Cum a fost răstignit Iisus Piteșteanul pe hârdăul plin cu excremente. Îngrozitoarea mărturie a lui Mihai Buracu, ”asinul” pe care Iisus a intrat călare în Ierusalimul din cumplita Cameră 4 Spital

Cu prilejul Duminicii Floriilor din 1951, Securitatea genocidară și reeducații călăului Eugen Țurcanu au săvârșit, în penitenciarul Pitești, o serie de torturi abominabile și blasfemii de neînchipuit, punând ”în scenă” o ”orgie scârbavnică” – intrarea lui Iisus Piteșteanul în Ierusalimul din cumplita Cameră 4 Spital și, finalmente, în urma unor demențe ce exced orice umanitate și imaginație, răstignirea lui pe hârdăul plin cu excremente.

Reeducații Securității au decis ca deținutul politic Mihai Buracu să fie asinul pe care Iisus-”banditul” a intrat călare în Ierusalimul piteștean. Vă prezentăm îngrozitoarea (și totodată luminoasa) mărturie a lui Mihai Buracu, preluată din volumul său de memorialistică, ”Tăblițele de săpun de la Itșetip. Mărturii și poezii din detenție”, pe care îl puteți comanda AICI.

“Am fost sortit să fiu asinul pe care în Duminica Floriilor din 1951, Iisus Piteşteanul a intrat călare în Ierusalimul din camera 4 Spital. Am luat astfel parte, în 4 labe, la un dezmăţ şi o orgie scârbavnică, la o liturghisire neagră în care şobolanii au chiţăit osanale în cinstea mai marelui lor, proslăvindu-i pofta de sânge şi de suflete tinere, nevinovate. Nu mai ştiu dacă, îngenuncheat fiind pentru a fi asinul Domnului, am sărutat falusul de săpun de la gâtul sacerdotului dement, dar ştiu că am şters cu palmele şi genunchii balele scuipate pe chipul şi înaintea celui pregătit pentru jertfă.

N-au lipsit nici spinii aduşi de gardieni, nici bâtele care au înlocuit ramurile înverzite de salcie şi n-a lipsit nici judecata lui Ponţiu Pillat din Piteşti, care l-a osândit la răstignirea în batjocură pe hârdăul cu excremente. Şi toate acestea pe fondul înjurăturilor şi cântecelor obscene. Cu scârbă mare s-a urlat: ‹Să se răstignească!› Fiecare ne-am dorit însă propria răstignire, intrarea în nefiinţă cu orice preţ, chiar acela, suprem, de pierdere a mântuirii sufletului.

Am trecut, iată, şi pe la Judecata de Apoi a comunismului, căci <judecata> a fost prin sentinţe de o cruzime fără limite şi <de apoi> a fost pentru mulţi dintre cei care şi-au înfruntat cu curajul tinereţii duşmanii, punându-şi în talerele orbului judecător propria viaţă. Nu ştim unde suntem noi pe această scară a înălţării la Domnul sau a prăbuşirii în iad, noi cei trecuţi atunci prin cumpăna celor mai neînduplecate cazne.
Căci morţi am fost şi am murit şi mai mult, osândiţi am fost şi ne-am aruncat în braţele osândei veşnice, fără nici o putinţă, fără nici o aşchie de speranţă că vom putea redeveni oameni în lumea aceasta şi mântuiţi în cea viitoare. Ne-au copleşit avalanşele de ghionturi şi lovituri. Nu ne-au lăsat nici gura de nădejde că vom ieşi totuşi la un liman, chiar dacă acela ar fi al unui întuneric orb din cale afară. Urâciunea nu are chip şi nu poate depune mărturie prin neasemuirea cu ceea ce am fost sau ar fi trebuit să fim.

Uite-mă gol de credinţă şi nu e nimeni să mă vadă şi să-mi zugrăvească nefiinţa. Trecem urâţi printr-o lume aparent frumoasă. Frumoasă prin părinţii care ne-au dat viaţă, prin albastrul cerului şi verdele naturii, prin multicolorismul sentimentelor. Port în puţinul sânge ce mi-a mai rămas vina de a fi venit pe lume şi plătesc amarnic visurile şi idealurile aruncate în haznaua păcatelor nesăvârşite şi poate tocmai de aceea atât de scârbavnice şi puturoase.

Putrezesc, mă putregăiesc în zdrenţele şi în neputinţele mele. După ce pălmuitorii şi pumnarii m-au lăsat obosiţi de atâta trudă, rămân lat, întins pe pardoseala pe care tocmai am frecat-o cu o sârguinţă totală. Sunt târât lângă tinetă şi mă leapădă ca pe o zdreanţă.

De-aş crăpa odată! Îmi pipăi trupul din care musteşte sângele. Îmi ling rănile trupului, dar şi ale sufletului. Am multe de lins, dar timpul nu mă zoreşte. Linsul rănilor a devenit un ritual. Face parte din liturghia neagră a fiecărei zile. Îmi dau seama că afară e primăvară, e vreme frumoasă şi pe fereastră intră razele binecuvântate ale soarelui. Pătrund în bezna iadului ce-l îndurăm, trimise parcă anume să ne sporească chinurile”.