Cum își DRESA Securitatea CRIMINALII în masă. Paricidul Franț Țandără, torționarul profanator de cadavre

Scursurile societății, infractorii de drept comun și declasații au fost, de la începuturile ciumei roșii, uneltele dictaturilor bolșevice impuse de la Moscova. ”Tâlharii de drumul mare, revoluționari înnăscuți”, debita Lenin, într-o scrisoare, rostogolind ”tradiția” adulată de Bakunin și Neceaev, o ”tradiție” (cu rădăcini în Teroarea iacobină) care nu avea să fie doar schimonosită cu noi sminteli împopoțonate ideologic, ci osificată și dusă la un teribil paroxism. Fiindcă genocidul necesită genocidari, sadici și lepre absolute.

Din subteranele acestei lumi marginale a infracțiunii și a drojdiei sociale (din care proveneau și Gheorghiu-Dej, Alexandru Drăghici, Teohari Georgescu sau Nicolae Ceaușescu, laolaltă cu numeroasele lor slugi), Securitatea i-a racolat (urmând modelul NKVD) și i-a creat (fiindcă ”materialul clientului” va fi fost fertil) pe torționarii și asasinii meniți să-i schingiuiască și să-i extermine în masă pe așa-zișii ”dușamani ai poporului”: adică elitele intelectualității și ale politcii românești, laolaltă cu vârfurile studențimii.

Plecând de la aceste conivențe venale (pe care le vom dezvolta într-o serie de episoade viitoare), Podul.ro vă prezintă profilul abominabilului Franț Țandără, paricid, turnător, criminal în masă, torționar insuflat cu un sadism de neînchipuit, călău al țărăniștilor și profanator de cadavre. Facem precizarea că în decursul relatării vom folosi atât lucrarea jurnalistului și fostului deținut politic Alexandru Mihalcea, ”Călău și victimă” (capitolul Franț Țandără: ”Comunismul a avut nevoie de oameni sadici și i-a creat”), Editura Ex Ponto, 2015, Constanța, cât și fabulosul volum al scriitoarei Doina Jela, ”Drumul Damascului”, Editura Humanitas, 2001, București, din care reproducem zguduitoarele mărturii ale lui Franț Țandără. Considerăm că lucrările invocate mai sus reprezintă lecturi necesare pentru înțelegerea adevăratelor chipuri ale comunismului, nefardate de propaganda și minciunile oficiale, chipuri ale crimei în totalitate.

De notat că prolificul torționar Franț Țandără (a recunoscut public că a asasinat aproximativ 100 de opozanți ai dictaturii doar prin intermediul injecțiilor letale, dar își asuma și numeroase alte crime, de o bestialitate ieșită din comun) avea să moară în patul său, la 2 mai 2004, la Giurgiu, fără a fi fost vreodată deranjat de autoritățile abilitate pentru odioasele crime săvârșite. Dictatura comunistă l-a recompensat cu o viață bună pe Țandără, pe care l-a folosit în rol de ”deținut” pe fundalul condamnării pentru paricid (numindu-l ”activist de partid” în scripte) și pe care a găsit de cuviință să-l grațieze după doar 6 ani (grațierea rămâne o practică la modă și acum, printre urmașii PCR/FSN travestiți în PSD-iști) și să-l remunereze faraonic cu un salariu de… 5000 lei, când un salariu normal era de 10 ori mai mic. Da, despre salarii și pensii speciale era vorba, atunci și acum. Tot în patul lor au sucombat cu rânjetul pe buze Nicolski, Enoiu sau Pleșiță (după ce s-a tot plimbat pe la televiziuni pentru a povesti cum l-a stâlcit în bătaie pe Paul Goma, în arestul Securității de pe Calea Rahova). 

Îngrozitor de-a dreptul este că Franț Țandără a sucombat fără să dezvăluie crimele ”prea grele” pe care le-a comis, așa cum singur i-a mărturisit Doinei Jela, fapte despre care torționarul susținea că nici chiar el nu se mai simțea în stare să vorbească. Oare care a fost natura acelor crime de nevorbit, având în vedere că cele deja asumate și descrise cu lux de amănunte întrecuseră deja orice închipuire? Oare câți Franț Țandără au existat în România?  

În cele ce urmează, vom lăsa să curgă faptele expuse de fostul deținut politic Alexandru Mihalcea (”Călău și victimă”, capitolul ”Comunismul a avut nevoie de oameni sadici și i-a creat”), pe care îl vom susține, ori de câte ori este cazul, atât cu mărturiile torționarului Franț Țandără preluate din volumul ”Drumul Damascului”, cât și cu o serie de considerații ale scriitoarei Doina Jela.  (Răzvan Gheorghe)

În seara zile de 7 decembrie 1948, într-o sordidă mahala giurgiuveană, tânărul Franț Țandără pune capăt unei dispute cu tatăl său crăpându-i capul cu toporul. La 23 martie 1993, la AFDPR, filiala București, criminalul rememorează evenimentul, mărturia lui fiind înregistrată de regretatul fizician atomist Fronea Bădulescu, fost deținut politic anticomunist.

”Era prin '45. Și m-am îndrăgostit așa, m-am îndrăgostit de comunism, acolo a intrat comunismul în mine. Eu, dacă am trăit prin regimente, am învățat diferite lucruri, am furat niște cearșafuri și am fost eliminat din școală (…) și am luat drumul Bucureștiului, am dormit prin Gara de Nord și acolo am furat, am trait, am revenit și la Giurgiu. La Giurgiu am fost racolat în scurt timp de niște oameni, cum să spun eu, care vrea binele, oameni fără căpătâi care vrea să facă ceva în România. Au făcut ce s-a văzut. Eu am fost alături de acești oameni, fără să știu ce vreau. Știam că sunt așa cum cântam noi câțiva, eram vreo șapte-opt: <Noi nu suntem nimic-n lume, luptăm ca totul noi să fim>. Și-mi plăceau versurile acestea, simțeam că eu sunt oropsit al vieții (…) Părinții erau partidul, partidul era totul pentru mine, partidul mă creștea, mă educa și mă forma pentru viitor, spunea că eu sunt victima burgheziei, victima trecutului (…) la alegeri (46 – n. red.) am activat foarte bine, foarte bine, am fost unul dintre cei mai buni, activam serios pentru Partidul Comunist Român. Tot ce întâlneam îi și tundeam la barbă. (…).

La insistențele tatălui, Franț Țandără revine acasă:

”Nu voiam, dar a plâns, mi s-a făcut și mie milă. Mi-a spus că viitorul nu este al comuniștilor, vor veni americanii, mă vor spânzura, bă, te spânzură americanii, să trec acasă, treci acasă, că nu mă are decât pe mine. (…)

Într-o zi s-a întâmplat nenorocirea. Eu tot mai treceam pe la partid din când în când și auzeam: rău ai făcut că l-ai ascultat. Trimiseaseră brigadieri la Bumbești-Livezeni, trebuia să mă duc și eu să activez, eu eram acum un cioban pe lângă oi, mă criticau, rău ai făcut că ai plecat, ce ești? Un amărât, un cioban, care mai de care, m-am întâlnit și cu un secretar, primul secretar al județului Vlașca, o data, tovarășul Pavel Ștefan, care a fost și membru al Comitetului Central. (…) Acest Pavel Ștefan mi-a spus: <Mă, tatăl tău ți-a stricat viitorul (…) Eu îți spun sigur, dacă ar fi fost tatăl meu, eu i-aș fi dat una în cap>”.

În fatidica zi de 7 decembrie, sugestia, înșurubată în subconștientul tânărului – nedreptățit de tatăl care refuză să-i dea măcar o căciulă, într-atât e de zgârcit – se materializează: Franț își aduce aminte: acest părinte m-a nenorocit, are dreptate tovarășul Pavel Ștefan, mai bine să-i dau în cap, unde m-oi duce pe urmă da' să termin odată. Îi dă tatălui nu una, ci două lovituri.

Din acel moment, viața paricidului se împletește strâns, în secret, cu epoca instalării comuniștilor la putere: devine ucigaș recompensat cu înlesniri de nevisat pentru un deținut și chiar cu bani, și încă mulți, este în același timp ocrotit ocult și folosit de partid pentru exterminarea unor adeversari, în special țărăniști, ai comunismului, pe cei mai mulți în secția specială a Spitalului de psihiatrie nr. 9 unde oficial trece drept nebun

Este cunoscut de mărimi ale Ministerului de Interne, inclusiv de ministrul Alexandru Drăghici. După căderea regimului Ceaușescu, Franț Țandără dezvăluie blestemata legătură cu activitatea represivă tainică a Securității, întâi la AFDPR, apoi la el acasă, în orașul natal, unde este înregistrat timp de o zi întreagă de scriitoarea Doina Jela, în prezența profesorului Fronea Bădulescu. Din cele două serii de înregistrări, din discuții ulterioare și din propriile sale comentarii, Doina Jela realizează una dintre cele mai importante cărți despre chipul adevărat, nemistificat de propaganda, al comuniștilor și al comunismului instaurat în România: ”Drumul Damascului”

Doina Jela alege, ca motto pentru capitolul ”Începuturile”, un citat din Scrisorile lui Lenin: <Tâlharii de drumul mare, revoluționari înnăscuți”>. Până au pus mâna pe putere, comuniștii i-au curtat și s-au slujit de <revoluționarii înnăscuți>, racolați din lumea interlopă, din drojdia societății.

În ce-i privește pe <Oamenii Subteranelor>, cum îi numește istoricul Stelian Tănase pe adepții din România ai Internaționalei a III-a, aceștia au avut legături foarte strânse, și în închisoare, și în afara ei, cu lumea interlopă. Cu declasații. Iar când au pus, cum au pus, mâna pe putere și au deschis lucrările Canalului – ”mormântul burgheziei” – brigadierii aleși special dintre criminalii de teapa unor brute acefale precum Mărin Stănciugel, de la Poarta Albă, țiganul care își ucisese nevasta și l-a băgat în cuptorul de ars cărămidă pe fostul ofițer Rambela (Stănciugel era considerat de Țandără, care îi transmitea sarcini din partea Securității, drept <unul dintre cei mai buni, cei mai puternici torționari>) au trimis în mormânt sute de deținuți anticomuniști. Introdus în secretele zeilor, fostul activist de partid Franț Țandără, cum l-au considerat șefii pe asasinul cu însărcinări speciale, cunoștea dedesubturile ascensiunii unor infractori sadea instalați în posturi-cheie în sistemul represiv comunist. De exemplu, Gheorghiu-Dej (<să știți că și Dej are antecedente>) îl impinge pe unul Voinescu la conducerea marii pușcării Gherla.

”Când au venit ei, în '46, primul director pe care l-a pus la penitenciar, la Gherla, știți cine era? Un hoț de buzunare, Voinescu, îl ajutase pe Gheorghiu-Dej în închisoare, îi dăduse din mâncarea lui, și la venire, ce să facă? Să-l pună director. Dar el a avut și consilier pe unul, Sami Șaraga. Dacă-l căutați prin arhive, o să-l găsiți. Era spărgător de case de bani (…) Ei au pus bază mare pe deținuți de drept comun, pe infractori, pe lumea interlopă. Ei și i-au apropiat. Ați văzut Iliescu de ce oameni s-a înconjurat (…) Câțiva dintr-ai lui aveau dosare de drept comun. Deci vreau să spun că găseau inteligență la hoți. Hoțul este inventiv. Voinescu ăsta, directorul, a murit pe urmă în gara Ploiești, omorât de hoți, fiindcă umpluse Gherla de hoți. După ce ajunsese director, s-a apucat deci să-i trădeze”. (…)

”Dej așa a lucrat cât a guvernat, cu delicvenți (…) Nu erau oameni de lepădat, doamnă, într-o privință. Cunoscuseră limbi străine, făcuseră închisori pe la Zürich, prin Elveția, prin Germania, prin Polonia”.

Un anume Mitică Jidic (apare și în ”Lexiconul negru”), tot spărgător, ajunsese colonel la MAI, ”lucra direct cu ministrul Drăghici”, funcționând în poliția politică. ”Nea Mitică”, prin atribuțiile lui, păstrase o legătură semnificativă cu infractorii: era cel care transmitea instrucțiunile ministrului sau dădea propriile instrucțiuni criminalilor de drept comun angajați torționari. După ce a ispășit, în condiții de mare privilegiat, 6 ani din 13 la câți fusese condamnat, Franț Țandără, grațiat prin bunele oficii ale ministrului Drăghici, și-a continuat treaba ultra-secretă îndrumat de acel Jidic.

Interlop va fi fost și predecesorul lui Drăghici (la cârma Ministerul de Interne – n. red.) Teohari Georgescu, din moment ce nu se sfia să ordone săvârșirea unor crime ca să ascundă urmele unei infracțiuni: ”Printre cei mai timpurii deținuți politic anticomuniști din România, cei arestați după demonstrațiile monarhice și alegerile din 1946, se știa despre Teohari Georgescu că avusese un dosar de drept comun instrumentat la Craiova de procurorul Giugiuc. După 1948, Giugiuc a fost adus la București în stare de arest și aruncat de la etajul cinci al prefecturii de poliție. Acel dosar de drept comun a dispărut”. (”Lexiconul negru”).

Nici Ceaușescu – afirmă, în cunoștință de cauză, Franț Țandără – nu vine din altă lume. La întrebarea scriitoarei:

–  Ziceți că dumneavoastră știți cel mai bine ce este comunismul, vreți să ne spuneți ce este?

Gazda Țandără răspunde:

–  E un partid de criminali, doamnă, ca mine, de borfași. De oameni fără căpătâi. Îi știu de tânăr. De Ceaușescu să vă spun cum am auzit prima data. Am fost la închisoare cu unul Blagoie Ieftici, din Timișoara, un sârb nenorocit, maimuțar el, adică hoț de buzunare, de valize, prin trenuri, condamnat a nu știu câta oară pentru furt de geamantane. Așa se spune în jargonul borfașilor la ăștia, maimuțari. L-am auzit zicând: mă duc, când ies, la Ceaușescu, că am auzit că e general. Adică asta ce înseamnă? Și că-l cunoștea, de unde-l cunoșteau hoții de buzunare? Și că ajunsese general! Prima oară am auzit de el prin '50, de la Blagoie Ieftici. Eu când fusesem liber nu-l văzusem, deși era la UTC și avusesem o invitație să merg la Craiova, unde se ținea un congres al tineretului pe care-l prezida Ceaușescu. Dar l-am cunoscut la București pe moldoveanul care l-a ridicat.

–  Ce este cu Ieftici, de unde-l cunoștea (pe Ceaușescu – n. red.)?

  Blagoie Ieftici zice într-o discuție cu altul: Păi nu-ți aduci aminte, bă, la Piatra Olt, acolo unde se dădeau lovituri, la Teiuș, la Piatra Olt, unde erau noduri de cale ferată, la toate nodurile, mă, zice, ăla de-i ziceam noi <Ciubotărașu>, sau nu mai știu cum, o poreclă legată de cizmărie. Cum, mă, s-a mirat, ăla, general? Da, mă, general, dacă-ți spun! (…) Da, doamnă, era infractor. (”Drumul Damascului”)

Încă de la arestare – inevitabilă, fapta (paricidul) era de o grozăvie ieșită din comun – Franț Țandără a simțit protecția partidului. Directorul închisorii de la Giurgiu, Bebe Georgescu, fratele lui Teohari Georgescu, l-a luat sub aripa lui. Dus la Văcărești, a fost vizitat de Pavel Ștefan (ministru, mai târziu, la Silvicultură, apoi la Interne), care-l anunță că va veni un trimis de-al lui:

”Tot ce primești instrucțiuni, să taci, să păstrezi secretu. (…) După zece zile, două săptămâni, apare unu. S-a recomandat Cocoș (…) Cocoș ăsta a zis că mă trimite la Canal și după aceea m-a reținut să mă trimită la Ministerul de Interne. Și mă bagă într-o celulă. În celulă când te bagă, te bagă cu bătăi, asta-i regula. El voia să vadă dacă rezist la bătaie. Mi-a dat un pumn peste nas, de m-a umplut de sânge. Când te îmbrăceau așa, plin de sânge, nu te mai bănuiau oamenii. Eram trimis în celulă ca să raportez ce discutau ceilalți deținuți”. 

Țandără calcă cu stângul în misiunea dată de Cocoș, adică de Securitate: cei spionați, ardeleni, discută numai pe ungurește. L-au dus la penitenciarul Văcărești.

”Eu știam țigănește aproape la perfecție. Voiau să mă bage într-o afacere cu țigani. Erau niște țigani de la Urziceni cu niște crime, nu știu ce. Dar eu evitam să mă bag la dreptu comun”.

La Văcărești l-a vizitat însuși ministrul Teohari Georgescu. Țandără e trimis la Canal, la Poarta Albă, unde devine om de încredere al comandantului Gheorghe Timofte”un țigan fost clarinetist la fanfara 2 grăniceri, bolnav de plămâni, galben, palid”, îl descrie fostul deținut. La propunerea lui Țandără, a ajuns prim-brigadier asasinul Stănciugel (poreclit ”Hercule”) cu urmările știute.

”Uciderea de către Stănciugel și aruncarea tânărului ofițer Rambela în cuptorul de cărămidă au fost cunoscute de Țandără și spuse lui Timofte la ureche; fostul clarinetist i-a spus ce-i spusese și lui Stănciugel: să tacă, să nu sufle o vorbă (…), faimosul Albon, personal, i-a încredințat o brigade de politici bătrâni, puși să spargă piatră. Nu puteau face norma, era imposibil. Erau înfometați, li se fura din rația de mâncare, <grăsimea o lua dreptu comun>… Cu știre se făcea treaba asta , nu că se fura cu neștiința lor, nu, era știută de toți. Era dispoziție să-i extermine. (…) Mureau, iarna, și câte 40-50 pe săptămână, dar ei nu erau mulțumiți că mureau doar atât, că trebuia să moară și mai mulți”. (”Drumul Damascului”)

O bună parte dintre amintirile fostului torționar – care a bătut, ca aproape toți brigadierii, ba chiar i-a rupt mâna cu lovituri de lopată unui deținut politic – este legată de jefuirea pachetelor politicilor, în cârdășie cu caraliii și comandantul. Și de profanarea morților.

”Erau morții într-o baie, pe niște grătare (…) Goi, așa cum au fost născuți. Și ne mai jucam acolo cu ei… Eu zic de multe ori că nu era nimeni dintre noi sănătos. Că un om sănătos la minte nu făcea așa ceva. (…) Ne jucam să-i punem unii cu nasul în fundul celuilalt, cum erau ei înțepeniți așa. Așa de ușori erau, 40 și ceva de kilograme, oase, se simțea pielea atârnând în jos, îi ziceam <șorț>. Ăsta, colegul meu, îi arunca în căruță. Eu nu prea, că mă feream de greutăți, oricum, 20 de kilograme tu, 20 celălalt, 20 partea mea. Și erau unii mai solizi, care mai de care să-i arunce în sus. Cum cădea, așa cădea, cu capul pe lotrele căruții, nu erau așezați bine… Veneau să asiste ofițerii de securitate și ofițerii pazei interioare, și râdeam, făceam glume. Și noi, și ei”.

Franț Țandără a acceptat să tortureze și să ucidă. A respins cu vehemență ideea că ar fi fost obligat:

”Nu obligat, doamnă, nu eram obligat! Asta acceptasem eu. Nu am fost amenințat, dacă nu faci asta pățești ceva (…) A existat o presiune în mine, din partea lui Drăghici (Alexandru Drăghici – n. red.), după grațiere, când n-am vrut să mă angajez la ei, dar nu înainte. Dar toți ăștia, ce-am făcut prin toate închisorile, cei de la Direcția Canal, nu le-am făcut obligați… S-a făcut totu cu bună știință, cu voia lui, fiecare, cum am făcut-o și eu. Tot ce credeam eu atunci era că partidu ăsta are să mă răsplătească, și așa spunea, că ni se dă posturi”.

La fel au crezut și Eugen Țurcanu și acoliții săi (bestiile reeducării piteștene exportată la Canal și la Gherla); în loc de grade și funcții li s-a dat câte un glonț. Nu și lui Țandără și celor câțiva ca el, care au torturat și au ucis, dar care, spre deosebire de el, n-au spus nimic, niciodată.

Doina Jela spune că Franț Țandără a mers până la capăt în rău. Când și unde? Când și-a ucis tatăl? La Canal? Când i se aduceau deținuți aflați în anchetă și deja torturați? Când tortura el, în prezența anchetatorului? Acesta, ”la postul lui, tortura și el. Dar când eram împreună, nu tortura, pe mine mă folosea. El decât era cu înjurăturile (…) Și mergea cu lașitatea până acolo că-mi spunea mie să… adică să nu apese el pe ușă, când îi punea degetele. Mă punea pe mine să împing. Împinge, mă, iar eu arătam că am o bărbăție”.  

Țandără a asistat și a participat la modalități de supliciu devenite prin îndelungată folosire ”clasice”, ”uniforme”: sugrumarea progresivă, cu relaxare bruscă, apoi repetarea manevrei”el se mai opunea, se zbătea și atunci îl ajutai pe anchetator. Iar îi dădeai drumul, iar îl strângeai. S-a întâmplat să și moară. Din joacă. Că zicea: <Ia mai strânge-l, mă. Nu vrea? Ia mai strânge-l> Unii erau loviți. Lovitură după ceafă. Cauza moartea. Dacă te lovea la creierul mic, mureai pe loc. Dar nu răspundea nimeni de moartea asta. N-a fost niciodată o cercetare”.

Franț Țandără spune un adevăr cutremurător: NU răspundea nimeni de moartea unui deținut sau a unui anchetat politic. ”La drept comun, da. Umbla familiile pe la procuratură, se interesau, aflau decesul și procuratura trebuia să intervină”.

Țandără spune singur că a fost sadic. Asta a fost comunismul: a avut nevoie de oameni sadici. A avut nevoie și i-a creat.

Chinuit de remușcări foarte târzii, Țandără acceptă sugestia Doinei Jela de a discuta cu un psiholog, doamna A. L. (autoarea cărții a preferat să folosească inițiale). Înainte de vizită, scriitoarea află un lucru năucitor:

”Încercasem să-l pregătesc de dimineață pentru întâlnirea cu psihologul spunându-i că nu-l cred bolnav. Numai un lucru îmi dă de gândit, i-am spus: aceste ocoluri, această împrăștiere a gândului. Și el îmi spusese ceva stupefiant: atunci când instructorii aceia îl învățaseră să simuleze nebunia, și o simula atât de bine încât, de la un moment dat, și fără injecție putea să suporte să-l cresteze cu lama pe tălpi, sau să-l înțepe cu ace, sau sărea și se zbătea în crize de epilepsie, îl învățaseră și asta: că trebuie să sară de la una la alta. Acum n-o mai face intenționat, nu vrea să-și obosească interlocutorul, se teme însă că a rămas cu asta”.

Prestațiile torționarului la secția secretă a Spitalului nr. 9 sunt terifiante. Când era trimis acolo, trecea întâi prin Văcărești – dosarul lui (medical) ”rămânea acolo, dar de multe ori nu era nici un fel de dosar, era o hârtie oarecare, o adresă” pe care nu a citit-o niciodată. Se întâlnea pe holuri cu dr. Tomorug, medicul oficial al Direcției Penitenciarelor, psihiatru, care îi arunca, în treacăt: ”Mă, mâine te trimit la o puncție”, dar nu-l trimitea acolo. ”Tomorug știa totul despre mine”.

Tomorug Epaminondamedic psihiatru la Direcția Generală a Penitenciarelor și șef al secției de psihiatrie represivă de la Spitalul 9, în anii '50. Este cel care a inaugurat în România <psihiatria penală>, metodă de anihilare căreia îi cădeau victimă acei opozanți ai regimului care nu putuseră fi aduși, prin torturi sălbatice și prelungite, în situația de a se autoacuza și a face obiectul unor procese publice. Fusese instruit de sovietici.

”Cred că ei își închipuiau că execut totul mecanic. Într-un fel așa și era. Dar, dacă știau că sunt nebun, de ce mă lăsau să fac? Spuneau: Mă, vrei să-i faci torpiiaj lui Ștefănescu? Ce este aceea torpiiaj? Electrocutare la tălpi”

La secția specială de la Spitalul nr. 9 existau oameni deveniți nebuni din cauză bătăilor și altor torturi. ”Nu existau nici vizite, nici vorbitor. Acolo nici o familie nu își vedea pacientul. Acolo puteai să stai și șase ani, nu aveai o vizită sau un vorbitor”.  

În exercițiul misiunii, torționarul trebuia să se prefacă nebun.

”Adică de unde plecam, din penitenciarul de unde plecam, plecam în criză. Treceam prin Văcărești, tot așa, în criză. Mă cunoșteau oamenii și ziceau: uite-l, mă, nu mai e ăla care era, a înnebunit”. Juca teatru și față de milițieni, și față de securiștii care nu știau niciodată că vor fi trimiși acolo și unde vor fi trimiși de acolo. Unde ”lucra”? Torturile aveau loc într-o secție specială, separată, unde nu intra nimeni din spital. Era teritoriul Ministerului de Interne. Tomorug Epaminonda știa de toate acestea. În aparență, lucrurile erau simple: era adus un bolnav, de exemplu unul, Marcu, din Târgoviște, de care își amintește Țandără, cere să-l vadă o comisie, iar sanitarul Diaconescu, mâna dreaptă a lui Tomorug, îi spunea – bine, mă, o să ai și o comisie, dar în primul rând îți trebuie somn:

”O să-ți facă o injecție băiatu înainte de culcare, diseară, și o să dormi. I-am făcut injecție, și dimineața a fost terminat de la injecția aia. Că el începuse să țipe că este o înscenare, o farsă. Sau alții veneau, că până la urmă ajungeau de se dădeau profeți, săracii…”

Relatările fostului torționar sunt năucitoare. Instructorii îl învățaseră să simuleze nebunia și în fața lui Tomorug. De ce? Întrebare inutilă din moment ce comunismul nu e numai criminal, ci absurd, irațional. Era pus să facă injecții – și toate erau letale, fatale, zice el. Fiole neinscripționate, inexpressive, cu un lichid anonim…

Era mâncare bună la spital:

”Desert la fiecare masa. Nu mâncau deținuții. Sau, care venea, mâncau. Este jenant și n-am cum să vă spun de neomenesc. Ca să nu mai mănânce, făceam traba mare în gamela lui. Oamenii ăștia care erau crescuți fin… Eu le povesteam… Chiar lui Crăciun (viitorul director al Aiudului și securist de frunte – n.red.) i-am povestit ce fac. Râdea ha, ha, ha, râdea cu poftă, doamnă, de nedescris”.

Crăciun, chiar colonelul Gheorghe Crăciun, idolul altui securist, Mihai Blăjuț, care, într-o carte, îl considera ”un OM în adevăratul sens al cuvântului” ascuns sub chipul unui comandant dur, nemilos, insensibil; Crăciun, viitorul director al Aiudului, organizatorul perfidei reeducări; securistul pe care Țandără îl vede de aproape, în exercițiul brutalității, individual cinic care se străduia să pară uman pledându-și cauza în spațiul pus generos, într-o carte, la dispoziția lui de alt securist, Neagu Cosma. Crăciun, așadar, râde cu poftă când Țandără povestește scârboșenia, îngrozitoare ca halucinantele fapte de la reeducarea de la Pitești. La fel râdeau securiștii, cu poftă, când morții erau puși în poziții indecente. Păcat că nu știm cum râdeau Dej, Drăghici, Chișinevschi. Probabil tot cu poftă…

A mers bine la spital, ”cădea cadavre”, cel mai productiv era schimbul lui. Acolo l-a învățat o femeie cum să bată la testicule, pe un scaun special, pe anonimul trimis la cazne. De fapt, primul, materialul didactic, nu a fost anonim, îl chema Banu, ”un deținut de drept comun care era incurabil, și nici nu mai era conștient, era în comă”. Doamna, în jur de 40 de ani (să fi fost Vida Nedici? Sadica sârboaică era, cred, mai tânără – dar poate mă înșel, poate că ocupațiile nocturne îi adăugaseră fizionomiei pecetea câtorva ani în plus) i-a arătat cum se lovește, cu pauze, și i-a prezis că va deveni expert. Și a devenit, după 2-3.

”Nu erau pacienți, erau deținuți veniți normali și erau majoritatea tineri, toți erau întrebați de armament, să dea informații despre organizații subversive, adică <Sumanele negre>, ce cunoșteau din sate, orașe, prieteni, amici, camarazi, tot trebuia să spună. (…) Dar unii spuneau ce spuneau, alții nu, și spuneau, dă-i mai tare, mă, lovește mai tare, și loveam, într-adevăr, mai tare, de multe ori aveam o satisfacție, ca să vă spun sincer, devenisem un automat, fără creier, fără nimic… Sau eram un paranoic, un schizofrenic, nu mai știu ce eram, lucram la disperare, trăiam bine, așa vedeam eu, și ăștia erau dușmanii poporului, trebuia să-i lichidăm”.

Epuizat de munca aceasta, Țandără pleca să se relaxeze – ”plecam la relaxare” – în penitenciare, pe unde dorea el, la alegere. La ”psihiatrie represivă” nu rezista mai mult de 30-35 de zile, hai – o lună și jumătate. NU a fost singurul pus de Securitate să lucreze acolo.

În cei circa 6 ani de detenție, Franț Țandără a lucrat în închisori, la Văcărești, la secția specială a Spitalului nr. 9 (unde a fost începută o acțiune pe care Securitatea lui Ceaușescu avea s-o dezvolte la dimensiuni apocaliptice), a lucrat pe dubă, pe vagonul-dubă, unde chiar transportul, fie vara, fie iarna, era un chin care trebuia amplificat la maximum, a făcut servicii partidului, chiar după eliberare, plătit cu 5000 de lei când salariul ”normal” era de zece ori mai mic… A fost îndoctrinat și chiar a crezut că lucrează împotriva dușmanilor poporului, încercând, poate, în secret mândria de a vedea că personaje ca Teohari Georgescu, Pavel Ștefan, însuși Drăghici se interesează de el, vin să-l vadă la pușcărie, la Canal…

N-a avut talent la limbile străine, ca unul Mihalache, nu poate spune că Securitatea nu l-a contactat după eliberare. Dacă învăța o limbă străină, îl trimiteau peste graniță. Să facă ce? ”Mă trimiteau acolo, să lichidez pe unu', pe altu'. Mai veneam și-n țară…”. Dar a fost chestia cu lipsa de talent și voia să se retragă. Să scape.

”–  Atunci când ați vorbit cu dl. profesor (Fronea Bădulescu – n. red.), ați spus că și dvs. ați torturat un om în agonie. Ați făcut lecții pe el. Cu o femeie… Câți credeți că au murit așa?

–  Poate să fie o sută, numai la mine…

–  În caseta înregistrată cu domnul profesor spuneți că ați făcut <treburi bune pentru ei> de care vă e <jenă>.

–  Astea sunt treburile bune. Și altele pe care nu pot să le spun… Sunt prea grele…”.

Într-o seară din vara anului 2013 i-am spus Doinei Jela că mă bântuie gândul că nu se va afla niciodată ce nu poate spune Țandără. Priveam amândoi marea, calmă, fără valuri. Ce va fi făcut, ce va fi săvârșit nefericitul schingiuitor, ce orori atât de cumplite încât nici măcar nu pot fi povestite? Povestite?! Franț Țandără nu a fost un asasin în serie prins de polițiști, care să-și povestească crimele. Tot ce a făcut a făcut la ordinele partidului și pentru partid, crezând sincer că supliciații, sugrumații și ceilalți supuși la chinuri care nu se pot spune erau dușmanii poporului. Ruperea de partid, dezlipirea de duhul rău care l-a împins la crimă este momentul lămuritor pentru destinul lui Franț Țandără, îmi spune autoarea cărții. E mai important decât să adaugi ceva nou ca formă la o esență a răului pe care o cunoști. Are dreptate. Poate că are dreptate. Pe mine mă bântuie gândul că tineri la fel ca mine, înhățați de pe stradă, vor fi cunoscut orori fără nume, supervizate de Drăghici, Jidic, Șaraga, de Constantinescu-Dubă, de ”instructorii” anonimi care l-au învățat pe Țandără să ucidă, în cea mai adâncă teamă, pe dușmanii poporului. Mă bântuie gândul acesta, ca și întrebarea fără răspuns: câți de-alde Țandără vor fi fost?

În 1968, Ceaușescu a socotit că venise momentul răfuielii cu Gheorghiu-Dej, de fapt cu memoria fostului său mentor, mort de trei ani (…) Câștigător, în 1965, al luptei pentru putere, Ceaușescu nu va avea liniște până nu-l va vedea izgonit din cercul de la vârful partidului și statului pe vechiul și primejdiosul său rival, Alexandru Drăghici, cealaltă țintă a ”demascării”. Printre cei chemați să depună mărturie despre abuzurile Securității conduse de Drăghici se află și Pavel Ștefan, fost ministru al Afacerilor Interne (20.09.1952-07.09. 1953). Nu va ezita să înfiereze fărădelegile comise sub Drăghici. Ministeriatul său nu a fost, însă, decât continuarea abuzurilor și terorii din perioada precedentă.

Când l-a cunoscut pe viitorul ministru, Țandără abia ieșise din adolescență, iar Pavel Ștefan, ilegalist cu vechi state în partidul comunist, era prim-secretar la județeana Vlașca. Tânărul a devenit, cum singur spune, ”cățelul lu' tovarășu' Pavel”, informatorul lui. Între băiat și tatăl său izbucnește scandalul: ”m-a făcut bolșevic, pleacă de la mine, du-te dracu la partidul tău, acolo ți-e oamenii tăi”. Atunci Franț face exact ce-i spusese tov. Pavel că ar fi făcut el dacă tatăl lui i-ar fi distrus viitorul: îi crapă părintelui capul cu toporul. Pavel este autorul moral al paricidului.

Același Pavel l-a trimis pe misteriosul agent Cocoș care îl va impinge pe tânăr, sub pecetea secretului absolut, pe calea asasinatului politic. Pavel știa prea bine ce va face Țandără la secția specială a Spitalului nr. 9 și în hrubele Securității. Personajul, duplicitar, ”neliniștitor prin răceală, calcul, demonie” (Doina Jela, Drumul Damascului) este un produs tipic al mentalității comuniste. La fel ca Dej, Drăghici, Ceaușescu ș.a.m.d..

Una dintre mărturiile lui Franț Țandără să referă la reprimarea sălbatică a național-țărăniștilor. Torționarul îi spune Doinei Jela că există un partid la care se gândește ”mai mult ca la tata”. Se gândește – ”i se zdruncină creierii” :

”La țărăniștii ăia când murea câte unul, și-i spunea: – De ce te-ai făcut, mă, țărănist? – De-al dracului m-am făcut țărănist. – Ia mai dă-i, mă, fir-ar mama lui a dracu. Și murea, doamnă. Eu eram crud atunci, și acum mă gândesc la cât era acela de creștin și de român, și cât eram eu de păgân. (…) Că m-ați întrebat de ce-i iubesc pe țărăniști. Îi iubesc, partidul acesta, pentru că au murit din Partidul Național Țărănist, au murit, doamnă, oameni care spuneau așa: <de-al dracului sunt țărănist> (…) Pot să vă spun, asta poate să vă spună și mama lui Quintus, și a lu' nu știu cine, care e liberal. N-am avut niciun liberal torturat, și de-asta nu-i iubesc. De ce ăștia în viață… comunismul acesta… Dacă-l vedeți pe nenorocitul acesta de Iliescu, că așa pot să-i zic, altfel nu pot să-i zic… El are ce are cu țărăniștii”.

Dacă nici un liberal nu a trecut prin mâinile lui Țandără, NU înseamnă că liberalii au fost cruțați, că asupra lor nu s-a abătut furia demențială a comuniștilor. Nu este mai puțin adevărat că oameni de importanța politică și de prestigiul lui Iuliu Maniu și Ion Mihalache au avut parte de chinuri greu de imaginat. La Rîmnicu Sărat, Mihalache, bătrân, bolnav, lipsit de orice asistență medical, a fost bătut crunt, după ce se azvârlea pe el o căldare cu apă în plină iarnă de către gunoaiele cu chip de om numite Lupu (ofițer politic) și Vișinescu, până ce a murit, la 5 martie 1963 (la zece ani de la moartea lui Stalin, fantoma acestuia bântuia prin gulagul din România). La Sighet, deputatul țărinist Sever Bocu a fost bătut în cap de sanitarul pușcăriei ”ca să moară mai repede” (”Dicționarul Penitenciarelor”, pag 467).

Iuliu Maniu, marele bărbat de stat, președintele PNȚ, a fost lăsat să moară în condiții groaznice, trupul fiindu-i aruncat într-o groapă anonimă, negăsită până astăzi. Să NU uităm, totodată, că tot la Sighet au fost asasinați strălucitul istoric Gheorghe I. Brătianu și alți liberali.

Nu, comuniștii n-au ales! Că nu au reușit să-i ucidă pe toți cei care nu gândeau ca ei, fiind, în consecință, ”dușmani ai poporului”, este altă poveste.