EXCLUSIV Interviu: ”Am văzut oameni cu cătușe atârnând împușcați în gardul de sârmă ghimpată” – fostul deținut politic Vasile Constantin, martor neîmblânzit al genocidului comunist. Cum l-a pierdut și l-a regăsit pe Dumnezeu la Jilava, Luciu-Giurgeni și Periprava

Podul.ro vă prezintă, în exclusivitate absolută, un interviu-fluviu al cărui protagonist este fostul deținut politic Vasile Constantin, președinte al Asociației Foștilor Deținuți Politici (AFDPR) Rîmnicu Sărat și martor neîmblânzit al genocidului comunist.  

Întemnițat pentru aproape 4 ani la Jilava, Luciu-Giurgeni și Periprava (inițial în secția ”Grind”), adevărate halte ale ororii și morții, pe când avea doar 20 de ani, din ꞌ61 până în ꞌ64, la decret, povestea de viață a domnului Vasile Constantin este una puțin spus fascinantă, traiectul său comportând, vă veți convinge, o serie de episoade inedite, multe cutremurătoare de-a dreptul.


Mărturia este interesantă și prin prisma faptului că, fiind dezertor și frontierist suspectat de spionaj, Vasile Constantin a fost anchetat de Serviciul de Contraspionaj al Securității (probabil de o direcție ce avea să devină parte a DIE). Astfel, anchetele nu s-au desfășurat la Ministerul de Interne, Calea Rahovei, Uranus, Malmaison ș.a.m.d., cum s-a întâmplat în cazul majorității deținuților politici, ci într-o clădire sinistră aflată în zona Rosetti, în beciurile căreia se aflau arestați mai mulți ofițeri de carieră ce urmau să fie condamnați la moarte sau la ani grei de zeghe.

La Jilava, zguduitor de neverosimil este episodul descinderii bestialului locotenent-major Ștefan în Camera 12, înconjurat de caralii acefali, cu scopul de a-l executa prin ”hara-kiri” pe un biet deținut care suferea de grave afecțiuni psihice. ”L-au lăsat acolo, prăbușit pe pardoseala de piatră, inconștient și făcut pe el, și-au plecat în treaba lor. Râsetele lor demente au mai răsunat o vreme pe coridoarele Fortului 13”, își amintește Vasile Constantin, iar imaginea asta te bântuie.

La Luciu-Giurgeni a fost ”iadul pe lume”, mi-a spus, și privirea i-a devenit spectrală. Acolo și-a pierdut credința în Dumnezeu după ce a văzut oameni cu lanțuri la mâini și la picioare împușcați și atârnați în gardul de sârmă ghimpată. Tot acolo, în același lagăr al morții și pierzaniei, tânărul de odinioară avea să-l regăsească pe Dumnezeu, după ce a ascultat o slujbă oficiată de 100 de preoți deținuți. Slujbă soldată cu 7 zile de izolare în cel mai cumplit ger, când lanțurile i s-au lipit de picioare și au fost dezlipite cu răsuflarea caldă a fraților de suferință. Imaginea asta se întipărește pe retină. Descrierile de la Luciu-Giurgeni par desprinse din pânzele lui Bruegel cel Tânăr.

La Periprava avea să fie coleg de pat cu Dan Diaca, fost locotenent al lui Eugen Țurcanu și inventator al nimicitoarei lovituri la ficat care-i purta numele: ”lovitura Diaca”. A interacționat și cu criminalul în masa Ioanițiu, succesorul lui Ficior la conducerea lagărului de la Periprava, căruia i-a confecționat un pat pentru pușca de vânătoare și-l neuită în interviul de față.

După eliberare, la începutul anilor ꞌ70, Vasile Constantin a lucrat la Spitalul Fundeni, unde a aflat detalii șocante despre secția specială care se ocupa exclusiv doar de sănătatea membrilor Comitetului Central, unii dintre aceștia fiind abonați în mod uzual la injecții cu opiu.

Un alt episod inedit a avut loc la sfârșitul anilor ꞌ70, când întreprinderea la care lucra Vasile Constantin l-a trimis să amplaseze câteva acvarii gigantice și o piscină la parterul unei case conspirative a Securității (aflată în apropierea Magazinului Victoria, spre cheiul Dâmboviței). Anchetatorii erau stresați, surmenați și aveau nevoie de relaxare, de divertisment. De notat și că, în pofida acestei întâmplări, Vasile Constantin a fost hărțuit și urmărit de Securitate până în decembrie ꞌ89, în permanență, chiar și soția sa (doamna Maria Constantin) fiind convocată, în repetate rânduri, la interogatorii.

Precizăm că interviul face parte dintr-un amplu proiect editorial aflat în curs de finalizare.

Răzvan Gheorghe: Cu ce vă ocupați la începutul anilor ꞌ60? Aveați doar 20 de ani pe atunci.

Vasile Constantin: Spre sfârșitul lui ꞌ61 eram militar în termen într-un regiment de intervenție pe Dunăre, lângă Turnu Severin. Mergeam la o școală regimentală și acolo, din vorbă-n vorbă, am avut unele conflicte cu diverși sus-puși. Bine, sitația era mai complicată. De fapt, problemele mele au început înainte să plec în militărie, în perioada în care lucram la departamentul mecanic al Institutului de la Fundulea. De acolo mi s-a tras dosarul de uneltire împotriva ordinii sociale, fiindcă, se susține în scriptele de la dosar, am comentat favorabil tehnologia capitalistă, imperialistă, în timp ce denigram tehnologia venită de la sovietici, care era un dezastru de proporții, domꞌle. Păi, cum aș fi putut spune altceva? Lucrând la departamentul mecanic, reparam diverse utilaje, iar alea care veneau din Rusia abia dacă funcționau câteva zile, maxim o săptămână, cu chiu, cu vai, și-apoi se stricau de nu le mai dădeai de cap, atât de proaste și de slabe calitativ erau.

După perioada de la Fundulea, odată ajuns militar în regimentul de intervenție am tot comentat critic și la bășcălie despre regim și armamentul din dotare. Ce-i drept, eram un puști înfipt și cu gura mare, aveam doar 20 de ani și nu realizam riscurile la care mă supuneam. ”Armamentul ăsta e învechit”, ziceam, ”e o bătaie de joc”. ”Cum vom face noi față marii înfruntări cu lagărul imperialist, dacă nici măcar nu suntem capabili să ne dotăm armata cu tehnologie funcțională, cu armament contemporan?”, întrebam în gura mare și voit persiflator, ceea ce, vă dați seama, nu le-a picat deloc bine unora dintre superiori. Să comentezi aspecte de genul ăsta era ceva grav, cu atât mai mult în armata comunistă, printre bravii ostași ai patriei. Inevitabil, politrucul unității – care era o mare, mare lepră, că altfel ar fi avut o meserie cinstită – m-a luat la ochi și m-a încondeiat drastic, a făcut rapoarte, informări, fiindcă astea erau vremurile. Peste puțin timp am aflat că urma să fiu arestat.

Răzvan Gheorghe: Cine v-a anunțat?

Vasile Constantin: Vedeți dumneavoastră, pe atunci eram în relații foarte bune cu un ofițer cinstit, săritor, și omul ăsta a vrut să mă ajute, să-mi spună de necaz. Într-o zi m-a tras la loc ferit și mi-a relatat că îl auzise în repetate rânduri pe ofițerul politic zicând că urma să fiu arestat curând, fiindcă nu mă astâmpăram și continuam să comentez toate cele.

Răzvan Gheorghe: Ați dezertat după ce ați auzit asta?

Vasile Constantin: Da, fiindcă arestarea mea era oricum iminentă. Nu aveam de gând să mă duc ca mielul la abator. Chiar nu regret nimic din ce am făcut. Am vorbit cu doi camarazi și am hotărât să fugim împreună. Planul era să trecem în Iugoslavia și de acolo, cu ceva noroc, deși nu aveam nicio idee despre ce ne-ar fi așteptat, să încercăm să ajungem în Occident cu o călăuză, să scăpăm din lagărul comunist. Inițial, intenționam să furăm o barcă de asalt din depozitul unității și să trecem Dunărea într-o noapte fără lună, dar n-a fost să fie. Până la urmă, ceilalți doi băieți s-au răzgândit, așa că am fugit de unul singur. Am profitat de o ieșire în oraș și dus am fost. Securitatea m-a prins după șase zile, într-o zonă de la frontiera cu Iugoslavia. Asta a făcut să fiu acuzat și de tentativă de trecere frauduloasă a graniței, pe lângă dezertare și, firește, uneltire contra ordinii sociale. Ancheta avea să dureze patru luni și s-a desfășurat în București, la Serviciul de Contraspionaj. Arestul era în beciurile unei clădiri de la Rosetti.

Răzvan Gheorghe: De ce la Contraspionaj?

Vasile Constantin: Fiindcă unitatea militară de la Turnu Severin era considerată de mare importanță – ar fi fost prima care s-ar fi confruntat cu trupele lui Tito, în cazul unei confruntări militare. Așa stând lucrurile, Securitatea era foarte interesată de un grup de spioni care fusese parașutat în munți și care căuta să întrețină legături cu unitățile militare din zona de graniță, să le spioneze, să vadă ce dotări, ce tehnologie au. Eu nu aveam astfel de legături și chiar nu știam absolut nimic despre parașutiști. De altfel, soldații din unitate nu prea aveau contacte cu oamenii din exterior, decât așa, când mai cumpăram câte o chestie, diverse alimente, tutun sau câte un litru de vin, când eram în gardă. Deși nu știam nimic despre parașutiști, securiștii m-au anchetat patru luni întregi doar pornind de la aceste suspiciuni de colaborare și spionaj, probleme de care erau obsedați.

Răzvan Gheorghe: V-au bătut în cursul anchetelor?

Vasile Constantin: Pe mine nu m-au bătut, deși m-au bruscat deseori și mi-au vorbit în permanență foarte urât, dar presiunile psihice au fost cu duiumul, la fel și amenințările. Însă pe alții i-au rupt cu bătaia, i-au călcat în picioare. În locul unde eram anchetat erau o masă și un scaun prinse în șuruburi. Pereții erau plini de dâre și stropi de sânge. Nu-i ștergeau tocmai ca să te înspăimânte, să te frângă și să te facă să le spui tot ce voiau să afle. Eu chiar n-am avut ce să le spun, nu știam absolut nimic despre ce îi interesa pe ei. Am vorbit doar despre mine și despre motivele dezertării, fără să aduc niciodată vorba și despre ceilalți doi băieți care plănuieseră să fugă împreună cu mine, fiindcă am făcut tot ce mi-a stat în putință ca să nu mai iau și pe alții la închisoare. Și asta mi-a reușit, slavă Domnului – în cazul meu nu a fost vorba de un lot, de un grup, am fost condamnat doar eu. Însă anchetele au fost diabolice, chiar dacă nu m-au caftit – te luau noaptea, te amenințau în permanență și te dădeau peste cap cu totul; îți mutau orele meselor de aveai impresia că la 12 noaptea erai la masa de prânz. Totul era calculat ca să te înspăimânte, să te intimideze, să te frângă. Acolo erai la mâna anchetatorului. Sunt convins că pe mine nu m-au bătut fiindcă s-au dumirit relativ repede că nu aveam legături cu parașutiștii. Pe de altă parte, eram tânăr, veneam din domeniul mitar, am fost un elev bun, printre primii din anul meu. Nici eu nu am bravat, chiar nu era cazul, vă dați seama, însă le-am explicat în permanență că nu am avut nicio legătură cu parașutiștii pe care-i vânau, nici măcar nu auzisem de existența lor. Oricum eram încondeiat cu alte trei fapte deosebit de grave și urma să primesc ani grei de zeghe.

Răzvan Gheorghe: Cu cine ați stat în arestul de la Contraspionaj?

Vasile Constantin: Acolo erau destui nefericiți, cu toții militari, însă mi-l mai amintesc bine doar pe maiorul Panaitescu, pe care securiștii îl anunțaseră că urma să fie condamnat la moarte. Toți cei aflați în arestul de la Contraspionaj erau ofițeri de carieră, doar eu eram militar în termen. Panaitescu fusese șeful de aprovizionare al Regiunii a Doua Militare, avusese o funcție babană, importantă.

În ꞌ61, în timpul anchetei, s-a scos H-ul din lege, articolul în temeiul căruia erai condamnat la moarte. Fiind dus la nesfârșitele interogatorii, am prins o discuție între ofițerul de Securitate care mă ancheta și un altul, printr-o ușă întredeschisă: ”Ai auzit mă ce noroc are Panaitescu ăsta? S-a scos H-ul, nu-l mai execută. O să-i dea condamnare pe viață sau 25 de ani”. Ajuns din nou în arest, i-am dat vestea cea bună maiorului Panaitescu. Sărmanul a izbucnit în hohote de plâns și-apoi s-a bucurat tare mult și s-a luminat cu totul fiindcă avea două fetițe și deja se obișnuise cu gândul morții în fața plutonului de execuție. Nu-i deloc ușor să trăiești cu gândul ăsta, darămite să te obișnuiești cu el.

Răzvan Gheorghe: Și originea dumneavoastră cum era... sănătoasă, nesănătoasă?

Vasile Constantin: Păi... destul de ”sănătoasă”, cum se zicea pe atunci. Adică, tata avea un văr care ajunsese membru în Comitetul Central și un altul care era șofer pe la Securitate, la nu știu ce departament. Ăsta din Comitetul Central a venit la mine acolo, în arestul de la Rosetti, dar nu, nu ca să mă ajute în vreun fel, și nici ca să-mi spună vreo vorbă bună, ci doar ca să-mi facă mai multe probleme. ”Ăsta era bandit de mic, avea tentă legionară!”, l-a încredințat ruda mea din Comitetul Central pe șeful arestului, de față cu mine, șocat și încremenit, după ce m-a săgetat cu privirea. Nu voi uita niciodată cuvintele astea. Nici celălalt văr, șoferul de la Securitate, nu a rezolvat nimic în favoarea mea, poate că nici măcar nu a încercat, oricât l-a rugat tata. Însă e posibil ca această origine ”sănătoasă” să mă fi scăpat de bătăile din anchete.  

Răzvan Gheorghe: Care a fost condamnarea?

Vasile Constantin: În ꞌ61, pe la sfârșitul lui aprilie, am fost judecat la Tribunalul Negru Vodă, adică la Tribunalul Militar. Inevitabil, am primit trei condamnări: de 5, de 3 și de 2 ani, dintre care trebuia să execut pedeapsa cea mai mare. Erau trei condamnări fiindcă am fost judecat pentru trei fapte, cum v-am spus: uneltire împotriva ordinii sociale, dezertare și tentativă de trecere frauduloasă a graniței. Imediat după aceea am fost trimis la Jilava, marea închisoare de tranzit.

Răzvan Gheorghe: Povestiți-mi despre perioada petrecută la Fortul 13...

Vasile Constantin: Deținuții politici aduși la Jilava erau băgați, chiar la intrare, în niște cotețe ca de porci, joase și împuțite, în care erai împins pe o ușă joasă. Țin minte că m-am copt în cotețele alea construite din scândură și tablă. Era o zi călduroasă de mai și am așteptat acolo ore-n șir, supravegheat în permanență de caralii. Asta a fost primirea.

După ce mi-au făcut formele necesare, m-au trecut prin poarta culisantă care era acționată de niște electromotoare foarte puternice – dacă poarta aia masivă ar fi prins o mașină, ar fi tăiat-o în două. Ajuns în Fort, m-au dus în dreapta, la Secția 1. Prima noapte am dormit pe o porțiune de hol umed, pe o banchetă de ciment, fără saltea, fără nimic altceva.

A doua noapte m-au luat niște caralii care m-au anunțat că mă vor duce în celula în care a stat mareșalul Ion Antonescu înaintea execuției din Valea Piersicilor. ”Tu ai vrut să ajungi mareșal, ca Antonescu, bă banditule. De-aia te-ai dus la școala regimentală. Lasꞌ că știm noi... Nu zicea Napoleon că orice soldat poartă în raniță bastonuꞌ de mareșal? Uite că tu ai ajuns deja Antonescu, te băgăm în celula lui”, turuia unul dintre caralii, în timp ce restul hăhăiau strident pe coridoare, ca la o glumă bună.

Celula lui Antonescu e în capătul Secției 1, ultima pe dreapta, unde coridorul se îngustează. Fereastra mareșalului fusese zidită aprope în întregime – sus de tot mai rămăsese o fâșie mică, o spărtură prin care se întrezărea doar coama gardului, înfășurată-n sârmă ghimpată, și silueta santinelei dintr-un turn de pază, nimic altceva. Acolo am fost ținut trei zile fără rație de mâncare, în regim de Neagra, deși nu mă făcusem vinovat de nimic care să fi motivat, într-un fel sau altul, aceste sancțiuni. Eram la începutul vieții de pușcăriaș și venisem bine mâncat, așa că nu mi s-a părut mare lucru. Pe atunci eram tânăr și într-o excelentă formă fizică – regimentul din care făcusem parte era un batalion de asalt și se făcea instrucție riguroasă, chiar dacă armele erau o bătaie de joc.

În aceste trei zile nu mi-am făcut nevoile – nici nu știam la ce foloseau tineta și hârdăul, fiindcă în arestul de la Contraspionaj ne duceau la veceu. Ulterior m-au mutat la Camera 12, tot pe Secția 1, unde un doctor deținut și-a dat seama că sunt novice și m-a întrebat dacă dădusem afară până atunci. ”Băi băiatule, vezi că-ți faci probleme aiurea. Alea-s toxine, învață-te cu hârdăul”, mi-a zis medicul, care a luat două pături jerpelite și le-a ținut în dreptul meu, atât cât a putut și el, cât mi-am făcut nevoile pe hârdău. Prima oară mi-a fost cel mai greu... e groaznic, e înjositor. Hârdăul ăla duhnea de îți muta nasul cu tot cu cap, dar noi eram nevoiți să mâncăm și să dormim lângă el. Dezgustător.

În Camera 12 eram 15 deținuți. În scurt timp am remarcat cu stupoare, iar doctorul mi-a confirmat, că mai mult de jumătate dintre colegii de cameră sufereau de afecțiuni psihice severe. Nici celelalte afecțiuni nu erau mai prejos – unul era bolnav de epilepsie în ultimul grad și avea crize foarte dese și atât de violente încât ne așteptam să își dea duhul dintr-o clipă în alta. Oamenii ăștia sufereau îngrozitor, domꞌle, deși nici nu ar fi trebuit să se afle în spatele gratiilor, condamnați în urma unor dosare politice fabricate. Locul lor nu era într-o închisoare de exterminare în masă, ci în cadrul unor instituții care să-i trateze și să-i îngrijească în mod corespunzător, numai că patria comunistă le-a hărăzit contrarul.   

Răzvan Gheorghe: Cum se comportau gardienii cu acești deținuți care sufereau de afecțiuni psihice?

Vasile Constantin: Ca niște bestii, domꞌle, ca niște bestii care se hrăneau cu moarte, spaimă și suferință. Să vă spun ce făceau gardienii ca să se distreze în zilele de sărbătoare, când se plictiseau și n-aveau controale pe cap. Sub comanda criminalului în masă Ștefan, locotenent-major și mână dreaptă a celor mai genocidari comandanți ai Jilavei, caraliii își băteau joc deseori de deținuții politici, atunci când nu-i stâlceau în bătaie. Am fost martorul unei simulări de execuție pusă la cale de acest animal, locotenentul-major Ștefan. Într-o zi ne-am trezit cu el năvălind peste noi, în cameră, însoțit de 7-8 caralii, printre care și plutonierul Iamandi, unul dintre cei mai sadici călăi ai Jilavei. Ștefan ne-a ordonat tuturor să stăm pe marginea paturilor în poziție de șezut cu mâinile pe genunchi și cu privirea în pardoseala de piatră – asta era ”poziția regulamentară”. Apoi l-a luat în primire pe un deținut cu probleme psihice, i-a strigat numele, i-a înmânat o hârtie pe care erau scrise două-trei propoziții la o mașină de scris și l-a anunțat, pe un ton sentențios, că a fost condamnat la moarte și că urmează să fie executat.

În genunchi, banditule!, a zbierat locotenentul-major Ștefan, apoi i-a indicat fereastra zăbrelită: Întoarce-te cu fața spre dumnezeul tău și roagă-te. Te vom executa chiar acum!

Cum? Aici? Nu mă duceți în Valea Piersicilor?, a bâiguit deținutul, tremurând ca o cârpă.

Nuuu. Păi ce să cauți tu acolo? Nu te împușcăm. Pe tine te executăm acum și aici, printr-o metodă chinezească. Îți facem hara-kiri!

Cum?!

Lasꞌ că vezi tu, banditule… Pregătiți-l de execuție!

Cam ăsta a fost dialogul, cel pe care l-am redat eu acum. La ordinul lui Ștefan, trei dintre caralii s-au repezit la deținut, l-au legat la ochi cu o cârpă și l-au îngenuncheat. Sărmanul nici nu a opus rezistență, s-a lăsat cu totul în mâinile lor, plăpând și cutremurându-se de spaimă. Se ruga în tăcere. Apoi au adus un lighean gol de aluminiu și un rezervor mic cu robinet – genul de recipient pe care-l agățau țăranii prin curți, ca să se spele pe mâini. L-au dezbrăcat de cămașa zdrențuită și, în timp ce doi caralii îl țineau îngenuncheat, un al treilea l-a crestat cu o lamă pe abdomen. Când au văzut că se forma picătura de sânge, caraliii au dat drumul ușor, ușor la robinet: pic, pic, pic, pic… În tot acest timp, Ștefan și restul torționarilor nu conteneau să zbiere:

Roagă-te, bă tâmpitule! Mai ai puțin și mori! Ți se scurge tot sângele, banditule!

N-au trecut cinci minute și omul a leșinat, s-a prăbușit grămadă, moment în care caraliii au răbufnit în hăhăieli fericite, iar locotenentul-major Ștefan s-a lăudat în gura mare:

– V-am spus eu bă că e bună metoda chinezească!

L-au lăsat pe deținut acolo, pe pardoseala de piatră, inconștient și făcut pe el, și-au plecat în treaba lor. Râsetele lor demente au mai răsunat o vreme pe coridoarele Fortului 13. Asta voiau să vadă animalele, dacă i se făcea rău deținutului în timpul simulării de execuție.

Răzvan Gheorghe: Cu cine ați mai stat în perioada de la Jilava?

Vasile Constantin: La Jilava am rămas un an întreg, timp în care am cunoscut numeroși deținuți, însă numele și chipurile lor mi s-au mai șters din memorie. Acolo l-am întâlnit pe Dușa Guikov, ofițer din marina Adriaticii, cu care am dezvoltat o prietenie frumoasă. Băgat la zdup sub acuzația de spionaj, Dușa Guikov era o persoană extrem de interesantă, avea cunoștințe din domenii despre care eu abia dacă auzisem – de exemplu, ca o pată de culoare, în libertate fusese posesorul unei centuri importate în artele marțiale. Pe de altă parte, era un tip corect, logic, sociabil. El și cei din lotul lui fuseseră judecați pentru spionaj, așa că atunci când au auzit că trecusem prin anchetele de la Contraspionaj au fost foarte interesați să afle detalii despre interogatorii și securiștii care m-au anchetat. Asta pentru că și ei trecuseră, la fel ca mine, prin anchete desfășurate în casa conspirativă de la Rosetti.  

La Jilava am stat și cu băiatul unui ziarist pe care-l chema Borș. Să vă zic de ce mizerie ordinară s-a folosit Securitatea pentru a-l băga în pușcărie pe acest tânăr care era cam de o seamă cu mine, avea tot în jur de 20 de ani. Familia Borș locuia pe o străduță amărâtă, fără trotuar și neasfaltată de la marginea Bucureștiului, iar tatăl, jurnalist, era considerat ”recalcitrant” de autorități. Pe vremea aia, tot felul de tâmpiți înfocați și plini de initiative erau numiți președinți de stradă, de zonă – vezi Doamne, ăștia se ocupau cu ordinea, curățenia și simțul civic al cartierelor. Una dintre leprele astea a scris la gazetă și a reclamat că jurnalistul Borș nu-și repară gardul și că dă un exemplu prost comunității. Ca să nu se ajungă și la alte complicații, băiatul s-a apucat să repare gardul, mai mult să-l cârpească pe ici, pe colo, așa cum a putut și el, dar tot a căzut din lac în puț.

Deși nimeni întreg la cap nu s-ar fi putut gândi la așa ceva, avea să se trezească înhățat de Securitate sub acuzația de ”legionarism”, fiindcă securiștilor li s-a năzărit că modul în care fusese cârpit gardul ar fi semănat cu, țineți-vă bine, emblema Gărzii de Fier! În anchetă i s-a imputat și faptul că a plantat iarbă în fața gardului, iarbă care ar fi fost prea… verde. Într-un final, după cafteli zdravene și presiuni constante, i-au făcut dosar și l-au condamnat la 10 ani de închisoare. Vă dați seama ce animale perfide, cum se jucau ăștia cu viața unui copil care nu avea nici cea mai mica vină? Vă dați seama că i-au distrus viața și familia? Mi-a povestit că anchetatorul nu-l scotea din ”viperă legionară” și ”pui de legionar”. Nici prin cap nu-i dăduse copilului ăstuia să facă ce ziceau securiștii. Totul era o minciună mizerabilă, de la un capăt la altul, iar eticheta de ”legionar” era, s-o spunem pe șleau, o armă predilectă a Securității. Sub astfel de pretexte s-au comis crime în masa.  

Răzvan Gheorghe: Unde ați fost repartizat după perioada de la Jilava?

Vasile Constantin: Un an de zile l-am petrecut la Fortul 13, apoi, în ꞌ62, m-au dus cu trenul-dubă la lagărul de la Luciu-Giurgeni, unde am trăit iadul pe pământ. Acolo mi-a fost tare greu, îngrozitor de greu, deși, spre deosebire de numeroși alți deținuți, eu m-am numărat printre puținii care reușeau să îndeplinească normele alea uriașe. La Luciu-Giurgeni trudeam în cele mai cumplie condiții, cu pușca-n coaste, la munci agricole – orăzerii pline cu lipitori, șerpi și insecte, câmpuri de porumb și floarea soarelui, de lucernă –, dar și la blestematele îndiguiri, care ne secau de orice vlagă. Mâncarea era puțină și mizerabilă, dar parcă o idee mai multă decât la Jilava, fiindcă aici ne puneau la munci grele.

Țin minte că în prima mea zi de muncă soldații ne-au dus pe un câmp imens de floarea soarelui, câmp care se întindea cât vedeai cu ochii – asta se-ntâmpla prin august, era vremea recoltei. Am tăiat și am cărat ore-n șir căpățâni de floarea soarelui, ceea ce poate părea o muncă ușoară, mai ales acelora care nu au făcut-o niciodată, dar nu e deloc așa, nu în ritmul ăla, cu normele alea, cu stomacul lipit de spinare și cu soarele care pârjolea totul în jur. Deși sunt fiu de țăran, nu lucrasem niciodată la câmp – grija cea mai mare a părinților mei era să învăț carte și să-mi găsesc o meserie, chiar nu aveam chemare pentru activități agricole. Munca asta mi-a însângerat mâinile, fiindcă turtele de floarea soarelui erau pline de țepi. Doi frați din Soroca – frații Chițu, așa-i chema – au rupt niște bucăți dintr-o obială și mi-au bandajat mâinile. Asta a fost primirea mea în lagărul de la Luciu-Giurgeni.

Răzvan Gheorghe: Cum se comportau gardienii?

Vasile Constantin: Cât timp am stat la Luciu-Giurgeni, din vara lui ꞌ62 până în ꞌ63, gardienii băteau cu sălbăticie, băteau într-un hal fără de hal. Cu toții erau torționari sadici. Ulterior am citit memorialistica existentă și am aflat că acolo ăsta va fi fost tratamentul uzual, fiindcă era o colonie de exterminare unde deținuții mureau ca muștele, ceea ce, de altfel, se întâmpla pretutindeni în gulagul comunist. Cei care nu își făceau cotele erau opriți în poarta lagărului și bătuți cu bestialitate, de multe ori până la leșin. Fiind foarte tânăr și destul de în forță, eu reușeam să le fac, cu mari, mari eforturi. Norocul meu era că din echipa în care fusesem repartizat mai făceau parte destui deținuți în putere, cam toți aveau în jur de 30 de ani și ne ajutam între noi, eram săritori. Însă în multe alte brigăzi erau oameni bătrâni, bolnavi, printre care și unii aflați în pragul morții, oameni care oricum n-ar fi putut face normele alea imense, oricât s-ar fi căznit, acestea fiind mari și pentru niște muncitori profesioniști.

Eu am scăpat de bătaie, dar mulți erau caftiți în mod regulat, seară de seară. Odată, nu mica mi-a fost surprinderea când l-am auzit pe caraliul care anunța numele victimelor că mi-a strigat numele. Se petrecuse o confuzie și, nu știu cum, ajunsesem pe lista aia blestemată. Situația mea s-a clarificat până la urmă și aveam să fiu trimis la baracă, dar nu înainte de a sta ceva timp în ”salonul de așteptare”, unde deținuții mai puțin norocoși își așteptau rândul la bătaie, într-o tăcere amărâtă și mormântală. Nu voi uita niciodată privirile lor goale și nici răsunetul înfundat al loviturilor urmate de văicăreli, icnete și strigăte de durere. De regulă, îți trăgeau 10 lovituri atât de zdravene încât la ultima leșinai. Gardienii le puneau pe fund și pe spate cearceafuri ude – în fapt, niște cârpe împuțite – pentru ca victima să simtă doar durerea loviturilor, fără să-i plesnească pielea, fiindcă nu trebuia ca bătaia să presupună și îngrijiri medicale, în condițiile în care, după o astfel de cotonogeală, deținutul era trimis la muncă a doua zi, când, evident, urma să nu-și facă din nou cota și să-i fie administrate aceleași sancțiuni. Era groaznic, domꞌle. Și au murit mulți, foarte mulți oameni chinuiți și umiliți până la ultima suflare. Nici nu aveai cum să reziști prea mult acolo. Era inuman.

La Luciu-Giurgeni a fost iadul pe lume. Trudeam în orezării cu soarele deasupra creștetului, vlăguiți și vai de viața noastră. La decolmatări eram puși să scoatem nămolul din canalele de irigații. Când era cald, toate lipitorile și gângăniile alea se lipeau de tine, te chinuiau de mama focului. Ieșeai din apele împuțite și nu știai de care să mai tragi. Lipitoarea trebuia să o răsucești ca s-o desprinzi fără să usture prea mult. Insectele te cipeau tot timpul până la disperare. Să scoți nămolul ăla și să-l cari cu roaba, vai de mine... Ce să vă mai zic de diguri, care erau calvarul suprem...

La diguri aveam să muncesc și cu unul dintre ”locotenenții” lui Eugen Țurcanu, cu Dan Diaca, inventatorul faimoasei lovituri cu pumnul la ficat care-i purta numele: ”lovitura Diaca”. Își revenise după Experimentul Pitești și te puteai baza pe el, era băiat deștept. Nici n-ai fi zis că fusese înhăitat cu Țurcanu. La Grind urma să stea în patul de deasupra mea.

Răzvan Gheorghe: A vorbit Dan Diaca vreodată despre cele întâmplate la Pitești? Trecuseră 10 ani de la acele orori.

Vasile Constantin: Nu, niciodată. Nici nu mai discuta cu cine deschidea subiectul Pitești. ”De ce să ne dușmănim? Despre asta nu discutăm. A avut cine să ne întrebe și cine să ne dea pedepse”, obișnuia să spună.

Răzvan Gheorghe: Unde v-au repartizat în ꞌ63?

Vasile Constantin: La Periprava, mai exact la secția ”Grind”, destinată exclusiv politicilor. Munca era la fel de cumplită – construiam diguri pe brațul Chilia, la frontiera cu URSS. Dacă vara era infernal, picam din picioare pe canicula aia îngrozitoare, imaginați-vă cum era iarna, când eram forțați să săpăm în același ritm dement. Numai că iarna pământul era acoperit cu o crustă de gheață de 40 de centimetri, ca în Siberia, pe care trebuia să o spargem cu târnăcopul, cu mari, mari greutăți, fie viscol, fie ger năpraznic. Apoi luam pământul ăla înghețat cu cazmaua și-l deșertam în roabă. Roaba era trasă de doi deținuți, prin noroaie sau zăpezi, iar unul dintre ei era prins într-un brâu de sârmă. La fel procedam și atunci când căram baloți de lucernă. Îți puneai balotul peste tine și-l legai cu sârmă până simțeai că îți intra sârma aia în tine, că eram morți vii. Mâncarea era proastă și puțină – niciodată nu a fost suficientă, niciodată nu m-am culcat sătul. Ioan Ficior nu mai era la Periprava în perioada asta, comandant ajunsese Ioanițiu, un criminal la fel de prolific. Îl țin minte câte zile oi avea – un tip înalt, brunet, solid și de un primitivism înfiorător.

Să vă povestesc un episod interesant. Într-o duminică ne-am trezit pe cap cu Ioanițiu, negru la față și cu spume pe el.

– Ăștia de ce nu sunt pe dig?, l-a întrebat pe ofițerul de serviciu.

– Păi nu vrea, domnuꞌ comandat!, i-a răspuns ăla. E unuꞌ de nu vrea să lucreze duminica.

– Cine nu vrea?!, a răcnit Ioanițiu, scandalizat de veste.

În momentul ăla, Dan Diaca a ieșit în față și i-a spus:

– Eu, domnule. Eu nu vreau să car la roabă duminica.

Nouă nu ne venea să credem. Lui Ioanițiu cu atât mai puțin:

– Lasꞌ că te fac eu să cari la roabă, banditule. Aduceți-i o roabă!

Zis si facut. Gardienii i-au adus o roabă, iar Ioanițiu i-a ordonat să o încarce cu nisip și să o împingă prin lagăr. Dan Diaca a refuzat categoric, senin și cu demnitate, chiar dacă torționarii l-au legat cu cătușe de mânerul roabei, în timp ce Ioanițiu îl izbea cu pumnii și cu bulanul de care nu se despărțea niciodată.

 – N-o iau! Mă omorâți aici, mă jucați în picioare, dar eu nu car cu roaba în sfânta duminică!, le-a spus, iar ăia-l înjurau de cristoși, dumnezei și duminici, îl loveau unde apucau.

Doamne ce l-au mai bătut... L-au pus în lanțuri și-apoi l-au băgat la izolare, l-au dus tot într-o bătaie, dar n-a împins roaba, domꞌle, nu s-a lăsat frânt și umilit. Era nevoie de un curaj uriaș ca să-l sfidezi în halul ăsta pe Ioanițiu, care era o bestie cât ușa, un criminal în masă de nivelul lui Ioan Ficior, Maromet și Petrache Goiciu. Când a revenit din izolare, i-am spus lui Dan Diaca: ”Domnule, te admir pentru puterea și curajul de care ai dat dovadă când l-ai înfruntat pe criminalul ăsta”.

După perioada de la Grind m-au repartizat în Periprava propriu-zisă. Acolo erau ținuți deținuți legionari în timpul în care noi eram la Grind. Muriseră foarte mulți dintre ei, alții se apropiau de finalul pedepselor de 20-25 de ani. În ꞌ63, Periprava era un lagăr împărțit în două și separat de un gard intern: de-o parte eram noi, contrarevoluționarii, ceriștii, de partea cealaltă erau legionarii. De la Grind veniserăm în jur de 300 de ceriști.

Răzvan Gheorghe: Cum a fost perioada petrecută la Periprava?

Vasile Constantin: Mai ”digerabilă”, dacă pot spune așa, în comparație cu cele petrecute la Luciu-Giurgeni. Și asta doar fiindcă am avut noroc într-o anumită împrejurare, care m-a adus față-n față cu Ioanițiu, călăul-șef.

Răzvan Gheorghe: Detaliați vă rog...

Vasile Constantin: Într-o dimineață, nu la mult timp după ce ajunsesem la Periprava, s-a făcut obișnuitul careu în lagăr, numai că de data asta Ioanițiu ni s-a adresat solicitându-ne aportul într-o problemă personală.

– Bă, voi ăștia care ați venit de la Grind, nu e printre voi un meseriaș care să-mi pună și mie patul la pușca de vânătoare?

Stând amar de vreme împreună și împărțind totul, unii dintre camarazii mei știau că eu aveam școala profesională făcută în Ardeal, la fosta școală de arte și meserii germană. Eram capabil să-i rezolv patul lui Ioanițiu, știam asta, însă mi-ar fi fost imposibil să reușesc fără un atelier. În liniștea aia apăsătoare care plutea deasupra careului, fârtații mei au prins să se foiască, să mă îndemne în șoaptă: ”Du-te mă, Constantine, du-te și scapă de dig”. O muncă de interior – fie aceasta de bucătar, de cizmar, de croitor, care îți permitea să rămâi ”pe cracă” – te salva de muncile cumplite de la dig, de viforul iernii, băieții aveau dreptate. Tâmpitul de Ioanițiu a sesizat forfota:

– Ce ziceți bă?

– E un băiat aici care se pricepe...

– Și de ce nu iese în față?

– Îi e frică de dumneavoastră...

– Ia ieși bă în față, vino aici!  

Am făcut un pas în față. Namila și-a îngustat ochii, m-a întrebat ce pregătire am și, după ce i-am spus ce și cum, m-a anunțat că sunt repartizat la atelierul de tâmplărie. Era tare nerăbdător să aibă un pat nou-nouț la pușca de vânătoare, așa că m-a întrebat din prima în câte zile preconizez că-i pot face lucrarea. I-am zis: ”Domnule comandat, sunt slăbit și trebuie să-mi intru în mână, că-i treabă de migală. În armurărie nu-i de glumă, e nevoie de mare precizie”. Ioanițiu m-a pironit cu ochii lui inexpresivi și m-a anunțat că îmi dă o săptămână ca să mă pun pe picioare, timp în care urma să mănânc de la popotă, ca soldații și gardienii care ne păzeau. Apoi, după o altă săptămână, patul puștii trebuia să fie gata. Desigur, nu a uitat să mă amenințe cu izolarea și moartea: ”Ți-aduc un cântar de la farmacie și cântăresc materialele, apoi cântăresc și când pui armurăria. Să dea dracuꞌ să lipsească vreun gram, că te-ai terminat, banditule. Te bag la izolare până termini pedeapsa, dacă o mai termini!” Vă dați seama că a stat cu ochii pe mine mai ceva ca pe butelie.

Și i-am făcut tâmpitului patul de pușcă, domꞌle, l-am terminat fără cusur, la sorocul cuvenit. Ce fericit era animalul... Nu am făcut-o doar pentru mine, ca să scap de dig și viscol, ci am făcut-o și pentru restul osândiților aflați la Periprava, ca să vadă porcii ăia criminali că suntem oameni de calitate, cu meserii și școli, în comparație cu proștii și lichelele care reprezentau Partidul Comunist din vârf și până la bază.

După episodul ăsta am ajuns șef de atelier. Eram singurul meseriaș, restul erau profesori de matematică, de geografie, dar care se pricepeau destul de bine să lucreze lemnul, metalul, aveau abilități în sensul ăsta. Cam toți erau maghiari și s-au dovedit foarte buni în ce făceau. Ne respectam reciproc, instinctul de conservare ne-a făcut să colaborăm și să ne ajutăm unii pe alții ori de câte ori a fost nevoie. Era altă viață în comparație cu infernul de pe dig.

Gardul intern care separa Periprava în două era un gard simplu, nepăzit, așa ca ne putea vedea dintr-o parte în alta, puteam comunica. Fiind zilnic în interior, mă puteam apropia de gard fără să mă vadă ofițerul de serviciu. Într-o zi, un legionar mi-a făcut semn să vin aproape de gard. Aflase că lucram la atelierul de tâmplărie și m-a rugat să-i fac o pereche de galenți (papuci cu talpă de lemn – n. red.), fiindcă era frigul de pe lume, se-nămolise peste tot, iar el era nevoit să se ducă desculț la baie. I-am făcut o pereche de saboți cu niște curele de piele prinse în ținte, pe care le-am procurat de la atelierul de cizmărie. M-am bucurat că am putut să ajut un alt deținut, iar el mi-a mulțumit. Ulterior am aflat că era unul dintre frații lui Corneliu Zelea Codreanu.

Aveam să rămân la atelierul de tâmplărie câteva luni bune, până aproape de finalul detenției, când m-au repartizat din nou la Grind, dar pentru o perioadă scurtă. În ꞌ64 m-au eliberat, la decret.

Răzvan Gheorghe: Ați crezut în Dumnezeu în perioada detenției?

Vasile Constantin: Vedeți dumneavoastră, în pușcărie mi-am pierdut credința în Dumnezeu și apoi am regăsit-o. Mi-am pierdut-o când am văzut cum mor oameni cu cătușe în gardul de sârmă ghimpată. Îi lăsau sau îi ademeneau să se apropie de gard, cu lanțuri la mâini și la picioare, doar ca să-i împuște. Motivau crima mințind că deținutul respectiv ar fi încercat să evadeze, iar asasinul era premiat cu o primă și pleca în concediu. Era rentabil să împuști deținuți politici, oricum erau ”dușmani ai poporului” și ”elemente declasate”. Cum domꞌle să evadeze omul ăla vlăguit și bolnav, înlănțuit la mâni și la picioare, prin două garduri de sârmă ghimpată, cum?! Santinela îi împușca și-i lăsa acolo, atârnați în primul rând de sârmă ghimpată. Nenorociții! Și conducerea nu doar că permitea crimele astea, le încuraja, le premia. Porcii ăia abia așteptau să ne împuște. Dacă ar fi fost oameni, ar fi putut să dea alarma, să-l scoată pe deținut de acolo, dar era clar că nimeni nu dorea asta.

Și-apoi, presupunând că ar fi trecut de primul rând de sârmă ghimpată, de fâșie și de-al doilea rând, unde mama dracului ar fi putut să fugă prin canalele alea adânci și nămoloase? Acolo-s canale peste canale, un adevărat păienjeniș de canale, n-ai unde să te duci, iar ăștia te-ar fi căutat cu soldații, caraliii, câinii, avioanele... Odată am întrebat un lipovean dacă el ar evada de acolo. Mi-a zis ăla ”Ce-ai mă, ești tâmpit la cap? În primul rând te mănâncă țânțarii de viu”. Și avea dreptate. Uneori lucram la niște batoze, unde ne mai dădeau niște tifon, niște cârpe, ca să ne protejăm. Degeaba, țânțarii ăia te ciuruiau prin orice.

Răzvan Gheorghe: Dacă l-ați pierdut pe Dumnezeu când ați văzut oameni încătușați și împușcați în gardul de sârmă ghimpată, cum l-ați regăsit?

Vasile Constantin: Asistasem la o slujbă specială, cu adevărat specială, care a fost oficiată de aproximativ 100 de preoți, într-o baracă de la Luciu-Giurgeni. În lagăr erau și 300 de preoți, puși la cele mai grele munci, în marea lor majoritate fiind ortodocși, dar erau și mulți greco-catolici printre ei. De Anul Nou am asistat la slujba ortodocșilor. Domꞌle, când auzi o astfel de slujbă cântată de 100 de preoți, coruri și toate vocile alea frumoase, rămâi impresionat pe viață. Mi-a dat o stare de bine, de împăcare. Ulterior, în paralel cu ororile pe care le-am trăit pe pielea mea sau le-am fost martor, m-am gândit deseori la slujba aceea a preoților deținuți. Ușor, ușor mi-am redescoperit credința și nevoia de Dumnezeu, fiindcă în temnițele comuniste chiar nu aveai alt scut decât credința și convingerea că Dumnezeu te va scoate la lumină, că o mână invizibilă ne va purta spre liman. Credința nu mi-o putea lua nimeni, era ultimul refugiu, cu atât mai mult când răul și moartea erau pretutindeni în jur.  

Slujba despre care vă spun a avut și alte urmări, acestea fiind stipulate în dosarul meu de la CNSAS. Dintr-un total de 17 zile de izolare, 7 le-am primit la Luciu-Giurgeni, fiindcă am asistat la acea slujbă minunată. Așa că mi-am petrecut ziua de nume, Sfântul Vasile, la izolare, în lanțuri și cu mâncare o dată la trei zile, fiindcă în rest ți se dădea o cană cazonă de aluminiu cu apă amestecată cu sare. Politrucul lagărului și gardienii știau prea bine când și unde s-a oficiat slujba. Au permis-o tocmai pentru a da curs unei supape, timp în care turnătorii mișunau printre noi și rețineau totul, speculând faptul că, în astfel de situații, oamenii se descătușează, își dau drumul la limbă și vorbesc diverse aspecte. La izolare au ajuns mai mulți dintre cei care au asistat, căzuseră ca musca-n lapte, la fel ca mine, dar și o parte dintre organizatori.

Înainte să mă ducă la izolare, mi-a bătut lanțuri fierarul de la drept comun. Nenorocitul ăla venea cu o bucată de șină de cale ferată pe care trebuia să îți pui piciorul. Dacă nu te simpatiza – și au fost numeroase cazuri –, când bătea nitul se făcea că greșește și îți dădea cu ciocanul direct peste picior. Unii au rămas mutilați pe viață. Doamne ce durere, ce urlete, ce umilință... Veriga lanțului era fixată pe pielea goală, numai după ce îți înlăturai obielele. Noaptea îngheța și se lipea fierul ăla de tine, așa că dimineața abia dacă te mai puteai mișca, întrucât se deslipea cu tot cu piele. Era un frig acolo de-ți crăpau oasele. Inevitabil, mi s-a lipit cătușa lanțului de un picior, iar norocul meu a fost că mai eram și cu alții la izolare, dintre care unii nu erau puși în lanțuri, așa că s-au putut apropia și mi-au suflat aer cald peste picior până când s-a dezlipit fierul ăla blestemat. Era extrem de dureros când îți jupuia pielea.

La Luciu-Giurgeni izolarea era o cameră goală, fără paturi, fără nimic altceva. Pentru că ne aflam într-o zonă cu ambarcațiuni, lanțurile de la picioare noastre erau de ancoră, lanțuri foarte grele. Era groaznic când ți-l puneau pe ăla de 15 kilograme. Lanțurile pe care le-am văzut erau de 5, de 10 sau de 15 kilograme. Când te vedeau că ești tânăr și mai în putere, așa, evident că îți puneau la picioare lanțuri de 15 kilograme. Făceau asta ca să ne rupă, își băteau joc de noi și nu le păsa absolut deloc dacă ne rămâneau ciolanele pe acolo.

La Periprava se făcea focul cu lemne la spălătorie, la bucătărie, dar deținuții îndurau un frig infernal. Iernile ne trimiteau să adunăm lemne. Ne duceam cu pușca-n coaste până la Pădurea Letea, care se afla la vreo patru kilometri de Periprava. Până acolo treceam prin nămoluri, smârcuri și bălți cu apa până la genunchi sau mai bine. Iarna erau înghețate, dar tot se mai spărgea gheața cu tine și erai nevoit să mergi prin viscolul ăla, prin gerul dunărean. Mergeam înainte încolonați, n-aveam ce face. Vă dați seama că deținuții mureau pe capete în condițiile astea. De la lagăr ne dădeau două sârme de legat baloții pe care acum le foloseam când legam butucii de noi – fiecare trebuia să care câte un butuc baban pe o distanță de cel puțin patru kilometri. Simțeam cum îmi îngheța zeghea și cum gheața îmi strângea piciorul. Când în sfârșit ajungeam în lagăr, zeghea era înghețată la fel ca rufele pe care le lași iarna afară pe sfoară. Ne băteam cu niște scândurele ca să spargem gheața aia de pe noi. Acolo-s ierni aspre cu vânturi puternice, iar noi făceam asta zi de zi.  

Cum de-am reușit să supraviețuim unii dintre noi? Ne-a ținut Dumnezeu, domꞌle, asta-i convingerea mea. Pușcăria comunistă mi-a demonstrat că, în ultimă fază, tot la Dumnezeu ajungi. Există o forță divină care te ține la suprafață în situații limită, o mînă invizibilă care te saltă din când în când, exact atunci când te afli pe marginea prăpastiei, gata să pici. În iadul ăla plin de moarte, tortură și suferință, doar credința te mai putea alina.

Răzvan Gheorghe: Ce ați făcut după eliberare? Cum v-ați găsit un loc de muncă?

Vasile Constantin: Mi-a fost foarte, foarte greu să-mi găsesc un loc de muncă. La ceva timp după eliberare, m-am dus la Institutul de la Fundulea, unde lucrasem înainte de militărie. Când a dat cu ochii de mine, secretarul de partid a făcut o criză de nervi. ”Aaaaaa... tu ești bandituꞌ ăla care ne-a făcut institutuꞌ de râs! Pleacă de-aici!”, behăia tâmpitul, care nu a vrut să-mi dea nici măcar cartea de muncă. Aveam să stau ani de zile fără carte de muncă, ceea ce mi-a îngreunat considerabil situația.

După numeroase încercări eșuate de a-mi găsi un loc de muncă stabil, am nimerit la un șef de șantier care era băiatul generalului Vasiliu, fostul șef al gărzii călare a Regelui Mihai. Băiatul era arhitect și om cinstit, de toată isprava. Am lucrat o perioadă acolo și a văzut că sunt bun meseriaș. Într-o zi m-a avertizat că securiștii obișnuiau să vină pe șantier și să întrebe diverse despre mine, îi trăgeau de limbă pe colegi. Tot el m-a trimis la diverse alte lucrări fără să-i pese absolut deloc de mizeriile Securității; dimpotrivă, m-a ajutat ori de câte ori a putut. Era un băiat tare sufletist și conștient de nenorocirile care se petreceau în țară.  

Răzvan Gheorghe: V-a mai hărțuit Securitatea după acest episod de la șantier?

Vasile Constantin: Securitatea m-a urmărit și m-a hărțuit în permanență. Am fost chemat la interogatorii atât eu cât și soția, în repetate rânduri, vă voi povesti și despre asta. Însă, pe la sfârșitul anilor ꞌ70, s-a întâmplat să ajung instalator de acvarii chiar într-o casă conspirativă a Securității...

Răzvan Gheorghe: Asta-i de-a dreptul exotic... Cum s-a întâmplat?

Vasile Constantin: Pe atunci locuiam în București și munceam la o întreprindere care realiza diverse lucrări, în special tâmplărie metalică, dar și multe alte chestii. Nu mică mi-a fost mirarea când am fost trimiși să facem o lucrare în incinta unei case conspirative a Securității, o casă misterioasă care se afla mai jos de Inspectoratul Poliției Capitalei, cum cobori spre cheiul Dâmboviței, deloc departe de Magazinul Victoria. Era o clădire veche cu un singur etaj, dar care pe interior era utilată la standarde ridicate. Peste drum, aveam să aflu, se afla un departament de filaj.

Am lucrat ceva timp acolo și accesul în clădire se făcea pe baza unei legitimații speciale. La parter am amplasat niște acvarii gigantice cumpărate din Austria, cu aparătură, lumini și tot ce trebuia. Din ce am auzit la ofițerii superiori de Securitate, care colcăiau prin clădire, spațiul acela urma să fie alocat securiștilor anchetatori, care cică erau prea stresați, surmenați săracii, și aveau nevoie de relaxare, de divertisment. Între acvariile alea am construit și o piscină destul de mare, iar securiștii abia așteptau să se bălăcească. Eu m-am ocupat de toată tâmplăria metalică – scările piscinei, cadrele metalice ale acvariilor și diverse alte detalii. La etaj se aflau birourile, printre care și cel al unui general. Întreaga clădire era plină de ofițeri superiori de Securitate. Din exterior, părea o casă ca oricare alta, dar în interior aveai senzația că te aflai într-o altă clădire. Totul se desfășura sub pază și cu cele mai severe norme de conspirativitate, se vedea cu ochiul liber.

Într-o zi am ieșit până în fața clădirii fiindcă venise o mașină cu niște materiale. Pe lângă mine a trecut în fugă un colonel de Securitate și s-a năpustit pe scări cu intenția de a urca spre biroul generalului. Am văzut cu ochii mei cum ofițerul de serviciu aflat la intrare și-a scos cu rapiditate pistolul și l-a îndreptat spre colonel, somându-l: ”Un pas dacă mai faceți, vă împușc pe loc!” ”Dar am mai fost și ieri aici”, cârâia colonelul, vizibil deranjat, în timp ce-i prezenta buletinul ofițerului de serviciu, care era doar un plutonier-major, un tablagiu care știa una și bună: ”Domnuꞌ colonel, vă jucați cu viața dumneavoastră? Nu știți care-i regulamentul? Împușcare fără somație. Nu contează de câte ori treceți, mie să-mi prezentați actele ca să vă notez aici”. Vă dați seama sub ce regulamente drastice funcționa amplasamentul ăla plin de viespi? Din ce vorbeau securiștii, departamentul respectiv se ocupa și de asigurarea securității lui Ceaușescu. Cât am lucrat acolo nu a depus nimeni presiuni să mă transforme în informator, nu a încercat nimeni nimic. Eu mi-am văzut de treabă și am făcut tot posibilul să interacționez cât mai puțin cu securiștii. În rest, chiar am răsuflat ușurat, gândindu-mă că dacă eram acolo, într-un bârlog de-al lor, nu mai avea sens să mă urmărească prin alte părți, măcar pentru o scurtă perioadă. Dar cu porcii ăștia nu știai niciodată ce și cum.

Răzvan Gheorghe: Spuneați că ați mai fost interogat și dumneavoastră și soția. Care a fost motivul? Ce voiau să afle securiștii?

Vasile Constantin: Fiind condamnat și pentru tentativă de trecere frauduloasă a frontierei, mă chemau la Securitate ori de câte ori reușea să fugă din țară cineva pe care îl cunoscusem în pușcărie, sau credeau ei că-l știam, că auzisem despre el. Nu am colaborat. Le-am spus mereu că nu îmi aminteam nimic despre persoana în cauză, doar trecuseră atâția ani de la detenție, sau le ziceam chestii banale, fără nici cea mai mică relevanță. Uneori nici nu știam la cine se refereau – chiar dacă în acte scria că fostul deținut care-i interesa fusese cu mine la Periprava sau în alte părți, nu mi-l mai aminteam sau oricum nu știam mai nimic despre el. Securistul mă lua cu vrăjeală, cu amenințări sau pe ocolite, că am fost militar de frontieră, că știu ce și cum, că și eu încercasem același lucru... I-am repetat că mie mi-a ajuns câte nenorociri am pătimit în tinerețe și că nu m-aș mai băga niciodată în așa ceva, întrucât chiar nu mai intenționam să ajung la ”turtoi”. ”Acuꞌ sunt condiții, nu mai e cu turtoi”, m-a încredințat securistul, rânjind și dezvelindu-și o măsea de aur. De regulă îi interesa relațiile fugarului și ce limbi cunoștea: ”Știm că vorbește germană, că e din zona Sibiului. Știa maghiară? Cu engleza cum stătea?” Întotdeauna am refuzat să colaborez și m-am comportat după cum v-am relatat.

O convocau și pe soție la Securitate, dar asta ca să mă intimideze pe mine, să mă țină sub presiune și să presare spaimă în familie. Ne țineau acolo ore-n șir cu același întrebări absurde, cretine, doar-doar or afla ceva, deși chiar nu aveau ce să afle de la noi, nu știam nimic. Îi interesau oameni pe care îi văzusem pe perioade scurte în pușcărie și despre care nu mai știam nimic. Odată, după ce am băut un pahar de apă acolo, m-am simțit foarte ciudat și amețit, nesigur pe mișcări, pe gânduri. De atunci am refuzat toate paharele cu apă oferite de Securitate – l-aș fi refuzat și pe ăsta, dar era foarte cald și eram însetat după atâtea ore. Sunt convins că securiștii mi-au pus ceva în băutură ca să vadă cum reacționez și dacă pot scoate ceva de la mine. Se făceau experimente pe noi. Am trecut prin multe anchete și întâlniri cu Securitatea, dar niciodată, nici înainte și nici după, nu m-am simțit în halul în care m-am simțit după paharul ăla cu apă.

Să vă mai spun ceva: nomenklatura avea o relație strânsă cu drogurile. Am aflat asta în ꞌ73, când am lucrat timp de doi ani la Spitalul Fundeni, unde m-am ocupat tot de tâmplărie metalică. Doi ani nu-i o perioadă scurtă, așa că am legat prietenii, amiciții cu doctori și cu oameni din personalul medical. La Spitalul Fundeni exista o secție specială pentru Comitetul Central și acolo prestau cei mai buni cardiologi și chirurgi ai țării. Tot de la doctori am aflat că unii tovarăși din Comitetul Central solicitau în mod uzual injecții cu opiu, domꞌle, ca să se simtă extraordinar, să se relaxeze. Când m-au apucat niște crampe de stomac de mă tăvăleam pe jos și mă văitam de durere, unui medic i s-a făcut milă de mine și mi-a făcut două injecții cu opiu, care nu doar că m-au pus pe picioare imediat, dar m-au făcut să plutesc o zi întreagă, cuprins de euforie. Din ꞌ73 nu mai am nicio problemă cu stomacul. Am un stomac de fier.

În anii ꞌ80 s-a întâmplat să fac o lucrare în casa unui ofițer DIE – doar ăștia își modificau prin case și investeau în diverse, cine altcineva? Din vorbă-n vorbă, văzând că mă uitam cu gura larg căscată la tablouri, statuiete și la obiectele de preț care atârnau peste tot, opulent, în jurul unui televizor color dotat cu aparat video, securistul mi-a explicat: ”Mai pleacă câte o delegație p-afară ca să cumpere o linie de ansamblat nu știu ce. Ăia nu o cumpără din RFG, unde e de calitate, o cumpără de unde e mai ieftin, ca să bage banii în buzunar. Noi îi prindem și, dacă nu e frauda foarte mare, nu le mai facem dosar, îi scăpăm de pușcărie, daꞌ le luăm cadourile pe care le-au cumpărat și restul de bani. Așa faci rost de televizor color, de video, de radiocasetofon pentru toată familia...” Cu așa ceva se ocupa DIE, domꞌle, în timp ce asasina și hărțuia disidenți și-n timp ce menținea România pe harta terorismului internațional. A se remarca și că regimul aducea în țară cele mai depășite utilaje și instalații în timp ce ridica în slăvi Epoca de Aur, distrugând țara.

Răzvan Gheorghe: Văd, de ani de zile, o cruce cu însemnele AFDPR în cimitirul ”Eternitatea” din Rîmnicu Sărat, cimitir în care se află gropile comune ale Închisorii Tăcerii. Cine și când a ridicat monumentul?

Vasile Constantin: Eu și cu un alt meseriaș, camaradul meu Stelică, am construit monumentul, în 2010. Am lucrat întreaga vară și eram amândoi albi din cap până-n picioare, ca doi morari, de la marmura aia tăiată cu flexul. Este un monument esențial, legitim, care amintește că în acest cimitir sunt gropile comune ale Închisorii Tăcerii. Crucea asta ar fi trebuit înălțată încă din ꞌ90, dar mai nimeni nu s-a gândit, nici atunci și nici acum, cu atât mai puțin acum, la memoria martirilor anticomuniști. În gropile alea comune a fost aruncat și trupul lui Ion Mihalache.

Ce m-a șocat teribil a fost că un protopop de la o biserică din Rîmnicu Sărat, un preot tânăr, domꞌle, avea în jur de 30 de ani, a refuzat categoric să sfințească crucea pe motiv că modelul răstignirii lui Iisus pe care l-am folosit pe monument nu e unul ortodox, ci catolic. Noi nu aveam de unde să știm detaliile astea și, vă dați seama, nici nu ne-a dat prin cap să ne gândim la așa ceva. Am ales modelul acela fiindcă era mai ieftin, doar știți că AFDPR nu are bani. Pe de altă parte, protopopul ăla a tot trecut pe lângă noi prin cimitir, în timp ce lucram de zor și-l salutam, dar nici nu ne-a răspuns la salut, nici nu ne-a atras vreodată atenția că folosim un model... catolic.

M-a șocat că a refuzat să sfințească monumentul. Mai și ținea de o biserică mare, centrală. Chiar nu-i plesnea obrazul de rușine?! Cum adică... Iisus este catolic? Iisus este al tuturor, indiferent de confesiune, ortodoxă, catolică sau mai știu eu care. Pe cruce era tot Iisus, domꞌle, chiar dacă unii stau să-i măsoare unghiul de înclinare a brațelor. Noi nu am ridicat monumentul doar pentru ortodocși, ci pentru memoria tuturor celor căzuți în lagărele și închisorile comuniste, indiferent de confesiunea lor. Cum să folosești pretextul ăsta de un cretinism înfiorător și să refuzi să sfințești o cruce dedicată martirilor anticomuniști? În fine, să trecem peste, deși... Până la urmă am vorbit cu un preot dintr-o parohie mai mică și am rezolvat impasul.

Din 2010 și până acum, când noi purtăm această discuție, nicio instituție a statului român nu a pus o floare acolo și nici nu a aprins vreo lumânare. Numai oamenii de rând și cu bun simț fac asta. Întotdeauna găsesc câte o candelă acolo, o floare, o lumânare. Înainte să am accidentul la coloană, am schimbat felinarul și l-am făcut mai accesibil. De Ziua Eroilor, de Înălțare, punem coroane de flori în fiecare an. Am plantat și niște trandafiri care au prins rădăcină și înfloresc frumos. Îngrijesc monumentul cum pot și eu, mi-a fost drag să-l construiesc.

Cel mai mult mă doare când văd cum sunt duși copiii cu școala la eroii morți în război, care-s îngropați în fundul cimitirului, și trec chiar pe lângă crucea martirilor anticomuniști fără ca vreun profesor să fie atât de român și să le explice de ce este monumentul ăsta aici, fără să le spună măi copii, puneți o floare și la amărâții ăștia, aprindeți-le o lumânare și lor, că au luptat pentru demnitatea noastră a tuturor și au fost și ei în tranșee, în alte tranșee, care le-au devenit mormânt.

Nici personalitățile BOR – din București, Buzău, Rîmnicu Sărat sau aiurea – nu trec pe la acest monument, nu se reculeg și nici nu aprind lumânări aici, deși uneori mai ajung pe la Închisoarea Tăcerii, de regulă când aud că vin și televiziunile. Păi... cum vine asta? Credința și memoria rezistenței anticomuniste sunt bune doar în fața unei camere de luat vederi?

Răzvan Gheorghe: S-au scurs mai bine de 30 de ani de la Revoluție. Au fost identificate gropile comune ale Închisorii Tăcerii?

Vasile Constantin: Știu pe unde sunt acele gropi, nu știu cu exactitate, dar nimeni nu le-a căutat până acum, iar cimitirul s-a tot întins în ultimele decenii, înghițind aproape în totalitate zona respectivă. Cred că gropile comune se află la aproximativ 30 de metri de stâlpii vechii porți a cimitirului, care mai pot fi văzuți în apropiere, strâmbi și mâncați de rugină. Am și eu informații din sursele mele – pe de altă parte, tot acolo erau gropile comune din perioada dictaturii carliste. Acum 15-20 de ani am făcut niște demersuri în sensul ăsta – nu numai că nu m-a ajutat nimeni, dar mai și zâmbeau ironic când le vorbeam despre necesitatea identificării gropilor comune de la Rîmnicu Sărat. Pe atunci mai trăiau destui soldați dintre cei care căraseră cadavrele și unii poate că ar fi rupt tăcerea, ca să nu plece pe lumea cealaltă înglodiți de păcate. Și acum e posibil să mai trăiască unii, dar nimeni nu va face niciodată nimic fiindcă se vrea ca astfel de adevăruri să rămână îngropate pentru totdeauna, să fie date uitării. Unii dintre soldații care se ocupau de treburile acelea și care au făcut de gardă când se duceau cadavrele trăiesc încă, sunt convins. De la ei am putea afla detalii esențiale, dar iată că în 30 de ani de democrație n-am aflat mai nimic.

Câte nenorociri am văzut și eu în lagărele din Delta Dunării... să nu dea Dumnezeu la nimeni... La Luciu-Giurgeni și la Periprava nu existau sicrie, morții erau dezbrăcați de zeghe și înfășurați într-o rogojină de stuf legată cu sârmă la capete. Venea vidanjorul și-i azvârlea în vidanjă, la grămadă, care cum cădea. Și vidanjorul poate mai trăiește, că era un puști de 19-20 de ani. Duceau cadavrele pe undeva pe lângă lagăr, le aruncau într-o groapă și apoi nivelau pământul deasupra, ca să nu se mai cunoască nimic. Treceau căruțele CAP-ului peste ele, că zonele astea erau în afara cimitirului propriu-zis. Soldații ăia care făceau de gardă atunci, la începutul anilor ꞌ60, aveau cu toții în jur de 20 de ani. Fiți convins că unii dintre ei încă mai trăiesc și ar putea dezvălui multe lucruri interesante.

Răzvan Gheorghe: S-o spunem pe șleau, fiindcă trebuie: după ꞌ89, foștii deținuți politici au fost tratați cu indiferență de statul român. De multe ori au fost bătaia de joc a autorităților. Statul român, indiferent de penajul politic, a tratat și tratează cu aceeași indiferență memoria rezistenței anticomuniste. Legile compensatorii au fost imposibile ani la rândul, iar când au fost făcute s-au dovedit umilitoare, obtuze. Recent, o lege prevede ceea ce trebuia să se întâmple, într-o altă formă, fiindcă sumele sunt rușinoase, încă de la începutul anilor ꞌ90: copiii persoanelor decedate din motive politice în dictatura comunistă vor primi o indemnizație lunară de 500 lei. Cum comentați aceste aspecte?

Vasile Constantin: E o cumplită bătaie de joc. La începutul anilor ꞌ90 trăiau peste 80.000 de foști deținuți politici, astăzi mai suntem doar 1400, așa, cu aproximație. Cei mai mulți dintre noi au murit bolnavi și plini de nevoi, după o viață distrusă de comunism. Abia dacă putem trăi de pe o zi pe alta, pensiile sunt mici iar banii nu ajung niciodată și pentru mâncare și pentru medicamente, doctori. Murim pe capete, domꞌle, că avem deja o vârstă.

Țin minte că, la finalul anchetelor de la Contraspionaj, securistul care m-a interogat mi-a spus așa:

”Eu nu înțeleg de ce te-ai omorât tu pentru alții. Ce dacă luăm noi pământul țăranilor, ce dacă îi batem și îi arestăm pe unii? Ce-ți păsa ție de ce făcea regimul cu alții, dacă ție îți era bine? Tac-tu are doar două hectare de pământ, ce să-i luăm din bucățica aia? Tu o să supraviețuiești închisorii, că ești tânăr și în forță. Dacă o să cadă regimul ăsta și vor veni la putere liberalii și țărăniștii tăi, te aștept pe la mine să-mi spui dacă îți vor da și ție nu un hectar, ci măcar cinci arii, acolo, o sfoară de pământ, dacă tot te-ai omorât pentru ei. N-or să îți dea nimic, bă, ascultă tu la mine”.

A avut dreptate, domꞌle. Mă doare s-o spun, dar a avut dreptate. Statul român și-a bătut și-și bate joc de noi, deși am mai rămas doar o mână de oameni bătrâni și bolnavi care murim mâine-poimâine. Noi n-am făcut ce-am făcut pentru a ni se da ceva, mulți au demonstrat asta prin moarte, cu toții am demonstrat-o prin sacrificii, dar nici nu vrem să fim bătaia de joc a nimănui, să acceptăm să fim călcați în picioare.

Vedeți dumneavoastră, eu am un copil cu handicap, cu probleme, și nimeni nu m-a ajutat cu nimic, indiferent de ușile instituțiilor la care am bătut. În timpul ăsta hoții acaparau mii de hectare, fabrici... Acum a venit legea asta privindu-i pe copii, că ar avea și ei dreptul la ceva, dar nu știm câți și cine, nu știm ce comisie se va alcătui, cine va face parte din ea, nu știm nimic. Nu m-a anunțat nimeni dacă intră și copilul meu ăsta amărât sub incidența legii, fiindcă are o pensie de handicap de doar 400 lei și nu se poate trăi cu o suma ca asta, haideți să fim serioși. Acum ne descurcăm, cât de cât, cu indemnizația mea, dar dacă mor eu, că am și eu o vârstă, cum se va mai descurca el? Gândul ăsta mă macină, vă dați seama.

Și-apoi nu au suferit doar copiii, dragii de ei, ci au suferit familii întregi care au fost distruse de comuniști. Eu am un frate mai mic cu 12 ani, era micuț când m-a arestat Securitatea, însă și el a suferit îngrozitor după aceea. Securiștii l-au dat afară din toate instituțiile de învățământ, i-au făcut mari, mari probleme, abia și-a găsit un loc de muncă. L-au terorizat o lungă perioadă. Fratele meu a ratat multe oportunități în viață din pricina asta, lui cine îi cuantifică suferințele, trenurile pierdute? Merita și amărâtul ăsta să fie luat în calcul de o astfel de lege? Se gândește cineva și la oamenii ăștia? Fiți convins că nu.

Securiștii l-au terorizat la greu și pe tata, patru ani de zile. Când aveau vreo poftă, porcii se urcau în mașină și veneau la casa părintească, la Tămădău, satul copilăriei mele. Lui tata îi spuneau că au venit să facă parcheziție, cică să caute arme, dar între timp îl puneau să le facă câte o friptură și să le toarne vin, țuică, să stea după fundul lor ca un chelner. Știau că tata se mai ocupa cu tăieri de porci, vite, și că de fel avea niște cărniță în casă. De-aia veneau animalele, și-au tot venit timp de patru ani. Se puneau la o masă, se îndopau cu puținul omului și-și băteau joc de sărmanul tata, care tremura din toate încheieturile și era mort de grija și de dorul meu, neștiind prin ce hrube mă aflam și prin ce foamete treceam. ”Nea Gheorghe, ia desfă matale glugile alea două de coceni ca să vedem dacă nu-s arme pe-acolo!”, îi ordonau porcii, iar el trebuia să se conformeze.

Ce putea face? Vă dați seama ce mizerabili, ce bestii cu chip de oameni? Știau prea bine că noi nu aveam arme și că acolo, în curte, nici nu se puteau aflau arme. Porcii ăștia profitau de suferința omenilor și turnau sare pe rană. Eu când am dezertat din unitate mi-am lăsat pistolul mitralieră în rastel, iar procesul verbal a consemnat că nu s-a identificat armament lipsă.

Răzvan Gheorghe: Așadar, sunteți de loc din Tămădău, comuna în apropierea căreia a fost pusă în practică înscenarea din 14 iulie 1947, când Securitatea i-a arestat pe fruntașii PNȚ...

Vasile Constantin: Da, m-am născut și am copilărit la Tămădău. Țin minte vâlva care s-a iscat atunci, după înscenarea lui Nicolschi, criminalul NKVD-ist... Eram copii și ne-am dus și noi să vedem câmpul ăla pe care a aterizat avionul. N-aveam griji, nu înțelegeam noi ce nenorocire se întâmplase. Și nici eu nu bănuiam ce avea să-mi rezerve viitorul.