EXCLUSIV INTERVIU Comori și dureri îngropate în zidurile Cazinoului din Constanța! Un fost deținut politic dezvăluie tainele edificiului renovat la începutul anilor ꞌ50. Totodată, ”Puștiul de la Fortul 13” explică cât de securist a fost Dan Voiculescu

Având în vedere că echipa care se ocupă de restaurarea Cazinoului din Constanța a anunțat, recent, descoperirea unor planuri și schițe îngropate în fațada edificiului, în tulburii ani ꞌ50, de deținuții politic care l-au reconstruit, cu arma-n coaste și cu moartea pe urme, Podul.ro vă dezvăluie, în exclusivitate, fascinanta epopee a celor o sută de la Cazinou, care reprezintă unul dintre cele mai puțin cunoscute (și mai incredibile) episoade ale Gulagului românesc.

În acest sens, publicăm un amplu interviu al cărui protagonist este fostul deținut politic Mircea Nicolae, supraviețuitor de la Jilava și Canal, unul dintre cei o sută de osândiți anticomuniști aleși de Administrația Penitenciarelor pentru a duce la îndeplinire reconstruirea Cazinoului, în care nomenklatura bolșevică de caviar abia aștepta să se lăfăiască. Precizăm că interviul face parte dintr-un amplu proiect editorial, fiind înregistrat audio și transcris în caniculara vară a lui 2013, domnul Mircea Nicolae – supranumit ”Puștiul de la Fortul 13” – plecând între timp la Domnul.

Iată ce ne-a mărturisit fostul deținut politic:

”Eu și mulți dintre deținuți ne-am îngropat în ziduri și în diverse alte locuri poeziile, gândurile, schițele... Pentru asta am folosit hârtie ruptă din sacii de ciment. Arhitecții foloseau creioane chimice. Am îngropat comorile, durerile noastre. Sper ca cineva să le găsească într-o zi, cândva, dacă or fi rezistat trecerii timpului. Locul lor e într-un muzeu al genocidului comunist”.

Având în vedere că, acum, visul domnului Mircea Nicolae e pe cale să devină realitate – restauratorii încep să descopere ”comorile și durerile” deținuților politic din lagărul Cazinoului –  nu putem decât să sperăm că visul se va îndeplini întru totul: aceste mărturii ale opresiunii și genocidului comunist trebuie să ajungă, alături de multe astfel de comori ale memoriei, durerii și rezistenței, într-un memorial legitim și îndelung așteptat.

Facem precizarea că la reconstrucția Cazinoului au luat parte și o serie de intelectuali remarcabili dintre care îi amintim pe actorul și poetul Ion Omescu, arhitectul Constantin Joja, pictorul, arhitectul și scenograful Ion Cristodulo, scenograful Mircea Marosin, inginerul Ion Mărășescu ș.a.m.d..

La șantierul Cazinoului face referire Ion Omescu în poemul ”Manole către ucenici”. Meșterul-clăditor zice: ”Aici vom înălța o catedrală/ Cu sfinți subțiri și calzi de bunătate/ Cu aur stins și marmoră egală/ Iar dintre noi, muri-vom jumătate”. Tot Omescu își numește camarazii de suferință ”cavaleri”, dar ”nu ai tristei figuri, ci ai palidelor fețe/cu puteri puține, dar priviri semețe”.

Dacă relatările lui Mircea Nicolae despre Jilava, Poarta Albă și Cazinoul din Constanța sunt de o acuratețe incontestabilă, la fel considerăm că sunt și cele referitoare la fostul turnător securist Dan ”Felix” Voiculescu, ex-pușcăriaș de drept comun, pe care fostul deținut avea să-l întâlnească la Centrul de Export Cotroceni (sinecură a DIE), în anii '70, unde patronul trustului Intact făcea combinații cu un incontestabil și prolific torționar: generalul securist Emil Panaite, director al Penitenciarelor în perioada 1976-1989 – mai multe detalii AICI.

Răzvan Gheorghe: Ce vârstă aveați când v-au arestat securiștii?

Mircea Nicolae: La începutul anilor '50, aveam doar 17 ani și eram, inevitabil, UTM-ist (membru al Uniunii Tineretului Muncitor – n. red.). Împreună cu niște prieteni făceam parte dintr-o brigadă artistică. Autorităţile comuniste ne obligau să mergem pe la căminele culturale, dar nu ne conveneau absolut deloc textele pe care trebuia să le interpretăm. Erau nişte idioţenii mincinoase!

Și cum ați protestat?

Mircea Nicolae: Eu și cu prietenul meu, Ciocănel Vasile – noi am fost capii acestei chestiuni – am hotărât să redactăm un manifest anticomunist. În vremurile acelea, eu eram elev la școala Specială de Arte Grafice și făceam practică la Monitorul Oficial. Așa că ne-am întâlnit mai mulți băieți, vreo 10-12, și am întocmit manifestul. La proces am avut marea surpriza să văd că au apărut nu mai puţin de 18 arestați. Pe restul nu știu nici acum de unde i-au adus. Securitatea a vrut să facă un lot mare, să ne dea drept exemplu.

Despre ce era vorba în manifest?

Mircea Nicolae: Printre altele, acolo se spunea așa: „Cetățeni români, luptați contra pramatiilor comuniste pentru un trai mai bun!” Și noi, ca organizație anticomunistă, ne-am luat denumirea de „Tineretul Partizan”.

Cum ați fost prinși?

Mircea Nicolae: Unul dintre noi a făcut o imprudență. I-a povestit această ispravă chiar băiatului șefei de la UFDR-ul (Uniunea Femeilor Democrate din România – n. red.) din cartier de la noi, din Colentina... Vă daţi seama că aia s-a dus numaidecât la Securitate.

Care au fost urmările imediate?

Mircea Nicolae: Am fost duși la Jilava. Eu am fost arestat pe data de 29 aprilie 1950 și am stat acolo până în martie 1951. După aceea m-au trimis la Poarta Albă.

În perioada petrecută la Jilava l-aţi cunoscut pe tovarăşul Nicolae Moromete, directorul criminal al închisorii?

Mircea Nicolae: Da, din păcate l-am cunoscut pe torționarul Maromet (poreclă dată de deținuți – n.red.), dar și pe bestialul său adjunct, Ivănică. Erau demoni cu chip de om.

Care e cea mai înspăimântătoare amintire de la Jilava?

Mircea Nicolae: Țin minte că, într-o zi, gardienii ne-au scos la o verificare în baia din curtea închisorii, pentru că acolo era mai mult spațiu, și în timp ce ne făceau controlul, şi-a făcut apariţia Maromet. Nici acum nu știu ce i s-o fi năzărit animalului, în ziua cu pricina, că Maromet m-a strâns deodată de gât, în timp ce mă zgâlțâia și mă tot întreba, zbierând ca ieşit din minţi: „Mă banditule, tu vrei să dărâmi regimu'?” Atunci am simțit că mă sufoc și am fost convins că o să mor. Din fericire, Maromet mi-a dat drumul la timp... Era nebun, prost și criminal.

Ce ”organizații subversive” mai erau încarcerate la Jilava la începutul anilor '50?

Mircea Nicolae: La Jilava erau aduşi deținuți care activaseră în numeroase organizații anticomuniste, dintre care eu mai țin minte doar vreo patru: „PNȚ Dudești-Cioplea”, „Coloana 7”, „Vulturii Munților” și „Organizația Ofițerilor Prizonieri” – ofiţerii veniseră cu toţii din prizonieratul rusesc, dar ajunseseră în temniţele comuniştilor de acasă. Desigur, la răcoare mai eram și noi, cei din gruparea „Tineretul Partizan”.

Pe cine ați întâlnit la Jilava?

Mircea Nicolae: Printre mulți alții, cu mine în celulă s-au aflat G.D. Ioanițescu, fost ministru al Muncii şi profesor la ASE. Și cu Ion Halmaghi am stat, filosoful care s-a stabilit mai apoi în America. Acolo era și scriitorul Zaharia Pană, cunoscut peste ani sub pseudonimul ”Zahu Pană”, dar și Ion Popa, arhitectul şi pictorul Ion Cristodulo, generalul Leonard Mociulschi, scriitorul Camil Petrescu, Nelu Vlașca și avocatul Scurtu. Despre Scurtu pot să vă spun că, din pricina abominabilului regim de detenție, a făcut o infecție atât de gravă încât a dat rapid în septicemie. Administrația penitenciarului nu a luat nici o măsură, cât de mică, așa că avocatul a murit acolo, cu noi uitându-ne la el, fiindcă nu aveam cum să-l ajutăm cu o astfel de infecție. Vă precizez că administraţia ignora total astfel de situaţii cu final mortal, fiindcă scopul ultim al detenţiei era exterminarea noastră. După gratii se mai aflau Edi Tomescu, cel care a fost directorul închisorii Jilava în perioada legionarilor, George Ivașcu, fostul director al Agerpres, Romică Pușcașu și Păzitoru Gheorghe. Pușcașu nu mai știu câți ani de zeghe a făcut, dar Păzitoru era legionar și fusese închis încă din 1941, după rebeliune.

Cum decurgea o zi obișnuită la Jilava?  

Mircea Nicolae: Deșteptarea se dădea întotdeauna la ora cinci. La „micul dejun”, care nici nu putea fi numit astfel, consumam 200 de grame de terci. La prânz, ne dădeau niște arpacaș sau mâncare de morcovi. De fapt, toate astea erau niște mizerii, resturi infecte. Ne-au hrănit câteva luni în şir numai şi numai cu morcovi stricați, până când am ajuns să avem cu toții pielea galbenă! Abia dacă ne mai puteam ține pe picioare. Uneori ne aduceau o „supă” făcută din mațe, în care găseam ochi de animale cu tot cu pleoape, organe sexuale, dinți și fragmente de copite. Mai târziu, când am fost dus la Canal, ne făceau fasole în care amestecau fărâme de carne de cal. Îmi aduc aminte că un deținut a găsit bucăţi dintr-un penis de cal în gamelă. Pe atunci comuniștii omorau caii, din pricina cooperativizării, a mecanizării trâmbiţate de dictatura roşie. Revenind la Jilava, țin minte că au fost câteva luni în care ne dădeau o zeamă de măruntaie şi zgârciuri scârboase în care băgau tot ce se arunca de la abatoarele care ne „aprovizionau”. Când primeai zeama aia erai fericit fiindcă aveai parte de o mâncare mai sățioasă în comparație cu zeama goală de fiecare zi. Cât despre „plimbare”, aceasta se făcea doar pe cameră, unde nu aveam pic de spațiu. Altfel, caraliii te scoteau 10-15 minute maxim și te băgau înapoi. În celule nu aveam voie să stăm așezați în intervalul 5 dimineața-9 seara.

Câți stăteați într-o celulă?

Mircea Nicolae: Deși m-au plimbat prin majoritatea celulelor din Jilava, cel mai mult am stat în camera numărul 7. Acolo l-am întâlnit pe arhitectul Nelu Cristodulo. Eram aproximativ 160-180 de persoane înghesuite într-o odaie strâmtă în care nu încăpeau mai mult de 20 de priciuri. Mulți deţinuţi erau nevoiți să se îngrămădească la „șerpărie”, adică pe cimentul de sub primele rânduri de priciuri. Chiar aflat și deasupra, pe priciuri, erai nevoit să dormi pe o parte, fiindcă nu aveai loc să te miști. Când se întorcea primul deținut din capătul priciurilor, eram forțați să ne întoarcem automat cu toții, ca la o comandă. Era un coșmar nesfârşit! La începutul anilor '50, un deținut sârb a încercat să evadeze de la Jilava. A reușit să escaladeze un zid cu sârmă ghimpată, dar nu se putea pune problema să scape. Dacă ar fi ieșit de acolo, ar fi dat exact în Valea Piersicilor (locul de execuție – n. red.). Era imposibil să evadezi din Jilava. Drept pedeapsă, Maromet a ordonat ca toate ferestrele închisorii să fie bătute în cuie. Vă daţi seama că nu puteam sta decât în chiloți și în pielea goală, altfel era imposibil să suporți căldura. Unii leşinau, alţii mureau...

În celula numărul 16, supranumită „Neagra”, ați ajuns vreodată?

Mircea Nicolae: Din fericire pentru mine, acolo am intrat doar în vizită, și asta după Revoluție. Era o cameră total întunecată, fără ferestre, cu o singură ușă care se închidea ermetic. O criptă igrasioasă din tavanul căreia picura încontinuu apă. Deținuții erau aruncați acolo la izolare, fiind obligați să rămână ore-n șir cu picioarele în băltoaca de pretutindeni, pradă unor temperaturi extreme. Locul acela e realmente odios.

Erau așteptați americanii la Jilava?

Mircea Nicolae: Nu mai erai în stare să-i aștepți pe americani, deși, în tot cazul, așteptai ceva, sperai să se facă o schimbare...  

Ați audiat conferințele pe care intelectualii le organizau în celule?

Mircea Nicolae: În fiecare zi, cineva ținea o prelegere. I-am audiat pe mulți dintre înțelepții închisorii. De exemplu, eu am auzit „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” chiar din gura deținutului Camil Petrescu, autorul romanului. L-am ascultat cu toții, în cea mai deplină liniște. Și pe George Ivașcu l-am audiat. Era magistral.

Cum vă tratau gardienii de la Jilava?

Mircea Nicolae: În marea lor majoritate, ăștia erau țigani semianalfabeţi. Cu toții ne băteau cu bestialitate, fără deosebire. Ieșeai la plimbare în ciomege și tot în ciomege te întorceai. Așa că ne îmbrăcam cu tot ce aveam mai gros, măcar să aibă brutele unde să lovească. La începutul anilor '50 a fost cea mai dură perioadă de încarcerare. Tot atunci se impunea și colectivizarea satelor. Drept urmare, la Jilava au fost aduși numeroși țărani nevinovați, învinețiți de la atâta bătaie. Fuseseră călcați în picioare și abia dacă le mai puteam desluși trăsăturile. Erau aproape în pielea goală și țin minte că i-am ajutat și noi cu niște haine.

Anii de pușcărie v-au întărit credința în Dumnezeu?

Mircea Nicolae: Desigur. În temniţă erau și mulţi preoți deţinuţi care oficiau slujbe frumoase. Te puteai închina, spuneai o rugăciune... Credința nu ne-o putea lua nimeni. Dacă ne-ar fi prins gardienii, sunt convins că am fi fost pedepsiți drastic. Am auzit de multe astfel de cazuri, când deținuți au fost bătuţi şi azvârliţi la Neagra. Din fericire, cât am stat la Jilava nu au fost în stare să ne surprindă. Păi... eram noi mai hoți decât ei! Când se oficia o slujbă sau se ținea o conferință, unul dintre deținuți stătea cu spatele chiar în vizorul ușii, pentru a se asigura că paznicii nu ne puteau lua pe nepregătite. Așa s-a întâmplat și atunci când Camil Petrescu ne-a povestit minunatul său roman. Aveam și o listă cu deținuții care trebuiau, pe rând, să stea cu spatele în vizor.

Să mergem mai departe. Când ați fost trimis la Canal?

Mircea Nicolae: În martie 1951. Inițial, adjunctul Ivănică ne-a mințit că, pe noi - cei din gruparea „Tineretul Partizan” - nu ne va trimite la Canal. Apoi, la doar o săptămână, ne-a trimis exact acolo, la Canalul Morții. Comuniştii aveau nevoie de toată mâna de muncă pe care o puteau aduce. Așa am ajuns la penitenciarul Poarta Albă, unde am fost băgat într-o brigadă care se ocupa cu descărcarea vagoanelor. Ce făceam toată ziua? Descărcam 20 de metri cubi de pământ în 10 ore, asta era norma cotidiană. Apoi nivelam cu grijă pământul, fiindcă urma o altă garnitură la rând și aveau nevoie de spațiu. Din fericire pentru mine, am fost cooptat și eu în brigada de deținuți care s-a ocupat de restaurarea Cazinoului din Constanța. Altminteri, nici nu cred că aș mai fi scăpat cu viață. Asta în condițiile în care la Canal mureau între 200 și 400 de oameni în fiecare lună. Cădeau ca muștele și-i azvârleau în gropi comune...

Pe brigadierul criminal Marin Stănciugel îl mai țineți minte?

Mircea Nicolae: Păi nici n-am cum să-l uit vreodată pe diavolul acela! Stănciugel era un țigan bâlbâit de prin Mehedinți, care a dat dovadă de o cruzime fantastică. O brută de om, un criminal înnăscut... El a fost prim-brigadier la Poarta Albă și l-a omorât pe fostul ofițer Rambela, pe care l-a ars în cuptorul de cărămidă! Din pricina acestui scelerat analfabet au murit foarte mulți deținuți. De fapt, s-a demarat chiar şi o anchetă la Poarta Albă, o anchetă referitoare la bestialitatea lui Stănciugel, dar criminalul a scăpat fără să pățească absolut nimic, fiindcă toți torționarii erau mână-n mână, la fel ca toți comuniștii criminali. Se ajutau și se ajută între ei.

Să revenim la Cazinoul din Constanța. Cu ce v-ați ocupat acolo?

Mircea Nicolae: Cu prilejul acestei lucrări – care s-a finalizat cu renovarea totală a Cazinoului –, deținuții politic au fost împărțiți în mai multe echipe: zidari, instalatori, electricieni ş.a.m.d.. Eu am activat într-o brigadă de zidari și am lucrat la restaurarea fațadei. Noi am curățat toată tencuiala veche și am făcut reparațiile cu ciment, dându-i forma actuală. Fiind bombardat în timp celui de-Al Doilea Război Mondial (când a fost transformat în spital – n. Red.), Cazinoul era o ruină gata să se prăbușească. Când am ajuns noi acolo, din subsolul clădirii puteam vedea cerul. Întregul edificiu a fost restaurat grație deținuților arhitecți Constantin Joja și Ion Cristodulo. De fapt, Joja a părăsit șantierul după doar două luni de la începerea renovării, fiind trimis la Capul Midia. De continuarea și finalizarea întregului proiect s-a ocupat, în următoarele 14 luni, arhitectul Ion Cristodulo.

Cum era viața unui deținut acolo, în pântecele ruinei de la malul mării?

Mircea Nicolae: E adevărat că prigoana gardienilor se mai domolise o idee, fiindcă trebuia să finalizăm lucrarea cât mai repede, dar tot cumplită era. Cel puțin, pe șantierul de la Constanța fiecare deținut avea patul lui și o mâncare ceva mai acceptabilă. Cu prilejul renovării Cazinoului am lucrat două luni ca zidar, apoi ca instalator, deoarece întregul sistem de încălzire fusese furat. La un moment dat, ajunsesem șeful echipei de instalații.

Ați lăsat și alte urme acolo, dincolo de munca depusă la fațadă și cea privind instalația electrică?

Da. Eu și mulți dintre deținuți ne-am îngropat în ziduri și în diverse alte locuri poeziile, gândurile, schițele... Pentru asta am folosit hârtie ruptă din sacii de ciment. Arhitecții foloseau creioane chimice. Am îngropat comorile, durerile noastre. Sper ca cineva să le găsească într-o zi, cândva, dacă or fi rezistat trecerii timpului. Locul lor e într-un muzeu al genocidului comunist.

Pe ce șantiere ați mai lucrat apoi, ca deținut?

Mircea Nicolae: După finalizarea Cazinoului, am fost trimiși să renovăm clădirea Arhivelor Statului din Constanța. Fac precizarea că ar­hitectul Nelu Cristodulo a coordonat și aceas­tă lucrare. Apoi eu am plecat la Eforie pentru a lua parte la etajarea vilei Corpului Didactic, care era pe vremea aceea un fel de hotel. Îmi amintesc că, la un moment dat, eu și cu un prieten Grigore lucram la punerea în funcțiune a ascensorului. Sus, în cabina acestuia, chiar pe pervazul unei ferestruici, era azvârlită o cărțulie care se numea „Întâmplări din America”. Țineți cont de faptul că era vorba despre o carte publicată la Editura Tineretului, la fel ca multe altele. Cu toate acestea, ne-am trezit că vine unul, sergentul Oancea – un ticălos fără pereche pe care îl veţi depista în „Lexiconul negru” – și, doar pentru că a găsit cărțulia aia acolo, torționarul ăsta nenorocit ne-a băgat la carceră. Am fost închiși de la 21.00, ora stingerii, până a doua zi de dimineață. Ne-au îngrămădit patru oameni într-o carceră de o singură persoană. Poate că din pricina asta am și scăpat cu viață, deoarece, în noaptea aceea grea, a fost o temperatură care a coborât la mai mult de -20 grade. De acolo m-am îmbolnăvit de plămâni, sensibilitate care mă chinuie şi acum.

Când ați fost eliberat?

Mircea Nicolae: Pe 25 martie 1953, la puțin timp după episodul acesta groaznic petrecut la Eforie. Apoi... am ocupat diverse funcții. De exemplu, timp de opt ani am fost șeful Centrului de Export de la Cotroceni. Menționez că am avut doar responsabilitatea funcției, fără a figura pe același post și în acte, tocmai fiindcă eram fost deținut politic. Mi-am făcut treaba și nu m-a interesat niciodată politica.

Și acolo, la Centrul de Export Cotroceni, nu dădeați nas în nas cu tot felul de securiști?

Mircea Nicolae: Pe întreaga durată în care am ocupat această funcție am fost urmărit în permanență de Securitate. Într-o bună zi, a venit în vizită și tovarăşul Dan Voiculescu, însoțit de generalul de securitate Panaite (prolificul torționar Emil Panaite – n. red.). Voiculescu m-a dat afară din propriul meu birou, spunându-mi, răstit, că trebuie să dea un telefon important și că are de purtat o discuție confidențială. Oricum, nici nu m-aș fi putut opune. Când am ieșit din clădire am observat că pe rampă se încărcau două vagoane cu armament...

Înțeleg că în '61, pe 12 decembrie, Securitatea avea să vă aresteze din nou, în urma unei diversiuni penibile...

Mircea Nicolae: V-am spus că după prima eliberare am îndeplinit o serie de funcții, deși în cartea de muncă am fost încadrat, în permanență, ca electrician. Când m-au arestat din nou eram șeful de șantier al sanatoriului TBC Balotești. Securiștii m-au luat pe mine și pe dirigintele de șantier, Lupescu, care fusese comandor de aviație și membru al organizaţiei „Sutanele Negre”. Făcuse și el pușcărie grea. Anchetatorii au insinuat, previzibil, că noi doi aveam o legătură politică. Problema a fost că eu, de-a lungul timpului, angajasem mai mulți foști deținuți politic pe șantierele din București, ca să le fac un bine. Sărmanii erau ostracizaţi, nu aveau ce să mănânce. Urmarea? Am fost acuzați de conspirație împotriva statului! Ne-au ținut un an și patru luni în arestul Securității de pe Calea Rahovei, unde s-au desfășurat interogatorii brutale. Până la urmă, un procuror din Constanța a analizat dosarul și ne-a eliberat, realizând că suntem total nevinovați. M-am întors acasă pe data de 25 aprilie 1963. Aceasta a fost cea de-a doua prigoană.

După aceea ați mai fost supravegheat și hărțuit de Securitate?

Mircea Nicolae: Securitatea m-a urmărit în permanență. Locuiesc în același apartament de 40 de ani și agenții veneau o dată la două săptămâni şi întrebau de mine, îi chestionau pe vecini. Mi-a dezvăluit asta chiar o fostă șefă de scară, o doamnă respectabilă. Ceilalţi locatari au tăcut mâlc, deși vorbeau și ei cu securiștii, iar unii se dedau turnătoriilor. Norocul meu a fost că acea femeie care mi-a spus adevărul trăia cu un bărbat „cu bube în cap” – părinţii lui fuseseră moşieri. După ce am aflat că Securitatea mă urmărea în mod uzual, am avut grijă să nu ies în evidență.

Ce s-a întâmplat cu foștii deținuți politic după '89? De ce statul român nu face nimic pentru ei?

Mircea Nicolae: Cum de ce?! Pentru că, în România, toți factorii de răspundere fac parte din armata securistă. Pentru că pe noi, românii, nu ne conduce altcineva decât Securitatea.

E convingerea dumneavoastră?

Mircea Nicolae: Da. În România avem această mafie a Securității, o mafie care s-a întins pretutindeni. Din nefericire, acele pramatii comuniste pe care le înfieram în manifestul din '50 sunt la fel de puternice ca și atunci... După Revoluţie, România avea nevoie de o lege a Lustrației, de punctul 8 de la Timișoara. Marea tragedie a fost că a murit Seniorul Corneliu Coposu. El era singurul politician care ar fi putut lupta cu nomenklaturistul Ion Iliescu.

Credeți că fostele penitenciare vor fi transformate în memoriale ale genocidului comunist? Jilava va fi transformată în muzeu.

Mircea Nicolae: Am fost acolo în vizită și am auzit că vor să bage paturi. Păi... ce e asta? De ce paturi, fraților? Mă pot chema pe mine să le povestesc cum arătau priciurile de la Jilava și, mai apoi, le pot face exact așa cum au fost pe vremea aceea. În loc de așternuturi foloseam pături de cai și rogojini împuțite. Un muzeu trebuie să fie amenajat în funcție de realitățile de atunci. Altfel, de ce l-am face?