Interviu EXCLUSIV Regretatul fost deținut politic Emanoil Mihăilescu: Comuniștii au călcat pe CADAVRE de intelectuali în România. Genocidul roșu

De la Rugul Aprins la rugul de nestins

Podul.ro publică un interviu-fluviu pe care regretatul fost deținut politic Emanoil Mihăilescu (plecat la Domnul miercuri, 26 februarie) l-a acordat autorului acestor rânduri, în vara lui 2013. Interviul face parte dintr-un amplu proiect editorial. (R.G.)

Arhitectul Emanoil Mihăilescu a fost membru al lotului ”Rugul Aprins”, grup arestat de Securitate în 1958, din care făceau parte piloni ai intelectualității și ai credinței ortodoxe, precum Daniil Sandu Tudor, Arsenie Papacioc, Benedict Ghiuş, Sofian Boghiu sau Vasile Voiculescu.

Noul val de arestări declanșat de dictatura comunistă în 1958 a avut o dublă menire strategică din perspectiva inițiatorilor săi: să frângă și ultima fărâmă de rezistență intelectuală și spirituală a celor care supraviețuiseră prigoanei bolșevice de la sfârșitul anilor '40, respectiv începutul anilor '50; și, în al doilea rând, să semene teroarea în rândul intelectualilor tineri, aceia care ar fi putut să se inspire din măreția morală a recenților martiri.

Pe atunci student la arhitectură, Emanoil Mihăilescu este, evident, un exemplu din cea de-a doua categorie. În raportul său, în baza căruia s-a deschis procesul tânărului arestat, locotenentul-anchetator Cenușă consemna că „banditul” se făcea vinovat de „intensă activitate contrarevoluționară”. În fapt, ceea ce făcuse viitorul deținut politic nu fusese decât să audieze, ce-i drept cu evlavie, prelegerile monahului Daniil Sandu Tudor, cel care predica, între altele, că „Iubirea faţă de aproapele este o revărsare şi semnul câştigării adevăratei iubiri de Dumnezeu”.

După un incredibil periplu, timp de cinci ani, prin mai multe temnițe comuniste (Jilava, Periprava, Salcia, Stoenești și Gherla), Emanoil Mihăilescu a fost eliberat în septembrie '63, ”la termen” – în lagărul de afară, desigur. Între timp, în 1962, nestrămutatul Daniil fusese ucis cu bestialitate de gardienii de la Aiud. (Apollon Cristodulo)

Răzvan Gheorghe: Cum ați resimțit primii ani ai dictaturii comuniste?

Emanoil Mihăilescu: Eu mă număr printre cei care au trăit comunismul de la A la Z. I-am auzit propaganda mincinoasă, absurdă, în '42-'44, și am văzut cum și-a instalat teroarea, asemeni unei caracatițe criminale. Țin minte nenorocirile pe care armata sovietică le-a săvârșit prin țară... Vedeți dumneavoastră, eu m-am născut în '35 și, ca atare, pot să fac o comparație între nemernicii impuşi de bolşevici, în absolut toate domeniile şi compartimentele vieţii, şi burghezia de dinainte de război. În perioada interbelică, femeile erau elegante și frumoase, iar bărbații (mare parte dintre ei) se dovedeau adevărați gentlemani. Comunismul a spulberat totul, a nimicit lumea aceea frumoasă. Văzând cruda realitate, care era departe de ce ni se povestea despre Uniunea Sovietică, în fanteziile stângiste, am căpătat de tânăr o puternică aversiune față de limba rusă. De asemenea, n-am suportat niciodată defilările comuniste. Ne scoteau pe străzi, ca pe niște animale și ne țineau acolo, ore-n șir, obosiți și înfometați, până ne venea rândul să ne dăm în spectacol. Nu mai știam ce să fac ca s-o întind de la defilările ale cretine! Zilele de 1 mai, 23 august și 7 noiembrie erau groaznice. Bolşevicii ne munceau ca pe animale.

„De mic am fost sânge rău”

Chiar și la școală am avut probleme. Când erau sărbători muncitorești se lipeau afișe cu portretele „marilor dascăli” pe zidurile liceului. Eu am absolvit liceul bucureștean „Titu Maiorescu”, care acum poartă numele „Ion Luca Caragiale” – ca o paranteză, cred că bietul Caragiale ar râde în hohote dacă ar auzi că el a devenit liceu de informatică! Când vedeam mutrele bolşevicilor care rânjeau din afișe, mă puneam cu spatele la perete și găuream cu degetele ochii portretelor. Vă dați seama că urmau scandaluri, ameninţări, ședințe... De mic am fost sânge rău. Din copilărie, țin minte atmosfera minunată a sărbătorilor religioase, pe care obişnuiam să le serbăm în familie: cinele lungi și îmbelșugate, jocurile de cărți, dansurile, glumele și râsetele invitaților, discuţiile inteligente. Comunismul a adus o altă lume, o lume pestriță a terorii şi a nimicirii, o lume care nu mai avea nimic sfânt. Dispăruse atmosfera de la Capșa și de la Ateneu, doar ne avântam pe cele mai înalte culmi, către Epoca de Aur! Din zi în zi ne afundam într-o prăpastie fără fund...  O prăpastie a crimei şi a degenerării naţionale.

Răzvan Gheorghe: Ce impact social au avut marile valuri de arestări de la sfârşitul anilor '40?

Emanoil Mihăilescu: În '47, am resimțit plecarea Regelui ca pe o lovitură cumplită, la fel ca mulți dintre românii conștienți. Când au început valurile de arestări, am avut veri prin alianță – țărăniști sau liberali – care au fost trimiși la Canal. Cruzimea arestărilor şi a descinderilor securistice din '49-'51 a fost fără precedent. Nici în Italia lui Mussolini n-au fost încarcerați elevi sau copii, așa cum a hotărât nenorocitul de Gheorghiu-Dej. Păi, cum să arestezi un puștani de 12 ani?! Ăluia îi tragi două palme și-l omori... Ceea ce s-a şi întâmplat, în numeroase cazuri. În realitate, s-au făcut arestări în toate liceele mari ale țării, după un plan prestabilit. Vă puteţi imagina teroarea stârnită de încarcerarea unor copii? Din clasa mea au fost arestaţi Dimi Lecca, fiu de boier moldovean din Bacău, Radu Miclescu, descendent din vechea familie a Micleștilor și Ion Varlam, care se înrudea cu generalul Radu Rosetti. Tot atunci au închis-o și pe Marion Cantacuzino.

„Și pe lumea cealaltă l-aș scuipa între ochi pe Gheorghiu-Dej”

Aceste acțiuni m-au scârbit profund. Regimul voia să înfricoșeze lumea, voia să stăm obedienți și să scandăm lozincile: „Stalin și poporul rus, libertate ne-au adus”, „Gheorghiu-Dej luptător pentru pace și popor”, „Ana, Luca și cu Dej bagă spaima în burgheji”. Voi ține  minte aceste tâmpenii chiar și pe lumea cealaltă și, dacă o să-l întâlnesc acolo pe Gheorghiu-Dej, o să i le scuip între ochi. Nu Ceaușescu a fost cel mai mare criminal, el a găsit deja terenul curățat și a săvârșit crimele lui, suficiente. Însă Gheorghiu-Dej a fost o adevărată bestie. El a decis marile arestări și se poate „lăuda” în fața lui Dumnezeu cu nimicirea elitelor noastre.

Răzvan Gheorghe: În ce a constat prigoana pe care comuniștii au lansat-o împotriva cultelor religioase?

Emanoil Mihăilescu: Tot la sfârșitul anilor '40, regimul a demarat operațiunea de lichidare a cultelor și a bisericilor. Cea dintâi s-a prăbușit Biserica Greco-Catolică – și chiar devreme, în perioada '48-'49, când a fost desființată cu o brutalitate de neînchipuit. Urmarea? Toți episcopii au fost azvârliți la răcoare, laolaltă cu preoții de rând. Mulți au murit la Sighet, sau prin alte temnițe. Slujbele greco-catolice mai era încă oficiate, dar numai clandestin, de preoții îndrăzneți. La rândul ei, Biserica Ortodoxă și-a ocrotit cu mare grijă episcopii. Să nu vă imaginați că în pușcăriile comuniste a fost închis vreun episcop ortodox! Când ai burdihan, ceafă groasă și gușă triplă, nu te riști să le pierzi, așa, mâncând zeamă goală... În schimb, Securitatea i-a arestat degrabă pe toți acei preoți ortodocși care reprezentau exemple de credință și moralitate. Bunăoară, Mănăstirea Vladimirești a fost închisă prima, în '55, când a fost arestat părintele duhovnic Ioan Iovan, dar și maica Veronica, împreună cu măicuțele legionare. Pe urmă a fost atacată Biserica Catolică, întrucât ţinea de Roma. Nu se putea ca într-un stat în care partidul era singurul deținător al adevărului – și ținea enorm la dogma lui de lemn –, bolşevicii să permită concurenţa unei dogme creştine. Asta ar fi reprezentat o gravă sfidare. „Duşmanii” trebuiau zdrobiţi. Lupta împotriva ortodoxiei și-a atins apogeul în '59, când au fost închise mănăstirile. Atunci s-a dat decretul 411, care îi punea pe preoții ortodocși cu botul pe labe: erau ori supraveghiaţi și hăituiți, ori azvârliți la mititica. Lotul meu – „Rugul Aprins” – a fost „curățat” încă din '58, pentru că era format din preoți cultivați, oameni cu har și cu spiritualitate care emana. În jurul lor se adunau intelectuali de seamă și atât de mulți studenți, încât securiștii ar fi putut înjgheba un lot uriaș dacă doreau. Dar ținta Securității au fost preoții bătrâni, modelele noastre. Distrugerea acestora a fost un scop în sine.

Răzvan Gheorghe: Cum ați ajuns să luați parte la întâlnirile „Rugului Aprins”?

Emanoil Mihăilescu: Din '53, am urmat cursurile Facultății de Arhitectură, unde am avut norocul că fiu coleg cu George Văsâi, un băiat care ducea o viață spirituală profundă. Părinții îi dăduseră o educație aleasă și îl purtau în fiecare an pe la mănăstiri, unde se familiarizaseră cu viaţa monahală. La rându-i, George le-a cunoscut pe toate înaltele fețe bisericești ortodoxe. Tatăl lui era negustor și făcea danii. Dragul de George nu era numai un mistic, ci și un iscusit arhitect, care desena și picta foarte frumos. Împreună am organizat numeroase audiții de muzică clasică, în '53-'54, chiar în incinta Facultății de Arhitectură. El își aducea plăcile – în special Haydn, Beethoven și Mozart –, iar eu veneam cu patefonul, pe care îl țineam în boxă. Eram coleg cu Marius Pop, un mare cunoscător de jazz care obișnuia să ne cânte la pian. În vremurile acelea negre, Facultatea de Arhitectură reușea încă să rămână o altă lume, o lume care își menținea frumusețea și delicatețea.

„Părintele Arsenie Papacioc era de o bunătate angelică”

Cu gruparea „Rugul Aprins” am luat contactul în vara lui '56, când George m-a invitat într-o excursie. Așa am ajuns la Mănăstirea Slatina, ctitorirea lui Alexandru Lăpușneanu, unde l-am întâlnit pe părintele Arsenie Papacioc, un om hărăzit cu o privire pătrunzătoare. M-a impresionat extraordinar. Părintele era de o bunătate angelică! Cât am stat la Mănăstirea Slatina, am participat la toate slujbele. La miezul nopții, ne trezea un frate călugăr și ne chema la biserică, să luăm parte la slujba de noapte. Era minunată. Și acum mă emoționez când îmi amintesc flăcările lumânărilor care pâlpâiau ici-colo, în întunericul  de pretutindeni...  
 
„Starețul Daniil, cea mai luminoasă figură pe care am întâlnit-o”

După vreo zece zile, călugării ne-au oferit niște merinde din puținul lor și am plecat mai departe. Am ajuns la Schitul Rarău, acolo unde l-am cunoscut pe părintele Daniil, omul de care nu ne-am mai putut despărți. El a fost cea mai luminoasă figură pe care am întâlnit-o. Avea o fire contradictorie, în sensul că era un adept al disciplinei riguroase. Spunea: „Dumnezeu nu vă vrea căldicei. Dumnezeu vă vrea!” Duminica, bisericuța Schitului se umplea de țăranii care urcau muntele pentru a-i asculta cuvântul. Părintele ținea niște predici fascinante... îi curgeau lacrimile șiroaie când le vorbea oamenilor...  Diminețile le petreceam împreună, în fața cămăruței lui, care era plină, plină de cărți. Era un intelectual desăvârșit și discutam ore în șir literatură, filosofie și patristică. Deși ura „patria sovietică”, era îndrăgostit de misticii ruși – îl admira pe Nikolai Berdiaev – și discuțiile s-au dovedit întotdeauna captivante. Ne provoca permanent. După-amiezile îi ajutam pe călugări să strângă fânul, să-l întoarcă, iar serile mâncam laolaltă cu frații, la trapeză. A fost atât de frumos încât am uitat să mai plecăm. Facultatea începuse și la Rarău ningea deja, iar eu eram încălțat în ghete de baschet! Așa că ne-am întors la București și am căutat cu toții o modalitate de a ne motiva absențele. Pe vremea aceea era drastic cu absențele.

„Scria până și în altar”

Întâlnirea cu părintele Daniil a fost cea mai înălțătoare experiență din viaţa mea. El fusese directorul publicației „Credința”, ziar de spiritualitate care a militat atât împotriva nazismului, cât și a comunismului, pentru că părintele nu a înghițit niciodată totalitarismul, indiferent de măştile sale vremelnice. Provenea dintr-o familie bună, cu situație. Tatăl lui lucrase în cadrul Înaltei Curţi de Casație și de Justiție. În tinerețe, Daniil purta la subraț ultimele romane publicate și era considerat un dandy al Căii Victoriei. Citea permanent și avea mania de a scrie. Mai târziu, când a intrat în călugărie, scria până și în altar. Era un poet mistic, ca și medicul Vasile Voiculescu. Acest om fermecător – părintele Daniil – ne recomanda diverși preoți cu har, la care noi mergeam să ne spovedim.

Răzvan Gheorghe: Cu ce personalități ale „Rugului Aprins” ați mai intrat în contact?

Emanoil Mihăilescu: L-am întâlnit și pe Benedict Ghiuş, care era ocrotit de patriarhul Justinian Marina și hulit de Sinod. Era un cărturar fin – își luase doctoratul la Strasbourg și avea o figură delicată, occidentală. Emana grație. Să știți că, din punctul meu de vedere, patriarhul Justinian Marina a avut și un oarecare rol benefic. La un moment dat el s-a certat cu Gheorghiu-Dej și s-a retras la mănăstire, unde l-a oploșit pe Andrei Scrima, cel despre care Andrei Pleșu a scris că avea un aer occidental și distins. Mulțumită lui Justinian Marina o mulțime de prigoniți de marcă au fost oploșiți la Patriarhie. Acolo, la bibliotecă, l-am întâlnit pe Bartolomeu Anania, care scria poezii și piese de teatru în versuri. Era ocrotit, deși fusese în Frățiile de Cruce, iar patriarhul știa prea bine asta. Bartolomeu Anania era un meloman desăvârșit, care avea strânse legături cu toți marii dirijori. Un american îi adusese un magnetofon și el mergea la concerte, imprima muzică simfonică... Țin minte că avea o bibliotecă enormă, ale cărei rafturi erau pline cu benzi. Am fost la el cu mai mulți colegi și am ascultat colinde și muzică simfonică. 

„Predicile părintelui Sofian Boghiu te atingeau în străfundul sufletului”

Alteori, ne duceam până la marginea Bucureștiului, la Mănăstirea Plumbuita, unde ne aștepta starețul Sofian Boghiu, un bătrân impresionant cu o barbă lungă și căruntă... Semăna cu un patriarh biblic. Urmase Școala de bele-arte, la fel ca Arsenie Boca, și fusese un iscusit pictor de biserici. Predicile starețului erau minunate, te atingeau până în străfundul sufletului... Din când în când, părintele Daniil cobora de la Rarău și venea la București, unde avea mulți prieteni. Cu astfel de ocazii ne continuam lecțiile de inițiere duhovnicească. Toate aberațiile care ni s-au imputat mai târziu, la proces – cum că am fi discutat posturile străine dușmănoase și am fi pus la cale conspirații împotriva regimului – sunt „floricele” ale Securității, sunt minciuni absolute. În realitate, noi ne ocupam cu niște chestiuni profunde... De exemplu, la Rarău, am discutat multă literatură, fiindcă Daniil era un desăvârșit cunoscător al cărților.

„BOR a uitat martiriul părintelui Daniil”

Părintele avea o personalitate complexă. A stat o perioadă pe muntele Athos, de unde s-a întors cu Rugăciunea Inimii. În anii în care a condus ziarul „Credința” avea o avionetă sport la bordul căreia făcea câte un tur, în fiecare dimineață, apoi își lua mașina și se ducea la redacție. Într-o bună zi avioneta s-a prăbușit, din pricina unei defecțiuni tehnice. Uluitor e că părintele a scăpat nevătămat... și-a mușcat puțin limba! Păi, cum vine asta, să cazi cu avionul – chiar de la 10-20 de metri – și doar să-ți muști limba?! Îl iubea Dumnezeu, ăsta-i purul adevărul... Am auzit că în timpul războiului, deoarece părintele Daniil a fost un ofițer de marină foarte sever, un subaltern – pe care-l pedepsise pentru indisciplină – a vrut să-l împuște! Dovadă că o forță invizibilă îl veghea, chiar în noaptea în care urma să aibă loc crima, părintele și-a mutat patul pe celălalt perete al cămăruței în care dormea. Finalmente, gestul acesta providențial i-a salvat viața, căci glonțul care îi era adresat și-a ratat ținta, iar Daniil și-a continuat destinul de apărător al credinței autentice. Avea să moară în închisoarea de la Aiud, în '62, ca un martir de care Biserica Ortodoxă Română a uitat cu desăvârşire, deşi părintele Daniil şi-a dat viaţa pentru credință. Eu l-am văzut la zeghe și îmi amintesc cum vorbea cu torționarii. „Hai bă, popă, mai repede! Mișcă!”, îl hăituiau gardienii, care l-au bruscat și i-au aruncat ochelarii, dar el le răspundea cu demnitate: „Te rog să vorbești frumos cu mine. Puteam să-ți fiu bunic!”. Părintele Daniil i-a înfruntat întotdeauna, dom'le, până la moarte, chiar dacă Securitatea l-a chinuit şi i-a băgat un turnător în celulă. Cu toate acestea, Daniil a fost un om dârz, un exemplu din toate punctele de vedere.      

„Societatea comunistă defila spre victoria finală...”

Multe dintre întrunirile „Rugului Aprins” aveau loc în locuința lui Alexandru „Codin” Mironescu, care era profesor universitar de fizică și chimie, cu doctorat în Franța și Germania. George Văsâi ne anunța când se organizau întâlnirile. El i-a cunoscut pe toți acești mari preoți. Când eram în anul trei de facultate, părinții lui au divorțat, au vândut totul și i-au cumpărat un apartament micuț. Apoi – ca să vedeți ce oameni pătrunși de credință –, s-au retras la mănăstire: tatăl s-a dus la Slatina și mama la Văratec. Îl iubeam și îl stimam pe George pentru aura lui, pentru felul lui de a fi. La Rarău l-am cunoscut și pe Șerban Mironescu (n.n. – fiul lui Codin Mironescu), un băiat excepțional care studia greaca și latina. Păi, în '56, avea nevoie partidul de greacă și de latină? De Platon, Aristotel, Sofocle, Tacit și Cicero? Societatea comunistă defila spre victoria finală... 

Răzvan Gheorghe: Cum ați fost arestat?

Emanoil Mihăilescu: În vara lui '58 am plecat pe munte, în Piatra Craiului, împreună cu niște foști colegi de liceu. La întoarcere, mi-am găsit tatăl disperat – tremura și era alb la față. Mi-a spus că mă căutase Securitatea și că agenții dăduseră buzna în casă chiar zilele trecute, după miezul nopții. I-au pus lanterna în ochi fratelui meu mai mic și l-au legitimat ca să se asigure că nu eram eu. Tata mi-a dat niște bani și m-a sfătuit să fug. Așa am ajuns la mare, la tabăra de corturi a Arhitecturii. La un moment dat, un coleg a intrat în cort și mi-a spus să ies pe plajă, fiindcă mă căuta un domn. Prima mea intenție a fost să smulg țărușii și să fug prin spatele cortului, dar, din fericire, am tras cu ochiul și am văzut că cel care mă căuta era fratele unei cumnate a tatălui meu. Omul lucra ca topograf şi venise, instruit de tata, să îmi aducă niște bani. Sărmanul fusese în marina regală, iar comuniștii îl dăduseră afară ca pe un măr stricat. Chiar și astăzi, când mă întâlnesc cu puținii martori ai întâmplării, ne amintim cum prima mea intenție a fost să o rup la fugă prin pânza cortului... Pe urmă, o perioadă m-am ascuns la țară.

„Mi-au pus ochelari de tablă și m-au dus la Malmaison”

În septembrie '58 m-am întors la București. Începuse facultatea și eu nu voiam s-o pierd, ca un guguștiuc. Securiștii au venit și m-au arestat în ziua mare, chiar în parcul de lângă Arhitectură. Deoarece îmi lăsasem buletinul la bibliotecă, agenții m-au însoțit până acolo, fără să intre în clădire. Atunci m-a fulgerat ideea să fug, dar m-am temut că gestul meu ar fi atras represiuni asupra familiei și m-am hotărât să-i urmez liniștit. M-au urcat într-o mașină neagră, mi-au pus ochelari de tablă și m-au dus la Malmaison. Ancheta a început imediat. Către sfârșit, arestul s-a mutat în beciurile Securității din Calea Rahova. Eu am fost ultimul arestat din lotul „Rugul Aprins”, așa că îmi dădeau să citesc fragmente dintr-un dosar deja încheiat. Înaintea mea îl arestaseră pe scriitorul Vasile Voiculescu – el ar fi putut fi ridicat și în lotul „Noica”, deoarece era foarte cunoscut și acolo, numai că lotul „Noica” a venit mult mai târziu, iar torționarii l-au târât pe sărmanul Voiculescu, bătrân, bolnav şi muribund, să fie martor acolo. 

Răzvan Gheorghe: Care au fost acuzațiile Securităţii?

Emanoil Mihăilescu: Principala acuzație era că am participat la reuniunile grupării cunoscute sub denumirea de „Rugul Aprins”. Spiritualitatea călugărilor îi zgândărea în permanenţă pe comuniști. Călugării „pătați” au fost azvârliți în pușcării, la foamete, frig, tortură şi moarte, iar ceilalți au fost siliți să presteze prin fabrici și uzine, ca să ridice nivelul de trai al clasei muncitoare. Anchetarea mea a durat cam o lună și, ca să mă dezechilibreze, îmi arătau fragmente din declarații și articole anticomuniste din „Credința”. Securiştii se comportau violent, animalic. Răcneau: „Ai intrat în facultate, banditule! Te-ai strecurat și ai furat locul ălora care meritau. Ai furat locu' copiilor clasei muncitoare!” Ca să vedeți ce mentalitate absurdă, dementă... M-au bătut cu pumnii și cu palmele, dar nu m-au pus la „rangă” sau la „rotisor”, aşa cum au pătimit mulţi alţii. Din raţiuni strategice, eu jucam rolul unui tânăr ușor tâmpit, care nu prea înțelegea ce i se imputa. Tehnica anchetatorului era să te acuzi de unul singur. Mă întreba dacă am comentat posturile străine, dacă am vorbit despre Revoluția din Ungaria. Mă înjura încontinuu – „paștele mă-tii” și „dumnezeu' mă-tii” erau cele mai frecvente injurii. Până într-o zi, când nu am mai putut răbda și i-am spus în faţă: „Vă rog să nu mă mai înjurați de mamă. Pentru mine mama e sfântă!”. Atunci a urmat cea mai cruntă bumbăceală din timpul anchetelor: m-au izbit cu pumnii, palmele și picioarele. La final, anchetatorul m-a anunțat că judecătorul îmi va da cinci ani de închisoare și m-a ameninţat că, dacă mai fac „pe nebunu'”, îmi va dubla personal pedeapsa.

Securitatea, răul absolut

Să ne-nțelegem: torționarii din închisori au avut rolul lor criminal, dar – să nu ne facem că uităm! – anchetatorii Securității au reprezentat adevăratul braț armat al partidului unic. Securitatea le „educa” pe toate aceste canalii analfabete, abrutizate, care deveneau peste noapte comandanți de penitenciare, gardieni şi paznici. I-a învățat pe acești cretinoizi aduși de la marginile societății că noi suntem „dușmanii poporului”, „bandiți” și „inamici ai clasei muncitoare”. Îi asmuțea în permanență, ca pe nişte dulăi proşti, dar violenţi şi sângeroşi. Ei erau oricum o șleahtă de haimanale fără căpătâi și carte, iar securiștii i-au dresat ca pe niște câini de pază. Dacă băteau și torturau un om până când îl omorau, ceea ce reprezenta o practică uzuală, torționarii nu aveau nicio problemă. Erau convinși că doctrina îi acoperea „moral”. Urmarea? Aceste bestii cu chip uman au crezut că pot să omoare sute de mii de oameni, având conștiința că au făcut „curățenie”, că au servit clasa muncitoare! Ei nu simt nici acum rușinea, pentru că niciodată nu au putut gândi altfel! În ochii acestor criminali analfabeţi, noi nu mai eram fiinţe umane, eram socotiți suboameni, „elemente subversive”, ”dușmani” și ”agenți ai imperialismului”.

Anchetatorii, cele mai mari bestii

Toată pușcăria am fost tratat așa: „Bă, banditule!”. Culmea e că tâmpiţii aveau și pretenția ca eu să le răspund: „Să trăiți!”. N-am făcut-o niciodată! Prima oară când am intrat la Malmaison, la cercetări, anchetatorul m-a dat afară din birou de câteva ori, fiindcă mă aducea caraliul, iar eu spuneam, simplu: „Bună ziua!” „Ieși în pizda mă-tii afară! Nu știi cum se intră într-un birou?!”, răcnea el. Am făcut pe nebunul și am refuzat permanent să le răspund cu „să trăiți”. Ar fi fost cea mai gravă umilință pentru mine. Păi, tu te comporți ca un nemernic și eu să îți răspund respectuos și să îți urez o viață lungă?! Chiar și mai târziu, când m-au trimis la Jilava, am refuzat în mod constant să le fac astfel de urări. M-au băgat la izolare și rosteam apelul simplu, fără formula finală: „Camera patru de izolare face apelul de dimineață cu un singur deținut.” Tâmpiţii se isterizau de fiecare dată când nu auzeau un „să trăiţi”. Doamne, cât de proşti şi de sălbatici erau! Totuşi, dacă se vrea cu adevărat, nu este greu să-i tragi la răspundere pe anchetatorii Securității. E foarte simplu. Iei dosarele din raft și le găsești numele. Cele mai mari bestii au fost acești anchetatori care au trimis oameni nevinovați la pușcărie, tortură și moarte. În cazul „Rugul Aprins”, securistul care conducea cercetările a fost un călău, Gheorghe Enoiu, poreclit „Măcelarul de la Interne”. Criminalul ăsta le spunea celorlalți ce să facă, cum să mai strângă șurubul și unde să insiste. Ca o paranteză, Enoiu a murit în 2010 și nu a mai dat socoteală în lumea aceasta, fiindcă Securitatea şi-a păstrat din plin influența şi după Revoluţie, când la putere au venit criptocomuniştii lui Ion Iliescu. Dar, să revenim. După anchetă, a urmat procesul ”Rugului Aprins”. Un simulacru de proces, o mascaradă dureroasă care mi-a întors stomacul pe dos.  

Răzvan Gheorghe: Cum s-a desfășurat?

Emanoil Mihăilescu: Am fost 16 condamnați, iar procesul s-a derulat în grabă, cu ușile închise. La un moment dat, procurorii ne-au spus: „Facem o pauză de cinci minute. Acum aveți dreptul să luați contact cu avocații”. Ce batjocură, dom'le! Ordinarii râdeau de nenorocirea noastră și mimau că ne respectau drepturile. Apoi ne-au citit acuzațiile – toate aberațiile scrise de securiști – și eu am fost condamnat la cinci ani de muncă silnică, așa cum mă anunțase anchetatorul care m-a caftit. Cu toții am primit muncă silnică, dar preoții au luat și ani grei de pușcărie. Verdictul era deja bătut în cuie, iar judecătorul acela ticălos nu era decât o altă curea de transmisie, un om de paie care trimitea oamenii la suferinţă, tortură şi moarte. Cu toții erau aduși acolo de decor și erau puși să mimeze actul de justiție. Nu ni s-a dat posibilitatea de a aduce martori în apărarea noastră, iar recursul s-a judecat fără noi. După proces am fost trimis la Jilava. Verdictul final l-am aflat chiar în celulă, de la un caraliu care m-a chemat la vizetă și m-a pus să semnez că am luat act de sentință. Atunci am avut un șoc extraordinar... Deși nu mă făceam vinovat de nimic, eram condamnat la cinci ani de temniță și muncă forțată! Cu toate acestea, vă mărturisesc că nu mi-am regretat niciodată anii de zeghe deoarece, în spatele gratiilor, am avut privilegiul să întâlnesc niște oameni minunați, care au reprezentat adevărate exemple pentru mine. Totodată, am păstrat mereu vie icoana părinților „Rugului Aprins”. I-am iubit și îi iubesc pe toți foștii mei camarazi de suferință...  

Răzvan Gheorghe: Povestiți-mi despre perioada petrecută la Jilava...

Emanoil Mihăilescu: Nu cred că a existat pe lume o pușcărie mai îngrozitoare. E sub pământ și e plină de igrasie, umezeală, mizerie... Acolo am stat şase luni. Am făcut și cinci zile de izolare groaznică. Un camarad mai bătrân voia să-și coasă ceva și m-a rugat să-i dau obiala mea ca să-și tragă niște ață. Îi era frică să o folosească pe a lui, așa că i-am oferit-o. Eram tânăr și nu m-am temut să risc. Caraliul care ne supraveghea prin ocheanul ușii – nici nu puteai să-l auzi, fiindcă purta papuci de pâslă – a dat buzna în celulă și ne-a luat la întrebări. Am înțeles că deținutul bătrân era înfricoșat și am recunoscut că obiala cu pricina este a mea. Mai întâi m-au scos la bătaie și apoi mi-au dat cinci zile de izolare. Norocul meu a fost că eram împreună cu alți deținuți, altfel aș fi murit acolo. Se întâmpla în februarie și era un ger îngrozitor. Stăteam îngrămădiți, ca animalele, dar tot ne clănțăneau dinții. Caraliii ne-au dat doar o amărâtă de rogojină, iar spațiul de detenție era un fost veceu, pe un coridor unde se făcea un curent extraordinar. Lângă noi se afla stativul în care fuseseră găurile de veceu. Ne acopeream cu aceeași pătură și ne întorceam toți odată, ca la comandă, din lipsă de spațiu și din pricina frigului înțepător. În celulă picura, iar pe jos, sub noi, se formaseră băltoci. Am ieșit de acolo atât de răcit, încât am crezut că n-o s-o mai duc mult... Apoi a venit o comisie care avea rolul să decidă ce deținuți sunt apți de muncă. La început ne-am făcut iluzii, gândind că ne va fi mai ușor în aer liber, într-un lagăr de muncă. Speranțele erau însă deșarte... Așa am aflat că, dacă de la celulă mai puteai să scapi cu viață, când te trimiteau în lagărele de muncă îți apărea un mare semn de întrebare deasupra creștetului.

Răzvan Gheorghe: Care a fost prima destinaţie?

Emanoil Mihăilescu: Lagărul de exterminare de la Periprava. Călătoriile de la o pușcărie la alta erau ceva infernal. Caraliii îți dădeau o feliuță de slănină și o bucățică de telemea, ambele cât se poate de sărate, numai că nu prea aveam apă, iar setea ne chinuia întregul drum. Pâinea aia neagră se rezuma la câteva firimituri. Trenul abia dacă se mișca, staționa ore-n șir prin halte, sub razele arzătoare ale soarelui. Nu aveai unde să-ți faci nevoile, nu existau medicamente. Ce mai, a fost teribil... Eram transportați ca niște animale! Într-un final, am ajuns la Tulcea, de unde ne-au suit pe un bac și ne-au dus în lagărul de exterminare Periprava. Șase luni am stat acolo. Trudeam în condiții cumplite – tăiam stuf la normă și lucram în agricultură –, supuși unor canicule insuportabile. Nădușeam prin toți porii și ni se formaseră cruste sărate pe spinări. Unii dintre soldații care ne păzeau erau mai cumsecade și ne permiteau să ne scoatem cămășile de zeghe. Dacă se îmbibau, se transformau în niște scoarțe pe care nu le mai puteam purta. La Periprava nu aveai unde să-ți speli zdrențele – în lagăr aveam o apă feruginoasă care nu făcea clăbuc în contact cu săpunul. Cât am stat eu acolo nu am văzut dacă exista o baie. Noi ne spălam chinuiți, într-o roabă. Eram siliți să beam apă direct din șanț, așa că trebuia să dăm mătasea broaștei la o parte. Alteori ne aduceau apă de la marginile Dunării. Vă imaginați că acolo se adunaseră toate mizeriile cărate de fluviu... Apa era împuțită și nici nu vedeam ce gâze mișunau prin ea, fiindcă aveam căni de aluminiu. Foarte mulți deținuți s-au îmbolnăvit de dizenterie. Aveai mare noroc dacă scăpai doar cu o diaree ușoară. Eu nu am văzut niciun doctor la Periprava, și nici medicamente. „Dormitoarele” erau mari, cu paturi pe două etaje. Căldura era sufocantă iar ferestrele zăvorâte. Țânțarii dădeau oricum buzna peste noi și nu ne lăsau să punem geană pe geană.

„Doamne cât de perverși erau...”

Hrana de toate zilele consta în niște zemuri fără gust, cartofi pe jumătate stricați și supă de gogonele putrede. La intervale îndelungate ne dădeau mâncarea acoperită cu un strat de grăsime în care pluteau jumări mari. Făceau asta premeditat, pentru a ne lichida. Dacă te lăcomeai și mâncai jumările alea nenorocite, ăla erai... Pe un stomac anemiat, să bagi bomba aia de grăsime însemna moarte. Doamne cât de perverși erau... Au murit foarte mulți deținuți la Periprava. Îi aruncau într-o căruță și nu știu pe ce coclauri îi îngropau. La început, haimanaua care era comandantul lagărului ne-a mințit că dacă vom munci și ne vom face normele vom avea voie să primim pachete și ne vom elibera mai repede. Cică o zi de muncă silnică făcea cât două de pușcărie. Bineînțeles că eu nu l-am crezut. În schimb, ce m-a uimit îngrozitor a fost naivitatea deținuților bătrâni. M-au dezamăgit teribil, fiindcă se lăsau păcăliți de aceste lichele. Mereu îmi puneam întrebarea: oare cum s-ar fi comportat tatăl meu în atare situații? Așa că i-am iertat și le-am înțeles teama de moarte. Se gândeau la familiile lăsate afară, la nevestele casnice și la copiii care nu mai aveau ce să mănânce...

Răzvan Gheorghe: Care sunt cele mai vii amintiri de la Periprava?  

Emanoil Mihăilescu: În pofida criminalului regim de detenție, la Periprava au fost două lucruri care m-au fermecat ireversibil. În primul rând, m-am îndrăgostit încă de la prima ”audiție” de clopotele de la Vâlcov. Când erau trase, duminica, glasul lor traversa Dunărea, pătrundea în lagăr și se plimba printre deținuți, ca o simfonie. Atunci mi se umplea sufletul de fericire, de parcă venea și Dumnezeu cu acele sunete de clopot. Ne îmbrățișau de peste ape și aveau o rezonanță cutremurătoare... În al doilea rând, mărturisesc că n-am mai văzut niciodată răsărituri și apusuri de soare mai frumoase ca acolo, la Periprava. Le admiram și rămâneam încremenit, cu ochii căscați de atâta uimire. Întregul cer părea cuprins de flăcări, iar norii – poleiți de o lumină neverosimilă – prindeau forme fantasmagorice. Acestea erau singurele lucruri frumoase. Toamna a fost cumplită. În Deltă sunt niște vânturi extraordinare, iar tot nisipul ăla fin plutea în aer. Aveam nisip între măsele, în urechi, în nas... intra peste tot. Simțeam că eram îngropați de vii, uşor-uşor. Din cauza nisipului omniprezent, întreaga atmosferă era gălbuie, bolnavă. După şase luni de teroare, m-am închinat Lui Dumnezeu când am plecat de acolo. Am fost norocos că am scăpat - la Periprava era comandant Ion Ficior, o bestie orgolioasă care își provoca plăcere izbind deținuții cu bulanul. Criminalul ăsta de Ficior ne spunea deseori: ”Bă, bandiților, voi nu ați venit aici să vă îngrășați, să vă îmbuibați, voi ați venit aici ca să intrați în pământ!”

Răzvan Gheorghe: Care a fost următoarea „haltă” a terorii?

Emanoil Mihăilescu: În toamna aceea galbenă, maladivă, ne-au luat cu bacul și ne-au dus la Salcia, o colonie de muncă vestită, cu un palmares impresionant de cadavre. Acolo ne dădeau tot apă din Dunăre și dormeam câte doi în pat, din lipsă de spațiu. Mâncarea era la fel de mizerabilă și condițiile de detenție erau realmente înfiorătoare. Ne scoteau cu arma în coaste să muncim la construirea digurilor, iar normele erau extrem de mari. Săpam și căram pământ cu roaba. Apoi, trebuia să mă cațăr până pe creasta digului, unde îmi răsturnam povara, pentru a-mi lua supliciul de la capăt. Norma zilnică era de peste trei metri cubi de pământ săpat și cărat (n. n. – dublă în comparație cu cea a unui muncitor profesionist). Paznicii veneau permanent și făceau măsurători, așa că începusem să mă specializez în trucarea măsurătorilor şi în prefabricarea de martori.

„Cădea în genunchi când împingea roaba...”

M-a impresionat enorm un avocat din Cluj, care lăsase acasă cinci copii. Dizenteria îl transformase într-un schelet viu. Se împleticea și cădea în genunchi de fiecare dată când împingea roaba. Nu se mai putea hrăni și elimina totul; avea ochii înfundați în orbite și buzele crăpate. Deși ajunsese un cadavru ambulant, sărmanul ieșea zilnic la muncă și nici măcar nu încerca să rămână în lagăr. Suferise îndelung și îi era frică de cafteală. Puteai să ai orice boală, dacă nu aveai temperatura de 38 de grade, nu te lăsa nimeni să stai ”pe cracă”. Te băteau cu bestialitate și te trimiteau la muncă. Pe avocatul acesta aveam să-l reîntâlnesc la Gherla, unde caraliii l-au înștiințat că nevasta intentase divorț. Atunci a clacat nervos, a început să plângă și să-și acuze soția. Noi l-am încurajat și i-am explicat că nu poate exista niciun bărbat care să își ia în sarcină să crească și să hrănească cinci copii străini. Femeia divorțase tocmai ca să-și apere copiii care riscau să fie dați afară din școli! Era dramatic să-l vezi pe bietul om cum se încăpățâna să creadă altceva... 

Răzvan Gheorghe: Cum vă tratau gardienii de la Salcia?

Emanoil Mihăilescu: Cu toții erau de o brutalitate ieșită din comun... La Salcia am fost bătut în repetate rânduri, cu ciomegele de la hârdaie. Când te aduceau de la muncă, gardienii te controlau, chiar la intrarea în lagăr. Verificau dacă nu cumva ai fost prea gros îmbrăcat, ceea ce însemna că ai muncit prea puțin. Deși era un frig îngrozitor, nemernicii ne scoteau la sapă îmbrăcați doar cu flanele sau pulovere, ca să se asigure că dădeam tot ce puteam din noi. Că ne încălzim prin muncă... Unii deținuți își luau cearceafurile și le încrucișau pe spinare pentru a fi mai feriți. Eu mi-am cusut niște mâneci de flanea pe interiorul unui pardesiu din păr de cal – o zdreanță prin care vântul șuiera ca la el acasă. Gardianul mi-a descoperit improvizația, a smuls mânecile și le-a aruncat în grămada de lucruri confiscate. Apoi a urmat cea mai cruntă bătaie care mi-a fost administrată vreodată: m-au izbit fără milă cu ciomegele, pumnii și bocancii, de parcă aş fi omorât pe cineva. Atunci a fost prima și ultima oară când am văzut stele mari și verzi... Până atunci nici nu credeam că există... M-au lovit atât de puternic, încât mi-au spart căciula de piele. Într-un final, am leșinat acolo, în mijlocul lor. Bestialitatea gardienilor i-a îngrozit pe toți cei care își așteptau verificarea. În seara aceea, deținuții care lucrau la bucătărie mi-au trimis o gamelă plină cu mâncare. Dragii de ei... 

Răzvan Gheorghe: Cum ați scăpat de la Salcia?

Emanoil Mihăilescu: La Salcia am stat un an. Până la urmă, din pricina zecilor de mii de șobolani, care colcăiau pretutindeni, cei mai mulți deținuți s-au îmbolnăvit de leptospiroză. De parcă asta nu era de ajuns, teroarea a culminat cu răbufnirea unei puternice epidemii de febră tifoidă. Ironia a făcut că ajunsesem să mă rog lui Dumnezeu să mă îmbolnăvesc, să ajung la spital și să mănânc și eu brânză și lapte, chestii normale... Dar, în schimb, Dumnezeu m-a apărat și m-a păstrat sănătos. Un doctor deținut m-a salvat de la Salcia, trecându-mă din camaraderie pe lista bolnavilor de febră tifoidă, care urmau să fie trimiși într-o altă temniță. Așa am ajuns la colonia de muncă Stoenești. Se poate spune că am avut noroc. Alții au fost trimiși în orezării și au fost forțați să muncească în mocirle pline de lipitori, sub vipiile neîndurătoare. M-a iubit Dumnezeu... 

Răzvan Gheorghe: Ce s-a întâmplat la Stoenești?

Emanoil Mihăilescu: Acolo am fost surprins să găsesc o bibliotecă micuță, de care se îngrijea un oarecare Gheorghe Nide, care avea o soție blândă și cumsecade. Deși mă simpatiza și mă chema deseori să-l ajut la diverse treburi, el era o jigodie ordinară care se ocupa și cu pachetele. La Stoenești am reușit să-mi încropesc o colecție de mici chiștoace de creioane. Am făcut rost și de bucățele de hârtie, pe care le-am cusut și le-am transformat în mici carnețele rudimentare. Ceilalți deținuți glumeau pe seama mea, spunând că port o adevărată „bibliotecă” cu mine. Era interzis să posezi așa ceva, dar mi-am asumat cu patimă riscul. Tot la Stoenești am luat pentru prima oară contactul cu marii scriitori ruși, pe care i-am îndrăgit fără rețineri, fiindcă la școală, în urma reformei comuniste a învățământului, ne predaseră tot felul de porcării. În această colonie am rămas câteva luni, iar toamna m-au repartizat la Gherla.

Răzvan Gheorghe: V-ați luat și „biblioteca”?

Emanoil Mihăilescu: Da, n-aș fi putut să mă despart de ea! Din fericire am reușit să intru la Gherla cu întreaga mea „bibliotecă”, așa că eram căutat de toți băieții care aveau nevoie de condei și hârtie. Acolo am învățat italiana, iar aviatorul Tudor Greceanu mi-a fost profesor de franceză. Jucam șah cu piese făcute din pâine amestecată cu săpun ras și ne desenam caroiajul pe dosul mantiei albastre, de milițian, care avea mânecile dungate. Ca să nu ne ciondănim, obișnuiam să-i spun: „Domnule Greceanu – el făcuse deja ani grei de pușcărie, era bolnav de stomac și avea probleme cu picioarele – jucăm doar două partide, indiferent de rezultat...”.

Răzvan Gheorghe: De ce doar două partide?

Emanoil Mihăilescu: Pentru că, după toate atrocitățile la care fuseseră supuși, bieții oameni ajunseseră să se certe chiar și acolo, la pușcărie, din pricina unor simple jocuri... Or, domnul Greceanu era un om în vârstă, pe care îl prețuiam din tot sufletul, și nu mi-aș fi permis să mă cert cu el. Trăiam într-o lume mutată în spatele zăbrelelor, o lume cu toate problemele ei. O lume întunecată, aflată sub o continuă teroare...

Răzvan Gheorghe: Pe cine ați mai întâlnit la Gherla?

Emanoil Mihăilescu: Acolo am cunoscut oameni cu adevărat extraordinari. Printre mulți alții, i-am întâlnit pe Constantin Cesianu, pe generalii Voicu și Vătămanu, dar și pe Costi Brâncoveanu, ultimul din stirpea Brâncovenilor. El făcea pentru a doua oară pușcărie – era blând, slab și sfârșit... Mai târziu, după ce am fost eliberat, când am auzit la Europa Liberă că cel din urmă vlăstar brâncovenesc a murit, m-au bușit lacrimile...  Însă cel care s-a dăruit cu totul tineretului a fost Ion Omescu, unul dintre cei mai rafinați intelectuali pe care i-am întâlnit. Și el era închis pentru a doua oară. Fusese elevul regizoarei Marietta Sadova, cunoștea limbi străine și reprezenta o adevărată mină de aur pentru deținuții care stăteau cu el în baracă. Scriitorul și jurnalistul constănțean Alexandru Mihalcea a învățat atât de bine franceza cu Omescu încât, după eliberare, a făcut facultatea și a ajuns profesor de limba franceză.

Omescu, un lord englez

Ion Omescu scria povești minunate în limba engleză, iar textele lui circulau dintr-o baracă în alta. Când le citeai, parcă îți creșteau aripi și zburai printre gratii... Unele povești au fost „redactate” chiar pe pungile de plastic pe care eu le salvasem de la bibliotecarul din colonia Stoenești. Le ungeam cu apă amestecată cu săpun în care râcâiam și puțină tencuială de pe pereți. Până la urmă se forma o peliculă albă, un soi de pojghiță pe care se putea scrie cu un bețișor ascuțit. Finalmente, textele se citeau perfect. Omescu avea un comportament de aristrocrat și eu l-am asemuit întotdeauna cu un lord englez. Când îmi spunea: „Vă salut, domnule Mihăilescu!”, vă mărturisesc că mă emoționam de aveam  impresia că îmi cădeau nădragii de pe mine. Era un om fascinant, de o delicatețe ieșită din comun. Doar când îl vedeai simțeai nevoia de a i te adresa cu „domnule”. Vedeți dumneavoastră, există oameni luminoși care se impun prin modul lor de a se comporta, prin ceea ce transmit. La Gherla se organizau și diverse conferințe susținute de intelectuali, exista o viață culturală. De regulă aceste întruniri aveau loc duminica, ziua în care stăteam „pe cracă”. Cu toate acestea, au fost nenumărate duminici în care am fost mânați la munci grele... inumane...  

„Dimi a vrut să plaseze un exploziv în Piața Charles de Gaulle”

Un alt nebun frumos era Ion Varlam, căruia îi spuneam „Ionică”. Fusese arestat de tânăr, odată cu lotul ”Marion Cantacuzino”, pe vremea în care eram colegi de liceu la „Titu Maiorescu”.  Odată ajuns la Gherla l-am reîntâlnit și pe Dimi Lecca, tot fost coleg, elevul care a vrut să pună un exploziv artizanal sub o tribună ridicată în Piața Charles de Gaulle. Mai întâi a fost condamnat la moarte, apoi la pușcărie pe viață pentru ca, într-un final, să i se stabilească o pedeapsă de 25 de ani de carceră grea și muncă silnică. Tot la Gherla, gardienii m-au repartizat într-o brigadă care trebuia să sape niște șanțuri adânci pentru canalizarea închisorii. În scurta pauză de masă, îmi luam gamela și fugeam să mănânc împreună cu Dimi. Sărmanul se bucura din tot sufletul că pedeapsa mea se apropia de sfârșit, dar el nu mai credea că va scăpa cu viață din pușcărie, având în vedere anii grei de zeghe pe care trebuia să-i facă. Deja stătuse vreo 15 ani în spatele gratiilor. Era bolnav, iar lăturile alea ordinare îi distruseseră flora stomacală... După „marea amnistie” (decretul din 1964 n.n.), Dimi a plecat în Franța, unde a și murit. Eu am fost eliberat înaintea lui, așa că i-am contactat mama, o adevărată lady, pentru a o înștiința că băiatul ei trăiește. Dimi provenea dintr-o familie de francezi înnobilați, luați de ruși și oploșiți în Basarabia. La Gherla mi-am petrecut ultimii doi ani de detenție. Am fost arestat în septembrie '58 și am ieșit în septembrie '63. Cu alte cuvinte, mi-am făcut exact condamnarea de cinci ani.

Răzvan Gheorghe: Cum a fost ”în libertate”?

Emanoil Mihăilescu: După eliberare, am obosit încercând să îmi găsesc un loc de muncă. Anii de pușcărie mă urmăreau ca un stigmat... M-am dus de nenumărate ori la Brațele de Muncă și am dat probe ca proiectant și desenator tehnic. Totul a fost în van... Treceau câteva zile și mă anunțau că postul a fost blocat. Până la urmă, ajutorul a venit din partea unui fost coleg, Mihai Istrate, care lucra la Serviciul Cadre. Datorită lui am reușit să ajung la Proiect București. Îmi imaginez că șefilor de ateliere nu le era deloc ușor să aibă în subordine un fost deținut politic aflat permanent în vizorul Securității. Mai târziu, m-am dus și mi-am terminat facultatea, dar Arhitectura nu mai avea nimic din atmosfera aceea minunată, pe care eu am avut privilegiul de a o cunoaște cândva, înaintea anilor de zeghe. „Mulțumită” comunismului, lumea aceea cizelată dispăruse, iar facultatea era plină de mitocani și țoape. În schimb, regimul ne împroșca intens cu tot soiul de aberații și tâmpenii ideologice. Cine purta niște nădragi mai strâmți, sau își pieptăna părul într-o manieră mai interesantă, era catalogat drept „deviaționist” și „malagambist”, ceea ce putea atrage cel puțin o urecheala din partea milițienilor omniprezenți. La finalizarea studiilor, am primit repartiție în București, la IPCM, pe Calea Victoriei. Exista un securist al instituției, care venea pe acolo din când în când și îmi respingea cererile pe care le făceam pentru o amărâtă de excursie în străinătate. O excursie nevinovată, dom'le, de câteva zile – organizată ca la carte, prin intermediul Oficiului Național de Turism –, care urma să se desfășoare tot prin lagărul socialist al Uniunii Sovietice, unde altundeva?! Să nu vă închipuți că puteai visa să ajungi prin Hawai sau Jamaica...

„<Eliberarea> mă aruncase într-un alt lagăr, cu gratiile invizibile...”

Au fost zile în care m-am enervat la culme și l-am căutat pe securistul ăla nenorocit ca să-l întreb de ce îmi refuza în mod constant solicitările. I-am ciocănit de vreo două ori la ușa biroului, dar șmecherul nu prea venea la muncă, așa că nu l-am întâlnit niciodată. Nu i-am văzut chipul, dar i-am simțit din plin efectele. Apoi m-am scârbit și am lăsat-o baltă... Îmi era și jenă să mă mai duc până acolo. Dacă m-ar fi văzut alții, ar fi putut crede că eram vreun turnător, ceea ce m-ar fi deranjat îngrozitor, mai ales după câte pătimisem. Ce viață groaznică eram siliți să ducem în vremurile acelea de restriște și prigoană! „Eliberarea” mă aruncase într-un alt lagăr, cu gratiile invizibile... Pe toată durata dictaturii comuniste nu am fost lăsat să plec în nicio delegație. Chiar și pe la sfârșitul anilor '80, în preajma Revoluției, șefii m-au înscris pe o listă ca să plec până în Bulgaria, pe motiv de documentare profesională. Urmarea? Ca prin minune, numele mi-a fost șters de pe listă! Pe de altă parte, Securitatea s-a îngrijit să nu fiu niciodată încadrat ca arhitect de gradul doi sau unu.

Răzvan Gheorghe: V-a mai interogat Securitatea după ieșirea din pușcărie?

Emanoil Mihăilescu: Era un securist care mă hărțuia în mod constant și îmi punea tot soiul de întrebări. Venea chiar la locul de muncă, suna la sonerie și mă chema la „socializare”. Era un tâmpit sinistru. Se încăpățâna să mă întrebe pe cine am mai văzut și cu cine am mai vorbit. Eu mă făceam că plouă și îi răspundeam că nu înțeleg la ce se referă. Odată nu m-am mai putut abține și i-am spus verde-n față: „Sunt convins că nu mă considerați un admirator al regimului, dar vă asigur că ceea ce nu îmi place mie nu vă place nici dumneavoastră!” Credeți că m-a întrebat vreodată ce nu îmi place?! L-aș fi întrebat dacă are rude care stau la coadă pentru un kilogram de mălai. Nemernicii ne transformaseră în niște bieți vânători de cozi. Când vedeai una, te repezeai acolo și abia pe urmă întrebai ce se dă... În rest, eram înnebunit după Europa Liberă.

Răzvan Gheorghe: Pe reprezentanții ”Rugului Aprins” i-ați mai întâlnit vreodată?

Emanoil Mihăilescu: După eliberare m-am mai întâlnit, ocazional, cu unii dintre exponenții „Rugului Aprins”. Mulți au murit acolo, în spatele gratiilor. Cei care au supraviețuit pușcăriilor erau slabi și bolnavi, așa că sărmanii s-au stins, bătrâni și suferinzi, în anii care au urmat amnistiei. Cu toții au fost supuși unor atrocități inimaginabile. Inițiatorul grupului – Daniil Sandu Tudor – a murit la Aiud. Un fost medic deținut, care se ocupa de tebeciștii de la Aiud, mi-a povestit că, într-o ultimă fază, bătrânul Vasile Voiculescu a fost cărat la dispensar într-o pătură. Scriitorul trecea prin chinuri groaznice și ajunsese o mână de oase. L-au eliberat și a murit la București, la puțin timp după aceea. Îmi amintesc și în ziua de astăzi anchetele alea blestemate din Calea Rahovei. În dosarul „Rugului Aprins” securiștii au avut nemernicia să-l acuze pe Vasile Voiculescu și pentru că fusese decorat cu „medalii imperialiste”, pentru serviciile pe care le-a adus patriei în timpul Primului Război Mondial! Cică era un dușman al clasei muncitoare... Doamne, ce jigodii absolute erau acești anchetatori ai Securităţii!

Răzvan Gheorghe: De ce România a fost singura țară din Europa unde, după sângele vărsat la Revoluție, au venit la putere criptocomuniștii?

Emanoil Mihăilescu: Fiindcă blestemul nostru a fost să nu aveam un Václav Havel sau un Lech Walesa. Lipsa unei astfel de personalități politice luminate, care ne-ar fi putut uni pe toți sub o singură flamură, învingătoare, este unul dintre motivele pentru care Revoluția a fost atât de cumplită și de sângeroasă. De ce am avut ghinionul acesta? Pentru că aici, în România, comunismul a fost mai al dracului decât în alte părți, iar elitele noastre au fost prigonite, sufocate sau asasinate pe capete. De exemplu, am citit că deși era încarcerat în Cehoslovacia, Havel avea hârtie și creion. I se permitea să scrie, dom'le! Păi, așa ceva era imposibil în România... Aici, comuniștii au călcat pe cadavre de intelectuali. Eu sunt ferm convins că dacă la noi ar fi existat oameni de statura lui Havel sau Walesa, istoria s-ar fi scris cu totul altfel. Pe de altă parte, am avut și marea neșansă să-l pierdem repede pe Seniorul Corneliu Coposu, omul care ar fi putut facilita o turnură pozitivă. Îmi amintesc bine climatul politic de după Revoluție, fiindcă m-am înscris în PNȚ pe data de 2 ianuarie 1990 și am participat la toate manifestațiile din Piața Universității.

Îngroparea moștenirii lăsate de Ogoranu și Arsenescu

Am privit cu toții neputincioși cum la putere a venit tovarășul Ion Iliescu, omul de care se temea până și tovarășul Nicolae Ceaușescu, pe motiv că era prieten la cataramă cu KGB-ul. Apoi, comuniștii au reușit să facă imposibilă consfințirea unei Legi a Lustrației. Tot după '90 am avut privilegiul să o cunosc pe Elisabeta Rizea. Am constatat cu groază că îi era teamă să vorbească pentru că în satul ei era încă oprimată de autorități și de Securitate. Și când te gândești cât sânge nevinovat a curs la Revoluție...  E foarte trist că de atunci nu s-a schimbat mai nimic. Pe de altă parte, e oribil că după 24 de ani de pseudodemocrație în România nu este recunoscută și comemorată, la modul oficial, jertfa acelor tineri minunați care au pus mâna pe arme și s-au retras în munți pentru a lupta cu hidra bolșevică. De ce se vrea îngroparea exemplelor luminoase pe care ni le-au lăsat Ogoranu, Arsenescu și mulți alții? Luptătorii din munți au fost cei mai frumoși nebuni ai neamului românesc.

Răzvan Gheorghe: Ce credeți despre procesele foștilor torționari comunişti?

Emanoil Mihăilescu: Deşi au început târziu, foarte târziu, motiv pentru care multe bestii au fost făcute scăpate, procesele torţionarilor reprezintă adevărate imperative categorice. Chiar dacă s-au scurs 24 de ani de la Revoluție, brutele acestea încă trăiesc printre noi. Crima nu se prescrie niciodată! Numai că astfel de procese nu trebuie făcute de televiziuni, ci de procurori. Atunci când și-a arogat meritul de a condamna comunismul, Traian Băsescu și-a bătut joc de toți românii responsabili! El a girat o simplă formalitate, care nu schimbă cu nimic trista realitate a prezentului. Păi, cum este posibil să recunoști că regimul comunist a fost unul criminal, fără să-i condamni asasinii? Este o absurditate de proporții... 

Răzvan Gheorghe: Așadar, condamnarea comunismului a reprezentat o simplă formă fără fond?

Emanoil Mihăilescu: Să știți că, la acea vreme, președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici din România – regretatul Ticu Dumitrescu – a fost la Cotroceni, în audiență, chiar înainte ca șeful statului să alcătuiască simulacrul acela de comisie care s-a jucat de-a condamnarea nimănui. Dacă nu s-ar fi dus Ticu Dumitrescu și nu ar fi susținut acolo niște chestiuni clare, cine știe ce mai ieșea... Până la urmă, e limpede că s-a ales praful de condamnarea comunismului. Totul a fost o mare bătaie de joc. Pe cine încălzește niște vorbe goale, lipsite de orice sens și conținut?

Răzvan Gheorghe: De ce nu au luat poziție intelectualii României, atunci când Băsescu a compromis condamnarea comunismului?

Emanoil Mihăilescu: Pentru că din păcate pentru noi, intelectualii din ziua de astăzi nu se mai pot ridica la valorea acelora care au suferit atrocitățile comunismului. Marea tragedie a fost că adevăratele elite ale României s-au prăpădit în pușcărie, sau au fost condamnate la un anonimat asemănător morții. Și nici noi, ca popor, nu am știut să ne prețuim valorile care încă mai trăiau peste granițe. Ce s-ar fi întâmplat dacă Eugène Ionesco nu ar fi șters-o la Paris? Dacă Emil Cioran și Mircea Eliade nu rămâneau în străinătate? Vă spun eu: ar fi pierit în abominabilele pușcării comuniste. Din păcate, acești mari români nu au fost iubiți nici după Revoluție, când nimeni nu s-a deranjat să-i invite, măcar în vizită, în țara natală. Nu i-a chemat nimeni pe Cioran și pe Ionesco, dom'le! Unul dintre intelectualii vremurilor noi – mă refer la domnul Gabriel Liiceanu – le-a luat interviuri, dar a făcut-o mai mult pentru a se face remarcat și pentru a se asocia cu ei... Ulterior, intelectualii ăștia de „rit nou” ne-au arătat cam câtă voinicie aveau în ei... Și iată că am ajuns aici.

Răzvan Gheorghe: Mai sperați într-o adoptare a unei Legi a Recunoștinței care să reglementeze cât se poate de clar o minimă compensație morală pentru deținuții politici? 

Emanoil Mihăilescu: Asociația Foștilor Deținuți Politic din România (AFDPR) s-a luptat atât pentru Legea 221, cât și pentru Legea 118, încă de pe vremea tovarăşului Ion Iliescu. După ce au făcut ani grei de zeghe, au suferit torturi crunte și le-au fost confiscate casele și pământurile, Statul Român refuză să le ofere o minimă compensație morală foștilor deținuți politici... Mai suntem în viață doar vreo 3500 (în prezent sunt mai puțini de 2000 – n.n.), bătrâni și slăbiți, iar politicienii de pe malurile Dâmboviței ne tratează cu o indiferență crasă. În ultimul an, actualul președinte al AFDPR – domnul Octav Bjoza – a depus un nou proiect legislativ la comisia juridică a Camerei Deputaților. Aceasta este camera decizională, fiindcă inițiativa noastră trecuse de Senat, acolo unde au fost decupate din text toate stipulările care prevedeau alocarea de despăgubiri și pentru urmașii foștilor deținuților politici. Păi cum, dom'le, copiii nu au avut de suferit după ce le-au fost încarcerați părinții? Cum rămâne cu soțiile care erau hăituite de Securitate și nu aveau cu ce să-și hrănească pruncii? Deși, inițial, aleșii neamului i-au promis domnului Octav Bjoza că vor analiza chestiunea și că vor urgenta trecerea de comisie, nimeni nu a mișcat un deget. Apoi a început vacanța parlamentară și deputații au zburat prin țări exotice. Ultima promisiune e că vor rezolva problema în următoarea sesiune parlamentară. Ani la rând ni s-a servit replica asta indolentă... La urma urmei, ce așteptări să mai ai de la niște politruci de cea mai joasă speță? Sunt niște impotenți ce nu s-a mai văzut! Halal clasă politică! Oare, românii care au fost deținuți politici nu reprezintă, la rândul lor, o minoritate importantă?