Putin mută Războiul Rece la Caracas

O sulă latino-americană în coasta SUA

În intervalul 3-5 decembrie s-a comemorat simbolic debutul (în 1944) a ceea ce politologii aveau să numească Războiul Rece dintre Occident și Uniunea Sovietică, conflict geostrategic, ideologic, politico-diplomatic și al tensiunilor escaladate ale cursei înarmărilor și al amenințărilor militare, care a părut încheiat odată cu implozia URSS, dar care, în ultimii ani, parcurge o nouă etapă de recrudescență și conturează noi apogee. Veritabila ciocnire a civilizațiilor, cu ceea ce am putea numi frontul zilei în Marea Azov, nu este decât o nouă etapă a aceleiași confruntări începute în urmă cu peste șapte decenii. Și ca și cum conflictele mai mult sau mai puțin înghețate din jurul Rusiei n-ar crea destule tensiuni, rușii par a amenința cu deschiderea unui nou front în America Latină.

Frontul Europei de Est

Dacă e să-i dăm crezare lui Frank-Walter Steinmeier, președintele Germaniei, în ziua de azi, nivelul de comunicare (al Occidentului) cu Moscova este sub cel din timpul Războiului Rece. După Euromaidan și anexarea Crimeei (2014), continuată cu un război civil mut și surd și orb în regiunea Donbasului și întețit astăzi după incidentul din Strâmtoarea Kerci (25 noiembrie a.c.), vama Mării Azov, după toată tensiunea din zona Mării Negre (ca maximă sursă de îngrijorare pentru România) și din zona Mării Baltice, cu o Varșovie tot mai belicoasă la adresa Moscovei și, evident, cu o prezență americană tot mai consistentă pe toată această linie a unui imaginar front est-european, se poate vorbi logic despre un al II-lea Război Rece. La o privire de ansamblu, concluzia și mai logică este că se poate vorbi lejer despre o nouă etapă a aceluiași Război Rece între Vest și Kremlin, cel din urmă convertit din centru de comandă al aspirațiilor de mondializare a comunismului bolșevic în epicentru al renașterii ambițiilor imperiale ale Maicii Rusia, cu inexorabilul kaghebist Vladimir Putin pe tronul țarilor de altădată. Dacă astăzi istoricii și analiștii sunt nevoiți să-și revizuiască din mers concluziile despre încheierea sau relansarea Războiului Rece, datele despre debutul acestuia sunt oarecum clare, doar că destul de puțin cunoscute publicului larg. Acesta este obișnuit să identifice începuturile clivajului politico-militar dintre Vestul democratic (al lui Churchill și Roosevelt) și Rusia lui Stalin cu momentul fatidic al Conferinței de la Yalta (februarie 1945), când s-au pus practic bazele împărțirii lumii în sfere de influență, mai precis în două blocuri ideologice și militare (formalizate ulterior prin apariția pactelor militare: NATO, în 1949, și Tratatul de la Varșovia, în 1955). De fapt, la modul concret, Războiul Rece a început, într-un mod foarte fierbinte și sângeros, la Atena. Data de 3 decembrie 1944 rămâne asociată cu evenimente care au deschis o nouă cutie a Pandorei, neînchisă nici până azi, dar și cu unul dintre cele mai rușinoase episoade din istoria politică și militară a Marii Britanii.

Dekemvriana sau începuturile unui război care durează de 74 de ani

Mai exact, pe 3 decembrie 1944, trupele britanice și membri ai fostelor batalioane naziste (grecii din SS) au deschis împreună focul asupra sutelor de mii de manifestanți care se strânseseră în Piața Sintagma din Atena pentru a susține cauza partizanilor din Armata Națională de Eliberare (ELAS), îndepărtați cu o zi înainte de la decizia politică de eliberatorii britanici și de noua guvernare, sprijinită de aliații fasciști de conjunctură. În esență, partizanii ELAS – care timp de trei ani, între 1941 și 1944, au eliberat Grecia, piatră cu piatră, de ocupația nazistă – erau percepuți de britanici ca un cap de pod al bolșevismului stalinist și trebuiau dezarmați și anihilați. Churchill era terifiat de posibila expansiune a comunismului în Grecia și în Turcia și, într-una dintre cele mai rușinoase decizii ale timpului său, a preferat să se alieze cu foștii colaboraționiști ai naziștilor pentru a lichida opoziția partizanilor greci, eroii de drept ai luptei de eliberare națională. Primele salve fierbinți ale Războiului Rece au ucis, pe 3 decembrie 1944, 28 de civili și au rănit alte câteva sute. Bătălia pentru Atena, sau Dekemvriana (desigur, de la decembrie), a durat 37 de zile și s-a soldat cu râuri de sânge (între 7 și 20 de mii de morți) și zeci de mii de deținuți politici, deportați și torturați în lagăre de noua administrație britanico-fascistă, un hibrid politic nemaiîntâlnit în Europa acelei epoci. Dekemvriana a fost începtul formal al delimitării forțate între Occident și Rusia, dar a fost și începutul unei epoci nefaste pentru Grecia. Măcinată de război și de teribila ocupație nazistă, Grecia a intrat direct în vria unui sângeros război civil (1946 - 1949), urmat de dictatură militară și de decenii de terorism și dihonie care au lăsat în urmă răni deschise și consecințe social-politice implacabile, între care cale liberă extremismului și anarhiei, practicate atât de radicalii stângiști, cât și de zorii aurii ai Dreptei.

Frontul latino-american 

Pe 1 ianuarie 1959, comunismul a învins în Cuba. Dictatorul Fulgencio Batista a fugit din țară și trupele lui Fidel Castro și Ernesto Che Guevara au cucerit Havana. Cuba, la nici 150 de kilometri de Miami, a devenit sula comunistă din coasta SUA. Inevitabil, acest bastion al Stângii a devenit avanpostul Uniunii Sovietice împotriva americanilor. Când aceștia au constatat că rușii asamblează în Cuba rachete nucleare cu rază medie de acțiune – 2000 de km, deci capabile să lovească Washingtonul, spre exemplu –, au instituit o blocadă în jurul Cubei, iar tensiunea dintre Casa Albă și Kremlin a crescut în asemenea hal încât se spune că omenirea a trecut la un fir de păr de o conflagrație nucleară, respectiv de ceea ce ar fi fost probabil consemnat de istorie drept cel de-Al Treilea Război Mondial. Anul era 1962, președinți erau Kennedy și Hrușciov, iar cele 38 de zile ale Crizei Rachetelor din Cuba (între 14 octombrie și 20 noiembrie) s-au încheiat cu un acord cât de cât rațional, în urma căruia sovieticii au fost nevoiți să accepte că nu sunt apți pentru un conflict adevărat și și-au retras rachetele din coasta Americii. De formă, și americanii au retras ceva armament asemănător din Turcia. Retrospectiv privind, a fost momentul culminant al Războiului Rece, din care rușii au ieșit cu orgoliul terfelit, motiv pentru care însă încă simt nevoia să se revanșeze. Taberele au rămas aceleași, Războiul Rece pare a lua un nou avânt, iar președinții zilelor noastre – Putin, respectiv Trump – par mai belicoși și mai inflexibili decât predecesorii lor. Doar că Havana nu mai e ce-a fost, adică un rai comunist, întrucât, după era Castro (49 de ani a stat acesta la putere), cubanezii au deschis încet dar sigur porțile economiei de piață și ale unei precare democratizării. În aceste condiții, Putin s-a văzut nevoit să găsească un alt avanpost în preajma SUA, și Venezuela pare locația potrivită.

Maduro ar vrea să fie noul FIDEL al rușilor

Printre primii care au tras un soi de semnal de alarmă au fost jurnaliștii germani (Frankfurter Allgemeine Zeitung), care, pe 14 decembrie, consemnau că două bombardiere rusești, TU-160, capabile să transporte încărcătură nucleară, au aterizat la Caracas. Nu sunt primele de acest tip și se conturează tot mai mult ideea că rușii intenționează să înființeze în Venezuela o bază aeriană, de tipul celei pe care URSS-ul o avea cu decenii în urmă în Cuba. Deci capabilă să lanseze raiduri aeriene asupra Americii. Kremlinul a dezmințit această interpretare, susținând că noile manevre nu sunt decât parte dintr-un mai vechi acord, încheiat cu răposatul Hugo Chavez încă din 2006, pe vremea când americanii și israelienii au hotărât să nu mai alimenteze socialiștii de la Caracas, autointitulați și bolivarianiști, cu armament. Nicolas Maduro, șofer de troleibuz înainte de a deveni urmașul cam penibil al totuși carismaticului Chavez (vezi foto, alături de Castro), curtează Moscova cu deșănțare, în speranța că s-ar putea salva cu ajutorul rușilor din criza economică profundă în care dictatura sa stângistă (inaugurată în 2013) a adâncit Venezuela. Pe lângă contracte de miliarde în domeniul industriei de armament – rușii sunt pe cale de a construi o uriașă fabrică de mitraliere Kalașnikov pe teritoriul venezuelean – Maduro susține că Putin i-ar fi promis și un ajutor economic de șase miliarde de dolari. Puțin probabil, spun majoritatea specialiștilor, întrucât, ca în mai tot timpul Războiului Rece, Rusia are arme de dat, dar nu și fonduri. De fapt, la fel cum Venezuela este mult mai departe de SUA (la peste 2500 km) decât Cuba, la fel de departe pare a fi și Moscova de a clădi o bază militară cu adevărat periculoasă în America Latină. Mike Pompeo, ministrul de externe american, caracterizează astfel relația ruso-venezueleană: un pact între două regimuri corupte, care folosesc banii publici pentru a îngrădi libertățile propriilor popoare oropsite. Iar escaladarea cursei înarmărilor via Caracas ar fi un fum fără foc.

Citește și: Brazilia și-a ales Căpitanul. Pe Mesia