Umbrele comunismului în vremea coronavirusului...

“Nu vrei? Te oblig!” Nu-i așa că genul acesta de abordare vă amintește de ceva? Ceva ce vă dă fiori reci, dar în același timp, vă trezește un fel de nostalgie a unor vremuri în care nu era nimic nefiresc în cuprinsul plajei de înțelesuri a cuvântului OBLIGAȚIE? Și, totuși, de când a izbucnit pandemia, sute de mii de români se uită seară de seară la declarațiile oficialilor responsabili cu managementul crizei și așteaptă. Așteaptă cu înfrigurare și speranță momentul în care autoritățile vor pune pe tava interesului public cuvântul OBLIGAȚIE. Sute de mii de români speră că într-o zi apropiată vom fi OBLIGAȚI să stăm în casele noastre, pentru a nu mai răspândi un virus care poate pune pe butuci întreg sistemul medical românesc...

Dar de ce avem nevoie să fim OBLIGAȚI să facem niște lucruri pe care însuși bunul simț ni le pretinde în situații excepționale? Știm foarte bine, de la medici din întreaga lume că singurul mod de evitare a propagării unui virus atât de periculos ca acela pe care trebuie să îl înfruntăm noi astăzi este izolarea. Evident, nu se așteaptă nimeni să rămânem în case 24 de ore din 24. Dar, pe cât posibil, în timpul în care putem evita expunerea, ar trebui s-o evităm. De ce avem nevoie să fim OBLIGAȚI de autorități, de vreme ce miza jocului e viața noastră și a celor care ne sunt dragi? Nu ne obligă însuși instinctul de supraviețuire să ne apărăm? De ce trebuie să ne apere statul? Și nu de virus, ci de noi înșine?

Zilele trecute, prefecturile din țară au primit dispoziții ferme să nu mai discute situația răspândirii virusului cu presa locală. De aici a izbucnit o revoltă justificată din partea jurnaliștilor care încă mai vor să-și facă treaba în condiții de criză. Dar au fost (nu puțini) oameni care au reacționat la acest fenomen cu o altă atitudine: “Lasă! Mai bine așa! Oricum, presa ne alarma inutil! Să ne spună statul adevărul!” Când oare a mai fost valabilă opinia aceasta, potrivit căreia statul are monopol asupra adevărului? Cuvântul COMUNISM vă spune ceva? N-au spălat cumva cu sânge chiar rude de-ale voastre umbra asta blestemată a totalitarismului? Nu erați cumva mândri de asta? Acum de ce dați statului înapoi monopolul pe adevăr și dreptul de a vă obliga? Nu puteți sta în case și singuri, nu puteți discerne singuri între o știre falsă și o știre documentată? Avem cumva de-a face cu principii ale fizicii cuantice în materie de relație cu statul, de nu ne mai potolim cu isteria asta din care vrem să ne salveze alții? Și ce e astăzi statul? O adunătură de reprezentanți care n-ar putea lua niciodată decizii mai bune pentru noi decât putem lua noi înșine…

Dar adevărul rămâne destul de clar în peisaj, indiferent de cantitatea de prostie pe care o propagăm în atmosferă, poluând mai tare decât miile de grătare făcute în parcuri pe timp de coronavirus. Avem nevoie de un Tătuc, de un Șef, de un Boss, care să ne pună armata la ușă ca să știm și noi cum să ne spălăm pe mâini sau cum să nu ieșim din casă, dacă tușim sau avem febră. Avem nevoie ca Adevărul să stea la Ministerul Adevărului, nu la niște jurnaliști vai de mama lor, care își riscă sănătatea ca să dea publicului lor niște informații verificate direct de la sursă. Ne e dor de comunism. Acesta e adevărul crunt pe care pandemia îl scoate la suprafață în cazul românilor. Există, totuși, un risc enorm la mijloc. Unul mai mare decât chiar pandemia. Renunțarea la niște drepturi se face ușor. Le dai Tătucului și Tătucul pregătește nuiaua. Dar recâștigarea lor se face cu sânge. Sunt atâtea morminte în țara asta care stau mărturie în acest sens. Și nouă nu ne pasă. Noi vrem să fim OGLIGAȚI să avem bun simț, când viața noastră e singura miză pusă în joc.