Cine uită NU merită: se împlinesc 73 de ani de la cumplita înscenare securistică de la Tămădău. Distrugerea PNȚ și genocidul comunist. Tulburătoarele amintiri ale doamnei Lia Lazăr-Gherasim

Cine uită NU merită: se împlinesc 73 de ani de la cumplita înscenare securistică de la Tămădău. Distrugerea PNȚ și genocidul comunist. Tulburătoarele amintiri ale doamnei Lia Lazăr-Gherasim

Cu prilejul împlinirii a 73 de ani de la cumplita înscenare securistică de la Tămădău, moment urmat de nimicirea PNȚ și de martirizarea fruntașilor țărăniști în carcerele și lagărele comuniste, în cadrul giganticului genocid comandat de la Moscova, președintele executiv al ”Fundației Coreneliu Coposu” – l-am numit pe Ion-Andrei Gherasim, fost șef de cabinet al regretatului Senior și nepot al doctorului Ilie Lazăr, odinioară cel mai tânăr semnatar al actului Unirii de la Alba Iulia – postează, pe Facebook, un răvășitor text scris de mama dânsului, doamna Lia Lazăr Gherasim, care scoate la lumină o serie de aspecte esențiale privind letala capcană securistică de la Tămădău.

Podul.ro vă prezintă întregul text, deopotrivă cu scurta introducere a domnului Ion-Andrei Gherasim:

”Tămădău, Tămădău! Un nume care-mi răsună neîncetat în minte încă din fragedă copilărie. Un nume despre care ai mei vorbeau cu durere și tristețe, uneori în șoaptă, alteori tare, pentru ca să fie auzit. Un nume al cărui sens, puțini, foarte puțini, îl înțelegeau înainte de 1989. Un nume care a schimbat viața familiei mele.

14 iulie 1947 – teribila înscenare de la Tămădău. Se împlinesc azi 73 de ani. Mama mea, Lia Lazăr-Gherasim, a scris un articol tulburător despre acel moment, pe care am să-l redau an de an, deoarece reprezintă ceea ce avem nevoie cu toții, pentru a ieși dintr-un întuneric din care nu am scăpat încă în totalitate.

‹Adevărul despre Tămădău

De-ar fi să ne împărțim viața, amintirile, în capitol, ea a început pentru mine în toamna anului 1947, când pentru mulți n-am mai fost decât “fiica trădătorului de la Tămădău”. Știam, eram convinsă că tatăl meu (Ilie Lazăr - n. red.), cel mai tânăr semnatar al Actului Marii Uniri, reprezentant al plasei Ocna Sugatag, știam că el este asemeni prietenilor săi, un erou, deci această privire aruncată asupra destinului meu de către alții (care nu aveau de unde să știe, ori nu aveau interesul să o afle), această privire străină, nu m-a umilit niciodată. Mă dureau însă umilințele și suferințele bunicilor și ale rudelor mele (mama era la închisoare, alături de celelalte “fugare”, doamna Mihalache și doamna Carandino). Ne-a povestit mai târziu mama, cât de impresionant era să o vezi pe marea și frumoasa Lilly Carandino cum urca pe prici și recita “De la Nistru pân’ la Tisa” cu atâta pasiune încât și gardiencele ce ascultau la ușă și se uitau prin vizetă, cereau: ”Mai zi o dată, doamna artistă”.

O prietenă din generația tânără mi-a spus: “De ce nu povestiți mai multe despre Tămădău, dumneavoastră care ați fost considerată ‹fiica trădătorului Ilie Lazar› și ați purtat cu demnitate și mândrie acest apelativ? Suntem puțini cei din generația tânără care știm de la părinții noștri că această diabolică capcană a securității a fost pretextul desființării PNȚ, dar, cei mai mulți, tineri sau mai puțin tineri, știu doar ce au învățat la școală din manualul lui Roller, din volumele lui Ioan Scurtu, din articolele apărute în Magazin Istoric și din filme, care încercau să murdărească memoria celor mai curați și mai demni fii ai acestui neam”.

Firește, memoria afectivă poate uneori să ne înșele asupra unor amănunte. Dar ce-ar face istoricii dacă nu ar exista și amintirile celor care au trăit evenimentele consemnate în scripte? Exista presa vremii, existau dosare de anchetă, cu adevăruri și minciuni, existau descrierile celor ce au răspândit minciuna. Dar, Dumnezeu a vrut să mai trăiască oameni pe care înscenările, capcanele și suferințele nu i-au terminat, și spre onoarea lor, există istorici și slujitori ai Adevărului, care nu lasă să se înece în negura uitării ceea ce trebuie să rămână în știința și conștiința generațiilor ce vin.

Am văzut și am trăit multe, am cunoscut eroi și pseudoeroi. Când întâlnesc unele relatări ale evenimentelor pe care le-am trăit, mă întreb: ”Cum se poate ca nume prestigioase să vrea să mintă, de ce nu situează evenimentele în contextual lor real, de ce răstălmăcesc fapte, sau uită ceea ce le place să fie uitat?”

S-a străduit neobositul Cici Ioanițoiu, s-au străduit redactorii de la ‹Memoria›, s-au publicat cărți ce au însemnat capătul cumplitei nopți. Dar există oare preoți care să dea canon, spre cunoaștere și ispășire, acolo unde mai există conștiință, lectura acestor amintiri? În anul 1964, tatăl meu ieșind din închisoare, după 17 ani, și văzând filmul serial, ce a durat mai multe săptămâni, cu “banda” ce pleca în America, ca ”să-și salveze averile” (aproape toți erau săraci) și să ”trădeze țara”, spunea cu amărăciune: “Noi am fost trimiși în misiune de prezidentul Maniu să încercăm să facem ceva dincolo, când în țară nu se mai putea face nimic”. Cel care a făcut filmul cunoștea și oamenii, și realitățile, dar, ori a considerat o tragedie națională, scenariul potrivit pentru un film de succes, ori a fost cumpărat să o facă.

“Istoricul” comunist Roller scria în manualul său la pagina 740: ”Partidul lui Maniu s-a transformat într-o grupare de trădători și de spioni, organizație împotriva regimului democratic și independent de stat a României…”, iar la pagina 741 scrie: “...îndemnul cercurilor imperialiste americane și engleze a determinat pe Maniu și conducerea PNȚ să încerce trimiterea peste hotare a unui grup din conducerea partidului. Acolo, cu ajutorul și la adăpostul imperialiștilor, acest grup urma să realizeze hotărârile partidului, în frunte cu Maniu, prin acțiuni menite să știrbească suveranitatea națională, să primejduiască pacea, să declanșeze războiul civil și să conducă acțiuni de spionaj și diversiune în țară. Datorită vigilenței MAI, trădătorii au fost prinși și arestați.” Aceste minciuni sfruntate n-au fost o piedică pentru odraslele celor ce-au îndrăznit să le pronunțe, să zăbovească îndelungat și să culeagă foloase materiale în ”lumea imperialistă”.

Tatăl meu, ținut în lanțuri și bătăi, cu oase rupte, 12 ani de izolare, când a scăpat din închisoare ne-a tot povestit. “Ce-a fost pentru mine Tămădău?” Tata era ascuns la prietena mamei, Miluța Antal Dumitrescu, unde erau și chiriași de la Legația Britanică. În ziua de 13 iulie 1947 a venit la locuința noastră de pe strada Poștei, nr.2, Romiți Boilă, nepotul lui Maniu, să-i ceară mamei să pregătească un geamantan cu cele de cuviință pentru un drum lung, și să ne întrebe dacă nu vrem să-l însoțim și noi pe tata, așa cum doriseră doamnele Mihalache și Carandino. “Dacă pleacă în misiune, familia i-ar fi spre greutate”, a răspuns mama, “și eu am părinții bătrâni la Copalnic Manăștur și nu pot să-i părăsesc”. În ziua următoare au venit două automobile care urmau să ne ducă la ascunzișul tatălui meu, ca să ne luăm rămas bun.

După evenimentele din decembrie 1989 a apărut în presa clujeană o relatare elogioasă despre șoferii Steanță și Paleacu, care fuseseră și ei “deținuți” și aveau cu ce să se laude. Tata ne-a povestit, în 1964, că cei doi “șoferi” au fost primii lui anchetatori. Noi n-am știut nimic despre tatăl meu, dacă trăiește sau nu, deoarece nici fostul lui coleg de facultate, Petru Groza, nici Nicolski nu au vrut să ne spună nimic.

Când după condamnarea de 12 ani, a mai primit și o condamnare administrativă de 5 ani, la Periprava, am aflat printr-o carte poștală, că este în viață și are drept la pachet. Până la Periprava, tata nu avusese cu cine vorbi, se ruga și cânta. Acolo a întâlnit deținuți mai tineri, care erau de mai demult la munca. Și le-a povestit, și le-a tot povestit, ca să știe și tinerii istorie. Un tânăr l-a întrebat ironic: “Da’ de ce ați venit la pușcărie cu geamantanul ăsta elegant de piele?” “Păi, pe mine Șeful m-a trimis peste ocean”, a răspuns tata. Când au desfăcut valiza ce stătuse atâția ani în magaziile pușcăriilor prin care trecuse, Rîmnicu-Sărat, Galați, Sighet, Malmaison, au văzut zdrențe cu miros de putred și un tânăr machedon a spus celorlalți: “Uite, să nu-l lăsăm în zdrențe, să ne desfacem noi hainele, să facem din cuie andrele și să-i facem ca la noi, ‹cămașa mirelui›”. În câteva ceasuri l-au îmbrăcat din cap până în picioare. Distrofic și neputincios tata a fost dus la infirmierie unde avea să-l îngrijească cel care a fost soțul meu, Ioan Gherasim, și care l-a îngrijit și-n ultimele clipe ale vieții, până în 1976.

Mama rămăsese închisă în dormitor, păzită de doi securiști, apoi arestată și ea. Eu am plecat la Copalnic-Mănăștur, la bunicii mei, și pe drum, în gara din Cluj, am aflat din ziarul “Scânteia”, că în loc să ajungă în America, tata ajunsese în lanțuri. Așa s-a încheiat tinerețea mea. În martie 1949 aveam să fim alungați și din casa strămoșească. Dar, n-am pierdut nimic, nici credința, nici speranța, nici dragostea celor ce ne cunoșteau. Domnul fie lăudat.

Afirmațiile pe care le fac, le fac de dragul Adevărului, am trăit și am văzut multe, știu multe de la tata, căci mărturia lui este dreaptă. El nu a inventat nimic, nu a regretat nimic, radiografiile făcute în 1964, la eliberare, stau dovadă despre bătăile cumplite care i-au rupt coastele. Verișoara mea, Anisia Brătescu, ai cărei nepoți mergeau să pescuiască în lacul de la Tămădău, cunoscuse în sat un bătrân de peste 90 de ani, care-și amintea cum o grămadă de securiști stătuse în noaptea de 13 spre 14 iulie 1947, tupilați în păpușoi, așteptând să vină avionul ce trebuia să-i ducă pe fugari, și cum i-au prins vitejește; dar avionul despre care Iuliu Maniu știa că are 14 locuri, nu era decât un avion mic de 2 locuri. Tata nu dorea să vorbească despre Vlăduț Hațeganu, care făcuse legătura cu piloții. El spunea: ”De ce să spurci un nume atât de drag ardelenilor, când poate securitatea a vrut anume să-l compromită, când poate că el nici nu știa că este folosit cu un anume scop?”

Când venise Romiți Boilă cu dispoziție din partea șefului, totul părea foarte tainic. Dar, în ziua următoare a sosit dl. Ciupercescu cu adrese ale unor prieteni din Istanbul, unde ar fi trebuit să fie prima oprire, înainte de pornirea spre alte zări. Eu ascultam pe la uși, și știu că tata n-a dus nimic cu el. Dusese de la mine o iconiță cu Maica Domnului, căci eu i-am spus: “Ea să-ți conducă drumul unde va ști Ea”. Și când la proces, avocatul Ursu a îndrăznit să-l apere, spunând aceste lucruri, a fost dat afară din barou, și și-a sfârșit viața ca dulgher. Cine-l mai pomenește dintre cei ce am rămas în viață, ce vitejește s-a purtat acest om, atunci când atâția oameni mari au refuzat să fie martori ai apărării?

Datori suntem a nu uita, datori suntem a rămâne uniți și recunoscători, datori suntem a învăța pe urmași, că aici, sub această glie, zac eroi!”