Două naturi ale statului

Două naturi ale statului

Există, dincolo de granița strict doctrinară, o concepție liberal - aș adăuga conservatoare - despre națiunea modernă care se exprimă, printr-o inevitabilitate istorică căreia nu-i voi epuiza aici originea și parcursul, prin Stat.

O înțelegere anume a limitelor umane individuale și colective ne face să acceptăm această expresie - statul - ca pe o formă optimă și rațională de organizare politică în lumea în care trăim. În sensul în care fie ne consolăm cu improbabilitatea, sau nici nu ne dorim, sau nici nu concepem un scenariu anarhist.

În această lume așa cum este, și în tradiția modernă liberală, statul, mai ales cel apărut și supus unor condiții istorice așa cum s-au manifestat ele în Estul Europei, a fost creat ca să răspundă unor teme și întrebări macrodimensionale și să dea expresie unor referințe esențiale pentru comunitatea pe care trebuia s-o reprezinte: care este încărcătura politică, culturală a națiunii, care sunt interesele sale reieșind din amontele istoriei, cum trebuie să acționeze națiunea în raport cu aceste interese și ce sisteme de alianță să-și caute, în funcție de aceste interese calitative.

În forma sa liberală, statul trebuia să garanteze universalitatea cetățeniei sale, libertățile cetățenilor săi, inclusiv cele economice, prin proprietate privată, chiar dacă știm că tentațiile au fost tot timpul mari. Totuși, nicio ipostază a statului liberal nu s-a apropiat vreodată de transformarea radicală propusă de ideologii, în special cea comunistă, cînd a fost vorba despre regimul proprietății.

În sensul conservator, statul avea misiunea să reflecte tradiția comunității, culturală, lingvistică, memoria sa, să exprime interesele sale raportat la experiența istorică, să proiecteze națiunea, sfidînd adesea circumstanțele nefaste ale istoriei și geografiei, într-un sistem de alianțe care să-i apere pe termen cît mai îndelungat aceste interese.

Aceasta pare să fie tradiția statului în ceea ce ne privește.

Ceea ce ni se propune, de ceva timp încoace, și mă refer în special la R. Moldova, este o redefinire a statului și a rolului său, prin intermediul unor elite recente.

Nu pentru că R. Moldova ar inova în vreun fel sau de sine stătător. Doamne ferește. Mimează și ea ce vede și ce apucă.

Dar după o luptă, sabotată de elite (că numai elitele te puteau sabota în așa hal!), pentru ancorarea euro-atlantică și românească a Moldovei, acestea ne propun, ca vulpea care n-ajunge la struguri, o redefinire a rolului și scopului statului: statul nu mai reprezintă instrumentul realizării marilor teme, al marilor întrebări, ipostaza interesului național, sau mijlocul prin care se concretizează marile alianțe în vederea dobîndirii celui din urmă. Pînă la urmă, cine poate spune care este acest interes național al R. Moldova? Care să fie marile teme și întrebări, principalele referințe? Fiecare vine cu răspunsul său, iar venind fiecare cu răspunsul său crează tensiuni, clivaje, divergențe. Vedeți așadar că formularea unor mari teme, întrebări, referințe, interese, adesea discriminante în raport cu altele, fățiș unilaterale chiar, nu duce decît la întreținerea continuă a diviziunii sociale și a conflictului. Astfel, aceste teme, întrebări, referințe, interese trebuie abandonate de dragul păcii și consensului.

Statul este, atunci, redefinit prin scopul „rezolvării problemelor concrete ale oamenilor”, ni se spune. „Necătînd la orientarea geopolitică a cetățenilor”, citat închis.

Statul nu (mai) ipostaziază funcțiile suverane tari ale justiției, apărării sau, fie, a unei educații instituționalizate a generațiilor viitoare, care să cultive și să perpetueze identitatea comunității. Statul nu mai participă la alianțe, căutate și reieșite din logica interesului național și a rațiunii istorice.

Mai concret, statul nu mai acționează în vederea integrării noastre în civilizația atlantică și desprinderii de mrejele unei Rusii care ne-a victimizat în toată istoria noastră. Statul și-a ieșit din această logică și rațiune, dacă le-a avut la un moment dat. Adică statul nu mai discriminează, nu mai are voie.

Expresia liberală este trădată prin infantilizarea economică continuă a propriilor cetățeni prin promisiunea statului-dădacă.

Expresia conservatoare este trădată prin abandonarea urmăririi și participării la sistemul de alianțe în scopul realizării interesului național. Care, în condițiile nediscriminante descrise mai sus, nici nu se mai cunoaște!

Și cine vă propun acest nou rol al statului?

Noile elite finanțate prin proxi, cum ar fi „ong-uri”, „experți”, „presă liberă și independentă din R. Moldova”, „analiști politici” șamd, plătite de agenții ale ministerele de externe ale unor puteri europene cum ar fi Germania, sau direct de Acțiunea externă a UE.

Există cîteva cauze/interese care motivează acțiunea locală a acestor elite recente:

- mimetismul absolut caraghios al acestora față de orice expresie ideologică, neconștientizată ca fiind de stînga, venită din Occident, deși în ubicuitatea și generalizarea completă a acestor expresii parcă nici nu mai contează ce spectru mai reprezintă, în fond, prostiile astea. „Ce a scos din ei Apusul, cînd nimic nu e de scos” șamd.

- obținerea statutului, confortabil politic și financiar în republica bananieră Moldova, de beneficiar al resurselor dirijate de la centru;

- realizarea interesului acelui centru în Estul Europei: depășirea paradigmei euro-integraționiste și de îndiguire a Rusiei, și impunerea unei alte paradigme – de recunoaștere și menajare a intereselor rusești în această zonă, cu rezultatul abandonării intereselor populațiilor locale. Depășirea paradigmei geopolitice i s-a spus, și-ați auzit-o din gura tuturor experților, analiștilor și euro-deputaților care au asistat și îndrumat R. Moldova pe culmile succesului, așa cum ați fost cu toții martori în toți acești ultimi ani.

Cu alte cuvinte, noile speranțe politice moldovenești, experții independenți și analiștii analitici se desfășoară ca niște agenți plătiți și dependenți ai unor cancelarii externe, nu ca reprezentanți sau amplificatori ai interesului calitativ european și românesc la Chișinău (eu, ca esențialistă, consider că acesta este interesul nostru, și nu altul, și pot să și explic și de ce dacă mă întreabă cineva). Și ca să nu mă suspectați pe nedrept de ceaușism -„agenți ai agenturilor străine!”, clarific: de fapt nu pot să clarific, pentru că m-am ciocnit în această încercare de o dilemă, așa că poate mă clarificați voi:

- actuala proiecție și, în consecință, politică a Vestului față de, concret, R. Moldova (nu știu situația în Ucraina sau în alte locuri, de Belarus nu mă întrebați) este rezultanta unei judecăți independente și proprii acelui Apus față de acest spațiu? Caz în care nu prea avem deocamdată ce face;

- actuala proiecție și, în consecință, politică a Vestului față de R. Moldova este rezultanta unor rapoarte despre R. Moldova venite dinspre resursele locale angajate de acest Occident? Caz în care, evaluarea occidentală este în mod clar viciată și sabotată de 1) a) limitele, mă scuzați, intelectuale ale acestor resurse locale, care, se vede treaba, nu sunt în stare să evalueze corect lucrurile și să propună soluții care chiar să funcționeze, sau b) limitele morale ale resurselor locale, care poate lucrează pentru alte centre (?!!), sau 2) (posibil corolat cu (1) – limitele intelectuale și morale ale resurselor occidentale amploaiate în R. Moldova, ambasade, misiuni șamd. Caz în care, WTF?!

- Actuala proiecție și, în consecință, politică a Vestului față de R. Moldova este o jalnică victimă a unei reproduceri circulare a ceea ce Vestul a vrut să audă despre acest spațiu? Lucru pe care elitele locale, întreținute și inspirate ideologic de același Occident, l-au vocalizat: noi nu discriminăm, noi vrem să „trăim bine și cu Estul și cu Vestul”, pînă la realizarea confortului moral al Occidentului prin dezangajarea sa, pînă la autosabotajul interesului local prin menajarea pozițiilor rusești. Caz în care, dă-o-n mă-sa de treabă.

Mai pe scurt, stimați cetățeni,

Statul nu are a ne rezolva nicio „problemă concretă”. Nicio „problemă concretă” pe care nu ne-o putem rezolva singuri, prin munca, efortul, responsabilitatea sau talentul investite în obținerea și reinvestirea propriilor noastre resurse, de care statul 1) ne seacă, 2) ni le dă cu țîrîita înapoi, sub chipul unor mari favoruri sociale. Reciproca e valabilă: iluzia favorurilor sociale, a dependenței de stat și politicieni în rezolvarea miraculoasă a „problemelor concrete” ne seacă de resursa propriei munci, responsabilități și, în final, demnități.

Statul, dacă și se dorește util la ceva, trebuie să nu-și trădeze propria logică istorică, experimentală, clasică: să identifice dușmanii și aliații comunității pentru a-și putea realiza propria-i natură, propria-i rațiune.