Începutul GROAZEI. Răcnetul de moarte ce a sfâșiat tăcerea de la Pitești în Ajunul Crăciunului din ꞌ49. Răbufnirile Experimentului Pitești și abatorul uman din camera-4 Spital

Pagina de Facebook a ”Memorialului Închisoarea Pitești” prezintă o serie de pasaje sugestive din cartea mărturisitorului Grigore Dumitrescu, ”Demascarea”, fragmente care se referă la începuturile reeducărilor viiolente din cadrul așa-numitului Experiment Pitești (iarna lui 1949). 

În tăcerea sinistră, deținuții aud un răcnet de groază care încetează brusc, parcă ștrangulat. Răcnetul vine din camera-4 Spital, pe care Eugen Țurcanu (rezidentul Securității) și reeducații aceleași organizații genocidare o transformaseră într-un abator uman, călcând în picioare și torturând (uneori până la moarte) floarea studențimii românești. Grigore Dumitrescu și camarazii săi aveau să intre și ei curând, foarte curând, în iadul reeducării. 

Nu uitați, Memorialul Închisoarea Pitești este deschis pentru vizitare de joi până duminică, între orele 11:00 – 18:00. Podul.ro vă prezintă pasajele publicate de sursa amintită: 

„Suntem lungiţi pe locurile noastre. Tăcem. Deasupra noastră e aceeaşi tăcere mormântală. Seară tristă! Şi ce lungă e aşteptarea pentru acei care nu pot face altceva decât să aştepte! Nimeni nu îndrăzneşte să-şi dezvăluie sentimentele, ca şi cum propria-i mâhnire ar îngreuna-o pe a celorlalţi, încerc să adorm ca să curm acest ajun de Crăciun. Dar somnul nu vine; şi nici ceilalţi nu dorm.

Deodată, tăcerea în care suntem scufundaţi e străpunsă de un răcnet care încetează brusc, de parcă ar fi fost ştrangulat. Într-o clipă suntem cu toţii în picioare. Teama face să-mi bată inima tumultos, sângele îmi aleargă în vine cu febrilitate. Am impresia că odată cu năbuşirea urletului a încetat şi viaţa în jurul meu. Capul îmi vâjâie...

Nu, în Penitenciarul Piteşti nu e linişte; aici groaza a amuţit totul! Cum am putut timp de patru zile să nu bănuiesc că liniştea în care e scufundat penitenciarul, aduce cu ea moartea?! Aici se ucid oameni! Cine să fie asasinul deţinutului care a scos răcnetul de moarte? A fost parcă ultima răbufnire a aceluia care trebuia să moară peste câteva clipe.

Sau poate a vrut să strige:

— Ajutaţi-mă să scap de moarte!

Dinu Georgescu îmi face un semn care înseamnă: aici se sfârşeşte totul. Ne strângem în mijlocul camerei. Aşa, toţi laolaltă, suntem parcă mai în siguranţă.

Mătăsaru, student la politehnică, spune cu o voce slabă:

— Ce pericol poţi să ai în faţă ca să zbieri în felul ăsta?

În loc să răspundem, rămânem cu toţii pe gânduri. Ciulesc urechile, poate mai prind un zgomot cât de mic. Linişte totală! E, ca şi cum nimic nu s-ar fi petrecut! Mă gândesc puţin, apoi:

— Urletul a venit de la camera 4 Spital, de la etajul doi. E o cameră mare, de circa două zeci şi cinci de metri lungime şi doisprezece metri lăţime. Anul trecut am stat acolo vreo şaptezeci de oameni.

— În definitiv, mă întrerupe Burcea, de la medicină, să nu luăm lucrurile prea în rău. Nu e exclus ca vreun deţinut de drept comun să fi fost bătut de vreun gardian; şi ştiţi cum e ţiganul: zbiară ca din gură de şarpe, când e băgat în sperieţi. Nu e de conceput ca un deţinut politic să fie bătut atât de groaznic.

Aprobăm unanim, dar nimeni nu pare să fie convins de explicaţia lui.

Trebuie să fie târziu, poate trecut de unsprezece. Ne întindem, fiecare pe locul lui, grăbiţi parcă să încheiem mai repede acest ajun de Crăciun. Înfiorătorul urlet, cum nu-mi închipuisem niciodată că ar putea să fie, mă ţine treaz până târziu în noapte. Mi-e frică să adorm; vreau să-mi fiu propria strajă.

Zilele Crăciunului le-am trecut posomorâte, hămesiţi de foame şi fără să mai pomenim de urletul din ajun. În viaţă, de multe ori, răul e dat uitării!

În închisoare, prezentul se scurge încet, e aspru, iar viitorul e în ceaţă. în felul acesta te simţi legat mai mult de întâmplări din trecut, fie ele chiar neplăcute”. (Grigore Dumitrescu, „Demascarea”)

Tot pagina de Facebook a Memorialului Închisoarea Pitești prezintă și o serie de pasaje din ”Pitești. Cronica unei sinucideri asistate”, lucrarea istoricului Alin Mureșan, pasaje ce se referă tot la perioada de început a reeducărilor violente: 

„Următorul pas a fost făcut tot după o vizită a colonelulu Nemeș, care a discutat cu Dumitrescu, Marina și Ţurcan despre necesitatea ca deţinuţii să se «demaște» unii pe alţii în camere mari. Din păcate documentele păstrate nu consemneaz dacă Nemeș a intrat în detalii privind înţelesul pe care îl atribuia ‹demascărilor› sau dacă metoda folosirii violenţei a venit din altă parte, declaraţiile fiind astfel redactate încât nu se insistă deloc pe detaliile care ar putea pune regimul într-o situaţie delicată. 

Ţurcanu a propus folosirea camerei 1-corecţie, care era deja destul de populată, însă probabil că a ales-o și pentru că avea informaţii destul de bogate despre cei aflaţi aici, pe care le putea folosi împotriva lor. După această discuţie, Nemeș i-a cerut în particular lui Dumitrescu să nu se sperie dacă la un moment dat se va ajunge la bătaie, ca să nu compromită acţiunea, ci să ia măsurile de izolare care se impun în cazul în care va fi chemat, pentru a lăsa impresia că totul este o revoltă a deţinuţilor, fără legătură cu administraţia”.