Eclesiologia ticăloasă

a Patriarhiei Ruse este evidentă. Întâi: tot pune în discuție mult citata "lume rusă", inclusiv sau mai ales în timpul războiului în derulare, ca și cum acestă lume ar fi identică în termen și realitate cu oikumene (grecește: lumea locuită, cunoscută) din care derivă titulatura Patriarhiei Ecumenice, actual cu sediul în Fanar, cartier al Istanbulului, fostul Constantinopol. Altfel formulat, rușii comit, la o distanță de timp, greșeala etnicizării universalității, (pan)elenismului, mult criticat și lăudat deopotrivă, luându-i locul acum (pan)slavismul, la rândul lui idolatrizat și caricaturizat în egală măsură. Or, pe cât de simplă pare, universalitatea Evangheliei Domnului și Mântuitorului Hristos nu este reductibilă la națiuni, fără a le desconsidera tocmai ca spații geografice și sufletești ale întrupării Adevărului. Dar nu mai mult. 

Fixarea la orizont a rusității drept obiectiv – aidoma turcității în viziunea lui Erdogan sau a ungarității la Orban – nu are nimic în comun cu politicile de protejare a propriilor etnici presărați ca minorități în țările de jur. Dimpotrivă. Legătura de sânge, eventual și de limbă și/sau credință, este luată drept pretext pentru lărgirea la propriu, geografic, a zonei de influență și, precum în țările baltice, doar-doar se blochează aderarea lor la UE, în Georgia, în Crimeea și acum în Dombas, ca pretex pentru intervenții militare în forță. Acest imperialism tribal nu ține cont de nimic: de gradul de adaptare a minoritarilor în societățile-gazdă, de răul pe care îl face tocmai lor protecția agresivă a “părintelui” de după frontieră, de consecințele pe termen lung ale unei percepții rezervate, dacă nu direct plină de ură, a potentului vecin. Demersul poate avea eficiență în calculele politice, dar nu se va integra cu adevărat niciodată pe harta emoțional-identitară a regiunii. 

Din punct de vedere bisericesc, în cazul Rusiei, sau religios, ca la islamiștii turci, dragostea sufocantă a țării de origine vine la pachet cu controlul și manipularea. Să ne amintim în treacăt de îndelungatul conflict, mocnit până azi, între “vechii” și “noii” ruși din parohiile ortodoxe, de efortul reunificării sub bastonul Patriarhului de la Moscova a Bisericii de acasă cu cea din afara frontierelor. Acolo și atunci, pentru cine a avut ochi să vază și minte să priceapă, s-a declanșat cruciada “lumii ruse” căreia, ca într-o revoluție autentică, i-au căzut drept prime victime chiar rușii, dar nu din cei “adevărați”, ci trădătorii “cauzei”. De la homo sovieticus (înapoi) la homo rusicus, metodele au rămas intacte, acum cu o notă spirituală în plus care, în ultimele luni, a ieșit dureros la suprafață.

Aminteam de așa-zisul Islam moderat al celor care trăiesc în Germania, de pildă, și care provin, direct sau prin părinți, din așa-zisa Turcie liberală. Comparația ar fi utilă: așa cum războiul lui Putin găsește înțelegere la mulți ruși din străinătate, pe lângă occidentalii cretini de la fața locului, tot astfel ideologia și practica religios-politică a lui Erdogan se bucură de larg sprijin, exprimat inclusiv prin vot, din partea turcilor care, cotidian, se bucură din plin de avantajele unei democrații reale și ale economiei sociale de piață. Aceste populații sunt interesante, antropologic vorbind, cu trupul trăind într-o parte, dar cu cugetul, așa zicând, în alta. Nu sunt punți, ci doar coloși în miniatură, cu fiecare picior pe celălalt mal. Ambiția lor, neconștientizată deplin, este dublă: depășirea mizeriei originare și prosperitatea de împrumut. 

Revenim la situația Ortodoxiei. Ei bine, consecința directă a menținerii, respectiv recuperării teritorial-mentale a fostului imperiu sovietic, la rândul lui ridicat pe ruinele imperiului țarist, este luarea în captivitate “canonică” a unor Biserici Ortodoxe locale care îndeplinesc toate criteriile maturității: vechime, exemple de viață sfântă etc. Menținerea forțată în minorat a comunităților de credință pe criterii de fostă și viitoare afinitate, de origine etnică sau de “mersul lumii” reprezintă, cât mai succint formulat, ticăloșia eclesiologică despre care am amintit de la bun început. Dovada caracterului artificial, lipsit de organicitate, este sub privirile noastre de azi: emanciparea ucrainienilor, fie și cu enclave, a macedonenilor, posibil și a moldovenilor, dacă mai au sânge voievodal în vene. Natură contra natură. În ciuda secolelor, a falsificărilor și agresiunilor, tot cum aminteam deja, hărțile puterii nu s-au suprapus peste hărțile reale, cele de referință. 

Ce este de făcut? Macron are aici dreptate, dar din alt punct de vedere decât cel la care el nici nu s-a referit și asupra căruia sigur nici nu a meditat: Rusia religioasă, prin extensie: cea a spiritului, a culturii, nu trebuie umilită. Nu este loc de reacții tribale din partea celor care se pretind civilizați. Sfinții ruși, tradiția duhovnicească, figurile stareților și ale intelectualilor căutători de Dumnezeu, cele ale compozitorilor sau scriitorilor – nu pot și nu trebuie să fie evacuați. Occidentalii să nu se comporte precum înaintașii lor de la 1204 sau, până nu demult, ca turcii în lăcașurile creștine. Să nu lovim cu dalta în ochii Rusiei! Să nu confundăm pe actualii conducători, copleșiți de propria lor ticăloșie, care, în logică slavă genuină, nu pot accepta că au greșit, cu Rusia. Da, complicele belarus, Lukașenko, avea dreptate când acum câteva ore îi împărtășea la Minsk Patriarhului Kirill convingerea că Dumnezeu se uită la ce fac ei. Surpriza: se prea poate ca Lui să nu Îi placă deloc ceea ce vede. 

Sus să avem inimile!