"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Procesul și execuția Ceaușeștilor s-au difuzat la Televiziunea Română pe la miezul nopții, 25/26 decembrie. Înregistrată, editată, montată. În noaptea aceea nu cred să fi dormit cineva în România. Nu știu cîți au dormit nici în Europa. Știrea că se va difuza înregistrarea procesului și a execuției celor doi Ceaușești făcuse turul agențiilor de presă. Televiziuni mari din lume preluau în direct 24 din 24 de ore tot ce difuza TVR.
În România pur și simplu lumea nu a crezut comunicatul dat de FSN. Că Ceauușești fuseseră prinși, judecați și executați. O stare de neliniște se instalase. Lumea – avînd traumatizanta experiență din timpul dictaturii, cînd propaganda înlocuise informația – credea că este iar manipulată și mințită de noii lideri instalați la București ca „emanație a revoluției”.
Ceaușescu le părea mai tuturor un semizeu într-o țară atît de oprimată și izolată. Părea nemuritor, oricum unul care va sta la putere pe viață, de neînlocuit. Un personaj care nu avea cum să fie răsturnat, prins, judecat și executat de niște conjurați. Era patronul/jupînul României încă din 1965, martie. Mulți nu își puteau imagina viața cotidiană fără el. Fără aparițiile lui zilnice – tv, afișe, mitinguri, filme, radio, ziare. Această lumea trăia în angoasă, credea că Nicolae Ceaușescu trăiește și se va întoarce. Lumea trebuia liniștită, ajutată să se trezească la realitate. Să i se arate că într-adevăr Ceaușescu pierduse puterea, fusese prins, împreună cu Elena Ceaușescu, judecați și executați. Că era mort la zidul unei cazărmi împreună cu soția. Așa s-a ajuns la difuzarea acelui material video la TVR, la miezul nopții.
Audiența nu a fost mai mare vreodată de atunci încoace. O țară întreagă a stat halucinată în fața micului ecran. Toată lumea a vrut să îl vadă pe dictator, pe baubau, fostul stăpîn, pe cel care le băgase frica în oase. Să îl vadă cu mîinile legate, într-o boxă, păzit de soldați, ciuruit la zid. Ceaușescu acumulase o doză de ură, de resentimente împotriva lui inimaginabilă. Se simțea în aer, în respirații, în priviri, în gesturile cele mai mici.
Toți aveam imaginea lui – de cel mai puternic om din România. Dictatorul. Simțeam aroganța, siguranța lui de sine. Era temut. S-a văzut și în mascarada de proces de care a avut parte. Frica nu dispăruse. Ceaușescu era analfabetul care îngenunchiase o țară. Cel despre care auzeam de un sfert de secol – 24 din 24 de ore – laude deșănțate. Presa fusese confiscată de ditirambii la adresa lui. Era ceva delirant. Nu am simțit pînă în 22 decembrie 1989 dimensiunile acelui azil de nebuni care devenise România. O țară absurdă, cu capul în jos. Nu ne dădeam seama în ce hal de rău ajunsesem – ca sărăcie materială și ca mizerie morală. Eram de plîns…Ne-am eliberat abia după ce l-am văzut mort, secerat de o rafală de gloanțe.
Dispariția Ceaușeștilor în acele împrejurări a fost un moment de ruptură radicală. Istoria României în a doua jumătate a secolului XX s-a împărțit în două perioade distincte. România pînă la 22 decembrie 1989 și cea de după. În acele zile românii au trecut dintr-o lume într-alta.
