Cum s-a cățărat Vîșinski pe un munte de cadavre până la treapta de procuror general șef al URSS. Un criminal în serie, un sadic și un scelerat. Distrugerea României

După ce Armata roșie a ocupat Bucureștiul, un înalt personaj sovietic debarca pe aeroportul Băneasa. Îmbrăcat cenușiu, în haine standard, arăta exact ca un amploiat din Gogol – un guzgan cenușiu tocmai ieșit din subterane sau ca un hîrţogar confiscat de multele lui treburi funcționărești. Avea un aer pașnic, părea incapabil să facă rău unei muște. Mutra lui te înșela. Palid, părea cineva care ieșea rar dintre dosare să îl vadă soarele. Avea în obraji acea „culoare kremliniană” despre care scria Milovan Djillas în cartea sa despre vizita sa la Moscova (”Conversatii cu Stalin”). 

Andrei Ianuarevici Vîșinki era numele lui și obișnuia - în glumă/ în serios, nu știu - să se prezinte drept „un burghez din Odessa”. Poate o făcea după cîteva păhărele de votcă. Fusese menșevic în tinerețe. La congresul de la Londra din1903 al Partidului Social-Democrat din Rusia cele doua facțiunii – bolșevici și menșevici – s-a scindat. De atunci dihonia a stăpînit mulți ani partidul. Menșevicii erau detestați de bolșevici, de Lenin mai ales. Stalin, după ce a preluat puterea în anii ‘20, i-a prigonit și i-a decimat. I-a trimis în Gulag, în cazul fericit că scăpau cu viață. De obicei ajungeau în fața unui pluton de execuție. 

Viața lui Vîșinski a constat în încercarea disperată de a-și face uitat trecutul menșevic. A dus o luptă continuă pentru a supraviețui. „Burghezul din Odessa” a devenit o slugă supusă în mîinile lui Stalin care s-a folosit de el la treburile cele mai murdare. Și-a dat măsura ticăloșiei fără limite în timpul proceselor “Marii terori”, care viza lichidarea Vechii Gărzi. Ca menșevic nostalgic nu i-a displăcut această ocupație cinică – să îi căsăpească pe bolșevici. A plouat cu sentințe capitale. Ironia istoriei. După o logică paradoxală, “dialectică”, Buharin, Kamenev, Zinoviev, colaboratorii lui Lenin, au fost niște trădători. Se făceau vinovati de complot, puseseră la cale înfrîngerea pretinsei revoluții proletare. Aceste procese au fost niște înscenări grosolane. Faptele descrise în rechizitorii nu aveau nicio legătura cu realitatea. Erau procese contrafăcute și execuții politice. 

Vîșinski a urcat în carieră pe cadavre, literalmente, pînă la treapta de procuror general șef al URSS. Cineva, le-ar putea număra cadavru cu cadavru. Își termina rechizitoriile cu formule ca aceasta - citez - „Cer ca toți acești cîini turbați să fie împușcati, pînă la unul!”. Nu arăta ca un căpcăun, nici ca un diavol, nici ca un monstru uman, ci ca un modest funcționar de provincie. Avea un aspect cu totul banal. Hannah Arendt a vorbit despre „banalitatea răului”. Andrei Ianuarevici Vișinski (n. la Odessa la 10 decembrie 1883 ) făcea parte dintrei cei a căror aparență nu spune nimic, dar care ascunde – prin contrast - un criminal în serie, un sadic și un scelerat. Acesta era personajul – un cabotin și un satrap.

A debarcat la București cu misiunea să distrugă tot ce putea din lumea românească. Simpla lui apariție provoca spaima interlocutorilor români. Elita politică locală se temea de el mai mult decît toți mareșalii sovietici la un loc. Nutrea un profund dispreț pentru lumea din jur. Pe români îi trata ca pe niște sub-oameni. Cînd le vorbea, nu îi vedea. Nu cerea păreri, nu conversa. Dădea ordine și atît. Era His master’s,voice! Emisarul lui Stalin! Deși adjunct la Externe, la mijlocul anilor ‘40, rămăsese 100% în sinea lui procuror. Nu avea nimic dintr-un diplomat. 

Acesta era personajul debarcat la Bucuresti în toamna anului 1944. Uneori presa îi anunța vizita, dar nu întotdeauna. Mereu însă venea cu o misiune precisă. Dacă s-ar fi amorezat de Capitala noastră ar fi fost ceva. Sau de o duducă autohtonă – imaginația, poftelele nu îl duceau pînă acolo. Știa doar că trebuia să îngroape definitiv regimul democratic de la București și a instigat cozile de topor locale - Dej, Pauker, Bodnăraș & Co - să îi dea lovitura de grație. Din păcate i-a reușit isprava. Romania nu-și va reveni o jumătate de secol.

 Vîșinski umbla prin oraș într-o coloană, mașinile aveau numere de înmatriculare sovietice și însemne diplomatice. Avea gardă și era strict păzit. Era găzduit nu la Athenee Palace, cum era obiceiul pentru oaspeții străini ai guvernului, ci la ambasada URSS din șoseaua Kiseleff. Era ministru adjunct de Externe – și nu avea voie să se întoarcă la Moscova fără să-și fi făcut treaba 100%. Era înghețat de frică, deși la București era ceva mai cald decît în Rusia. Știa că în Siberia erau libere destule locuri, deși fuseseră internați acolo peste 10 milioane de cioloveci. S-ar fi găsit ceva și pentru el. La Lubianka, în spatele statuii lui Felix Djerjinski, era loc destul la un zid, cu un pluton de soldați care te privesc în ochi și îți ochesc inima. E de înțeles încăpățînarea, zelul, de care a dat dovadă în relația cu politicienii români. 

Așa de pildă în decembrie 1944, Ion Mihalache, al doilea om în PNȚ, a spus în cadrul unei audiențe oficiale cerută de Mihalache că PCR este un partid prea mic, nu are rădăcini și nici bază de mase, și nu va face față guvernării. Numai PNȚ este capabil să facă guvernul și este și dispus la o colaborare loială cu sovieticii. Vîșinski a respins propunerea și l-a poftit afară. Avea un dinte împotriva lui pentru că în 1942 ceruse într-o scrisoare publicată în presă să plece voluntar pe frontul rusesc – în ciuda vîrstei – ca să lupte împotriva bolșevismului. Vîșinski a relatat discuția avută cu Ion Mihalache, în aceeași seară, emisarilor USA și UK din Comisia Aliată de Control.

Criza politică din Romania se declanșează în ziua cînd se termină conferința de la Yalta. Atunci, generalul Rădescu a rostit un discurs de bilanț al guvernării sale. Trebuia ținut la cinema Scala. La ora începerii mitingului anunțat, sala era plină de bravul proletariat bucureștean adus cu japca de la CFR, Vulcan, Lemaitre, PTT. Mitingul generalului a fost mutat urgent la cinema Aro. Nu era deloc atmosfera marilor premiere cinematografice cu care lumea era obișnuită. Bulevardul amintea mai curînd de preziua unei insurecții - baricade, patrule, armată. 

A doua zi, la prînz, duminică, trebuia să aiba loc un dineu la Sala Cercului Militar cu membrii Comisiei Aliate de Control, membrii guvernului și corpul diplomatic. Generalul Rădescu nu dă curs invitației – ofensîndu-i pe ruși. A invocat, pentru a se sustrage, starea de sănătate, deși Gheorghiu Dej si Petru Groza au insistat, prezentîndu-se la biroul său. Pe lîngă portofoliul de premier, generalul Rădescu deținea îl și pe cel de ministru de Interne. 

La 17-18 februarie au loc incidentele de la uzina Malaxa, care duc la o escaladare a crizei. La 24 februarie, mulțimea strînsă în piața Palatului este mitraliată de un detașament de șoc comunist. În aceeași seară, Rădescu se adreseaza românilor prin Radio București. Iată cîteva extrase din discursul său:

“O mînă de canalii devorate de ambiții, la ordinul a doi străini, Ana Pauker și ungurul Vasile Luca, încearcă să subjuge poporul român și, în acest acest scop, nu ezită să se folosească de armele teroarei. (...) Vor să asasineze țara. Pe tot teritoriul nostru, crimele sunt nenumărate... Astă seară voi expune doar ce s-a întîmplat astăzi, pentru a zădărnici toate mîrșăviile pe care încearcă să le impute poporului și mie însumi, ca să-și camufleze mai bine crimele. (...) În capitală, crimele lor sunt cele mai grave. Au tras asupra palatului Regal.(...) Au tras asupra prefecturii poliției, au atacat ministerul de Interne, unde mă aflam. Un glonte a spart fereastra și a pătruns în cabinetul meu de lucru. Acum trei sferturi de oră, cetățenii care manifestau pentru Rege în fața Palatului Regal au fost mitraliați dintr-un automobil. Sunt doi morți și 11 răniți. (...) Sufletul negru al celor fără Dumnezeu și fără patrie nu a șovăit să se încarce cu aceste păcate. (...) Trebuie să ne ridicăm ca un singur om, spre a face față pericolului. Eu, și alături de mine, armata, ne vom face datoria pînă la capăt. În ce vă privește, rămîneți la posturile voastre”. 

Generalul știe ce spune – Ana Pauker, Emil Bodnaraș, Vasile Luca etc, (cu toată șleahta debarcată de la Moscova) nu numai că aveau cetățenie URSS, dar erau și agenți în subordinea serviciilor speciale sovietice KGB și GRU. În ce măsură apărau ei interesele românești? Nu e greu de spus.

Vîșinski ia puterea

Presa stipendiată de Moscova se năpustește asupra generalului Rădescu. Citez – „În cursul după amiezei unități militare române masate în Ministerul de Interne au tras asupra manifestanților pașnici (...) Din ordinul comandantului sovietic toți soldații și ofițerii români care se aflau pe teritoriul românesc au fost dezarmați”. Scînteia și România Liberă și-au făcut datoria față de stăpînii lor. 

De la 24 februarie, generalul Rădescu a devenit „fascistul Rădescu,” „generalul călău„ etc. Paginile celor două ziare s-au umplut de invective, acuzații și amenințări. Lumea cumpăra la chioșcurile de ziare asemenea minciuni sfruntate nu pentru că ar fi fost pasionată de politica Moscovei ci pentru că voia să afle la ce trebuie să se aștepte. Și se astepta la ce era mai rău.

Două zile mai tîrziu (26 februarie), Andrei Ianuarevici Vîșinski cobora din avion pe aeroportul Băneasa. Se duce direct la Palat. Aici, în fața Regelui Mihai, cere imperativ 1/ demiterea generalului Rădescu, 2/ desemnarea ca prim-ministru a d-rului Petru Groza. Ca și cum nu era de ajuns, a predat Regelui lista celor care trebuiau să faca parte din noul guvern. Lista era mai veche, data din decembrie 1944, cînd Dej și Ana Pauker au fost în vizită secretă lui Stalin. Fie că nu au aflat, fie cenzura a interzis publicarea știrii privind această vizită decisivă. Știind azi ce s-a discutat atunci la Kremlin cu Stalin nu ne miră secretomania din jurul evenimentului. 

De fapt, la sfîrșitul lunii februarie, cînd Vîșinski vine la București, totul era decis. Politicienii români din partidele istorice nu știau nimic despre aranjament. Așa că în jurul formării guvernului s-au legat speranțe, s-au făcut scenarii, s-au țesut intrigi. Presa a făcut analize, comentarii, presupuneri. A existat un interes maxim pentru cine îi urma ca premier generalului Rădescu. Fapt este, că odată cu încheierea conferinței de la Yalta (4-11 februarie), Stalin a hotărît să mute decisiv la București. Fusese nemulțumit de răsturnarea lui Antonescu pentru că îl obligase să amîne planurile de a sovietiza rapid România. Cînd Ana Pauker ateriza pe aeroportul Băneasa, la 16 septembrie 1944, (de mînă cu unul din copii, Tania, minoră), a reproșat celor veniți să o întîmpine - de ce comuniștii s-au aliat cu Regele? De ce Antonescu a fost înlăturat? Ana Pauker reprezenta pentru România voința lui Stalin. În februarie/martie 1945 venise momentul pentru Moscova să recupereze „episodul 23 august 1944”. A doua zi după sosirea lui Vîșinski, mișcările de stradă au reînceput. Urma ultima repriză. Gong.

 Mareșalul Rodion Malinovski, șeful Comisiei Aliate de Control, autoritatea militară supremă, a aterizat și el la Băneasa și a adus trei divizii de blindate lîngă București. Sovieticii făceau așadar ultimele preparative pentru lovitura de grație. Comuniștii locali, o mină de oameni, s-au agitat și ei. Puterea era aproape de ei, după mulți ani de clandestinitate, pușcării și exil. 

Generalul Rădescu ripostează la 24 februarie. Lucrurile s-au petrecut astfel. O coloană de bucureșteni a manifestat pașnic în piața Palatului. Nu s-au scandat lozinci, s-a intonat doar imnul. La un moment dat a apărut în Piața Palatului o mașină neagră, din care s-a mitraliat mulțimea. Apoi un pîlc de agitatori a coborit din cîteva camioane și a atacat clădirea ministerulu de Interne. Garda a tras în aer și i-a împrăștiat pe provocatori. Conflictul a escaladat. Prin oraș circulă zeci de tancuri cu stea roșie. Rădescu hotărăște să se adreseze românilor prin radio. Rostește o cuvîntare patetică transmisă în direct. S-a auzit critica severă adusă ocupației sovietice și cozilor lor de topor. Generalul – nu e de mirare – era privit cu ostilitate vădită de ocupantului sovietic. A fost forțat să demisioneze.

Astfel s-a deschis chestiunea succesiunii la guvern. Era rostul prezenței la București a sulfurosului personaj Vîșinski. S-a prezentat la ora 15.00, în audiență la Rege. Aici a recitat poezia cu care venise de la Moscova. Avea o voce monotonă și scorțoasă. A cerut ultimativ plecarea lui Rădescu. Demiterea trebuia anunțată oficial în maxim două ore. Altă pretenție a fost ca pînă la ora 20.00 să fie anunțat numele noului premier. Vîșinki a dat și numele lui, deși era atributul Regelui de a-l alege. Era un amestec grolosan în afacerile interne și încălcarea suveranității României. Chiar și a declarației lui Viaceslav Molotov din 2 aprilie 1944, pe care a dat-o la intrarea Armatei roșii pe teritoriul României. Atunci, ministrul de Externe sovietic anunța solemn (și mincinos) că URSS nu va schimba regimul politic în țările ocupate de Armata roșie. Pagubă-n ciuperci, nu l-a crezut nimeni! Rușii sunt cunoscuți că nu își țin cuvîntul dat. În februarie 1945 Kremlinul era decis să impună la București un guvern devotat total intereselor sovietice. Nu mai avea răbdare să aștepte să se producă o „revoluție” ca la Sankt Petersburg, în octombrie 1917. De altfel ar fi așteptat zadarnic. După părerea lui Stalin & Molotov muncitorii români erau leneși, primitivi, fără constiință de clasă. Au găsit o coadă de topor care să îi servească. Bineînțeles, în schimbul unei funcții cît mai înalte. Au găsit omul care le trebuia în persoana lui dr Petru Groza, singurul politician local în care Stalin avea încredere.

Cînd Regele Mihai a invocat prevederile documentului final al Conferinței de la Yalta, Vîșinski a izbucnit – „Yalta sunt eu!”. A bătut cu pumnul în biroul Regelui. A dat un ultimatum – în trei ore Rădescu să demisioneze, în cinci ore – la 20.00 -, Palatul să anunțe numele noului prim-ministru, dr Petru Groza. Vîșinki era un foarte bun actor, comediant veritabil. Kremlinul te învăța meserie, altfel nu aveai cum să supraviețuiești. Vîșinski a făcut stînga împrejur, a părăsit încăperea din Palatul Elisabeta, trîntind ușa atît de tare încît a căzut tencuiala. Ajuns la mașină, Vîșinski a lăsat încruntarea și a rîs cu poftă. Își jucase cu brio marea scenă în fața Regelui acestei țări înfrînte și neputincioase. 

La Stadionul Giulești erau masate în acest timp așa-zisele Formațiuni de lupta patriotice (FLP), detașamente muncitorești înarmate de Armata roșie. Dacă Regele refuza să semneze decretul de numire al dr-lui Petru Groza, ordinul dat era să fie luat cu asalt Palatul Regal și arestat. Era o insurecție, o rebeliune, mai bine zis. Capitala era aproape de scenariul „asaltului Palatului de iarna”, bolșevicii aplicau vechile lor metode. 

Comunicațiile între centrul de comandă din Capitală și provincie au fost întrerupte. Armata romană se găsea departe de Capitală, pe front, iar diviziile rămase acasă erau dezarmate și consemnate în cazărmi. Garda Palatului a fost și ea dezarmată. Pe bulevardele Bucureștiului patrulau tancuri sovietice făcînd mult zgomot pentru impresie.

„La București, Palatul Regal a fost cucerit doar de Vîșinki, De vreme ce țara era ocupată de un milion de ostași sovietici, masele fuseseră necesare doar pentru demonstrații. (...) Formarea guvernului Groza la 6 martie a fost prezentată ca rezultat al unei insurecții populare.(...) În Rusia din 1917, mai întîi a fost fapta, apoi cuvîntul. În Romania la început a fost cuvîntul, apoi parodia și așa a continuat pînă în zilele noastre”, scria Belu Zilber – comunist din primele zile (1920), spion sovietic condamnat în 1931, devenit agent al Siguranței, prieten bun cu Lucrețiu Pătrășcanu, închis sub Gheorghiu-Dej (1948-1964). (Andrei Șerbulescu, „Monarhia de drept dialectic”, ed. Humanitas1991, pp 40). 

Să amintesc că în zilele care au precedat acest moment crucial, atmosfera s-a încins brusc. Bucureștiul avea încă amintirea schimbărilor de guvern din perioada interbelică. Dar era în contratimp cu realitatea amarnică a ocupației țării de către Armata roșie. Era ca și cum am fi fost o țară liberă, dar era o farsă. Nici prima, nici ultima. Politicianul român – defazat, trăind în irealitate – își făcea iluzia că încă mai avea de jucat vreun rol. Cei mai realiști încercau să-și ofere seviciile, să se facă agreați de puzderia de generali, emisari, consilieri sovietici – noii stăpîni. Rușii aveau de gînd să rămînă aici pentru totdeauna. Toate carierele și favorurile depindeau de ei. 

La Ambasada URSS din șoseaua Kiseleff era permanent coadă de ofertanți. Capitala colcăia de intrigi, se vehiculau scenarii, se alcătuiau liste cu miniștri. Bîrfa și zvonul băteau totul, ca la poker, pe principiul ”gura bate cartea!”. Palatul a încercat să facă propriul joc, sperînd să depășească momentul critic. Pentru asta se baza pe americanii și britanicii din Comisia Aliată de Control și pe diplomații din ambasadele respective. Nu știa că occidentalii aveau ordine precise să îi lase pe sovietici să ia toate deciziile, așa că se rezumau să facă figurație și să salveze aparențele. Palatul Regal, liderii partidelor istorice nu știau acest lucru, deși după cîteva experiențe triste bănuiau ce se întîmpla în culise. Una declara Churchill (ca la Fulton) și altele erau ordinele primite de Foreign Office. Cu Departamentul de Stat se petrecea același fenomen. Avem de-a face cu un exemplu de duplicitate și cinism practicate de marile cancelarii ale lumii democrate. 

Ce era cel mai rău era că Regele, Maniu, Brătianu nu fuseseră informați. Dacă ar fi știut, ar fi putut să-și ia măsuri, să trateze altfel cu sovieticii, să adopte o politică mai realistă. Dimpotrivă, au fost mințiți, îndemnați să se opună și să nu facă concesii. Să spere că ocupația Armatei roșii nu va dura, că este o chestiune de timp pînă cînd regimul democrat va fi restabilit. S-a vînturat insistent sloganul ”Vin americanii!!!”. Pe scurt, românii au fost folosiți ca un kleenex. Era ultimul serviciu pe care îl puteam aduce Occidentului. Naivii și chibiții Bucureștiului – o puzderie – au comentat prin redacții, saloane și cafenele – sfirșit de februarie/început de martie 1945 – despre șansele lui Lucrețiu Pătrășcanu sau Barbu Stirbey să devină prim-miniștri. Se paria... Au fost rostite și alte nume mai mici (Titel Petrescu, dr. N. Lupu etc), într-o febrilitate care amintea de marile zile ale istoriei interbelice. 

Regele Mihai a ignorat ultimatumul lui Vîșinski. S-a comportat în spiritul și litera Constituției din 1923. Ca atare, a inițiat consultarea liderilor politici. Pe 2 martie, îi primește la palat pe Lucrețiu Pătrășcanu, Constantin Titel Petrescu, Petru Groza, Dinu Brătianu, Iuliu Maniu și îl propune premier pe Barbu Stirbey. Partidele din FND refuză colaborarea. Știrbey constată că nu poate forma guvernul și își depune mandatul. 

Cîteva cuvinte despre Barbu Stirbey. Își trăia ultimele zile. Un cancer la ficat ajunsese în faza terminală și nu mai putea fi salvat. Fusese amantul Reginei Maria. Se refugiase la Paris în 1930, odată cu Restaurația Regelui Carol. Fiul reginei Maria îl detesta din cauza legăturii cu maica-sa și a rolului său în politică. La Paris, a fost ținta unui atentat. Cei doi se întîlneau în acei ani în străinătate, monitorizați de agenții lui Moruzov. Carol i-a interzis să asiste la funeraliile Reginei Maria. În 1940, după plecarea lui Carol ll, revine la București. Conduce negocierile cu Aliații de la Cairo. Avea asentimentul Regelui, al celor doi Antonești, al lui Maniu și Brătianu. În septembrie 1944 face parte din delegaţia care merge la Moscova pentru semnarea Armistițiului. În februarie/martie 1945 de numele său se vorbeşte insistent pentru formarea noului guvern. Ziarele publică pe pagina întîi culisele tensionate ale crizei politice. Un exemplu - la 1 Martie FAPTA titreaza - „Guvern Barbu Stirbery? - un larg articol anunță - „Suveranul primește în audiență pe reprezentanții partidelor politice”. Cu o zi înainte au fost în audiență la Palat Gh Tătărescu, Lucrețiu Pătrășcanu, C-tin Vișoianu, N. Rădescu. Urmau a doua zi - Iuliu Maniu, CIC Brătianu, dr Petru Groza, Gheorghiu Dej.

”Cercurile neutre pretind că pînă la urmă se va ajunge la un nou guvern de colaborare a forțelor democratice prezidat de un civil. Se citează numele dlui Barbu Stirbey. D-sa va fi chemat la Suveran după ce se vor termina consultările și va fi investit cu mandatul de a alcătui un cabinet de concentrare”. Moscova spune NIET și îi cere lui Vîşinski să îl impună pe dr. Petru Groza cu orice preț. 

(Fragment din volumul ”Zvonuri despre sfîrșitul lumii”, manuscris de sertar)