Școala, grădina uitată


Școala, grădina uitată

Au trecut peste trei decenii de la Declarația de Independență, dar învățământul, școala și educația nu au ajuns o prioritate reală în R. Moldova. Nici pentru stat, nici pentru cetățeni, nici pentru societate.

Cauzele atitudinii neglijente sau sfidătoare față de un domeniu de bază par a fi multiple, însă când începi să le cercetezi și să te apropii de rădăcinile răului, descoperi cu tristețe că mentalitățile colective, formate în anii de ocupație rusească, mai rămân contaminate și dominate de o boală mai veche, răspândită în „nărodul truditor”, că intelectualitatea în ansamblul ei nu muncește, nu produce bunuri vizibile, ci constituie o adunătură de trântori sau o tagmă privilegiată, întreținută de „muncitorii de la orașe și de colhoznicii de la sate”.

Oricât de puternice ar fi nostalgiile după timpurile sovietice, când cadrele didactice aveau o stare materială ceva mai bună, se cere să recunoaștem că niciodată învățătorul, intelectualul nu au fost lăsați de regimul comunist să devină modele pentru mulțimile comunizate, nu li s-a permis să stea în capul mesei, nici la sat, nici la oraș. În consecință, în mentalul colectiv sapa a rămas mai importantă decât cartea și școala, iar învățătura nu a ajuns o necesitate vitală pentru fiecare familie și comunitate. Spaima față de omul școlit, de învățătorime, de intelectualitate a fost și rămâne o dominantă a regimurilor a căror scop suprem e să se afle la putere prin menținerea poporului în întuneric, prin înșelăciune, jaf și violență.

Ar fi nedrept să trecem cu vederea experimentele dezastruoase și falimentare la care au fost supuse școala și învățământul în cele peste trei decenii de confruntări politice, șovăieli, oscilații, incertitudini și rătăciri. De-a lungul anilor de „independență”, societatea moldovenească nu a avut curajul să se solidarizeze și să-și apere cea mai importantă cetate a viitorului – școala – ea fiind lăsată la cheremul partidelor politice. Drept rezultat, haitele de slugoi mai vechi și mai noi ai regimurilor antinaționale, de politicieni neocomuniști, socialiști sau „pro-europeni”, au transferat bătăliile ideologice și geopolitice în manuale, în instituțiile de învățământ, în colectivele didactice. Interesul partidelor antinaționale și antidemocratice de a domina școala și învățământul a fost uriaș, deoarece aflarea lor la putere depindea direct de calitatea instruirii și educației generațiilor tinere, de prestigiul și influența învățătorimii și intelectualității în societate.

Nu întâmplător, imediat după Declarația de Independență din 27 august 1991, lichelele și năpârcile vechiului regim au reapărut în spațiul public și au declarat război scriitorilor, jurnaliștilor, cineaștilor, medicilor, inginerilor, învățătorilor, intelectualității în întregime. Înșelat și otrăvit timp de decenii, pentru prima dată, după august 1944, în perioada lui Gorbaciov, poporul a început să audă vocea copiilor săi, a intelectualilor, care s-au ridicat în apărarea părinților, a limbii materne, a naturii și pământului natal. Dușmanii de moarte ai moldovenilor, înțelegeau că unitatea dintre popor și intelectualitatea națională ar fi însemnat eliminarea de la putere a vechii nomenclaturi străine și prăbușirea definitivă a mafiei comuniste. Iată de ce ei au provocat războiul de pe Nistru și au pus tunurile pe intelectualitate, pe moldovenii cu conștiință românească, pe școală și învățământ, pe mass-media, pe învățătorime. Kremlinul știa prea bine că doar paralizând creierul unui popor, ai șanse să-l supui, să-l asimilezi și să-l jefuiești nestingherit.

Totuși, considerăm că în ciuda tuturor experimentelor și a confruntărilor ideologice, în mare măsură, școala și învățământul au supraviețuit guvernărilor antinaționale și au respins comanda politică de a minți copiii și de a da foc manualelor în care se spune adevărul despre originea moldovenilor, despre denumirea corectă a limbii pe care ei o vorbesc și despre Patria lor adevărată – România. E vorba, în primul rând, de sacrificiul neafișat a mii și mii de învățători, care au demnitate și conștiință națională, care își iubesc Țara, profesia și elevii. Ei și-au făcut și își fac onest datoria față de generațiile tinere, le spun adevărul, le cultivă dragostea de neam și le transmit ștafeta de a face dreptate Basarabiei și de a o readuce Acasă, în spațiul ei firesc. Dar acești mari, tăcuți și neprețuiți patrioți, nu pot opri timpul. O parte dintre ei au ieșit la pensie, alții urmează.

Tot mai multe școli rămân văduvite de copii și de dascăli. Statul se face că îl doare soarta învățământului, dar majorează salariile doar la demnitari, miniștri, judecători, procurori, forțe speciale, care îi asigură securitatea, îi tolerează incompetența și abuzurile, îi perpetuează dominația. Statul actual, ca și partidele profitoare și lacome din Parlament, nu are nici un interes major să investească la modul serios în școală, învățământ și educație.

E timpul să se înțeleagă că fără o cerere clară din partea întregii societăți, statul nu va aloca banii necesari pentru modernizarea și europenizarea învățământului din R. Moldova, nu va scoate școala de sub presiunea și teroarea unor partide străine, finanțate și legate de mafia criminală din Federația Rusă. Nu cadrele didactice ar trebui să ceară majorarea salariilor, ci părinții și comunitățile locale să solicite autorităților ca leafa învățătorilor să fie echivalată cu cea a judecătorilor și demnitarilor de stat. De ce statul risipește anual sute de milioane de lei din bugetul republicii pentru instituții parazitare, iar multe școli nu au bani nici pentru strictul necesar? Iar o parte din copii nu frecventează școala că sunt fără părinți, desculți și flămânzi… O societate care nu pune preț pe școala modernă, pe învățătură, pe educație își pierde orientarea, valorile perene și reperele morale. Și începe să se înrăiască și să se descompună.

R. Moldova e un exemplu nociv: ea a devenit cea mai săracă țară din Europa, fiindcă a dat cu piciorul în școală, în învățători și în elevi. Nimic nu va înflori pe acest pământ, dacă nu ne întoarcem cu fața spre școală, spre dascăli, spre carte. Și nu e vorba atât de stat, cât de societatea moldovenească.

Să luăm aminte că școala este oglinda viitorului. Încercați să priviți în această oglindă: dincolo de ochii înlăcrimați ai copiilor fără de părinți și de hainele ponosite ale dascălilor îmbătrâniți, s-ar putea să zăriți chipul de lumină al primului învățător, să auziți vocea lui magică, să vedeți abecedarul, pe care îl așeza pe linia orizontului și, să descoperiți, simplu de tot, că fără de El, fără de învățătura lui, viitorul tău s-ar fi putut risipi în umbre. Gândește-te, poate găsești timp să-ți amintești de școală și să te ridici în apărarea ei.

„Podul” este o publicație independentă, axată pe lupta anticorupție, apărarea statului de drept, promovarea valorilor europene și euroatlantice, dezvăluirea cârdășiilor economico-financiare transpartinice. Nu avem preferințe politice și nici nu suntem conectați financiar cu grupuri de interese ilegitime. Niciun text publicat pe site-ul nostru nu se supune altor rigori editoriale, cu excepția celor din Codul deontologic al jurnalistului. Ne puteți sprijini în demersurile noastre jurnalistice oneste printr-o contribuție financiară în contul nostru Patreon care poate fi accesat AICI.