Mustangii

(Vara anului 1951. Cătunul Orlovka, raionul Kosulino, regiunea Kurgan, Rusia)

În Orlovka, unde fuseserăm deportați, erau numai două ferme: una de vaci, alta de cai. 

Apropo de oi. Pe noi, moldovenii , ne-a mirat foarte mult că acolo rușii nu mulgeau oile și nici nu făceau brânză. Le țineau numai pentru pielicele, carne și lână, care mergea mai mult la producerea pâslei, stofei pentru haine militare și îndeosebi pentru mantale. Și desigur, blănile de oi bine prelucrate erau folosite pentru tulupe, renumitele cojoace, acestea nelipsind niciunui băștinaș. Pur și simplu, fără cojoc nu reziști la temperaturi de -40 și -50 de grade. 

În satul Kuzminovka, care se găsea la 10-12 kilometri de Orlovka, erau mai multe ferme, dar lucrători puțini. Așa l-au angajat pe tata Nicolae să pască herghelia de mustangi. Da, da! Mustangi adevărați, căci nu erau nici mânji, nici cai de lucru. Creșteau în libertate, aproape sălbatici. Și cred că, dacă n-ar fi fost cumplita sărăcie de după război, din cauza căreia semănaseră toate poienile și locurile libere din pădure, nu i-ar mai fi păscut nimeni niciodată. 

Erau cam vreo 150-200 de capete, care mai de care, de toate culorile și diferite rase. Îți fascinau privirea de frumoși ce erau.

Satul Kuzminovka era de patru ori mai mare ca hutorul (cătunul – n. red.) Orlovka și, la fel ca toate celelalte sate, era înconjurat de păduri imense. Anume în pădurea din apropiere se și afla ”brigada” de cai – adică un lot de pământ liber, 50x50 metri, îngrădit cu prăjini groase și alături o colibă cu un pat de lemn pentru două persoane. Brigadierul l-a instruit pe tata, prevenindu-l că dacă scapă caii în lanul de grâu, va rămâne fără zile de muncă (trudozile), iar dacă se pierde vreun cal – va fi judecat. Iar când tata a zis că la o așa herghelie mare trebuie cel puțin doi oameni, brigadierul i-a răspuns:

– Pravilino, u tebea dvoie șcenkov, vot pusti rabotaiut!

Adică, ”Da, adevărat, dar ai doi țânci, așa că lasă-i să lucreze!”. Se referea la mine, în vârstă de 8 ani, și la fratele Emil de 12 ani. 

Doamne! Ce chin groaznic e să paști mustangi în pădure! Numai cei care au făcut-o pot să ne înțeleagă și să ne creadă. Dar cel mai umilitor era faptul că trudozilele i se socoteau numai tatălui, pe noi, copiii, ignorându-ne. Nu am văzut niciun copil băștinaș de 8-12 ani, ca noi, să fie pus la o așa muncă silnică. Pur și simplu, pe noi voiau să ne nimicească, la fel cum voiau să-i nimicească și pe ceilalți moldoveni și pe copiii lor. 

Dar mă întorc la cai. Chiar dacă lucrul era pentru doi oameni, ca ajutor ni s-a dat numai un singur cal și acela era atât de bătrân, că buza de jos nu se mai ținea la locul ei, ci atârna, din care cauză i s-a dat numele ”Kosogub”. Cândva, cred că fusese un cal minunat. Era alb, cu buline sur-negre (rușii spun ”v jablocikah”). Dar nu esteticul era important, ci faptul că sărmanul Kosogub nu mai avea puterea de a alerga după cai sălbatici prin păduri și prin tufișuri, timp de 14-15 ore, deseori căzând lat. Până își revenea, caii erau hăt departe, împrăștiați prin pădure, apoi eram nevoiți să-i căutăm și să-i adunăm timp de 20 de ore, inclusiv noaptea. Când îl călăreau, tata și fratele meu simțeau că se apropia momentul când Kosogub urma să cadă și săreau de pe el, eu însă nu reușeam să mă obișnuiesc și nici nu eram curajoasă.

Într-o zi, bunica Sofia ne-a poruncit să culegem căpșune. Noi, știind din timp locurile, am luat două căldări, am încălecat cu Emil pe Kosogub și am început să mânăm herghelia spre locurile cunoscute. Pe neașteptate, armăsarul lider o luase razna, iar Kosogub trebuia mânat ca să-i taie calea. Dar de unde! După numai 10-15 minute, bietul de el a început a gâfâi. Emil mi-a strigat să sar din galop, însă eu îmi aruncasem căldările și încă șovăiam. El a sărit, lăsând din mâini căpăstrul și strigându-mi din nou: 

– Sari!

Dar până să-mi înfrunt frica, eram deja sub cal. Îmi rămăseseră afară numai capul și brațele. Imediat am început să țip de durere, căci mă făcuse turtă și mă durea totul. Apoi durerile s-au mai domolit, numai în piept simțeam că plesnea ceva. Aerul nu-mi ajungea și nu mai puteam să strig. Îmi părea că acuși o să-mi iasă ochii din orbite. 

Dar Emil nu stătea în zadar în tot timpul acela. Speriat și cu lacrimi în ochi, trăgea cât putea de căpăstru. Capul lui Kosogub sălta, dar corpul ba. Fratele îl trăgea din răsputeri și-l implora ca pe un om să se ridice, spunându-i că nu mai avea ce să caute acasă dacă eu voi muri. Nici bunica și nici tata nu-l vor ierta. 

Văzând cum mi se stingea viața, de frică, Emil s-a înrăit. Găsind biciul, a început a-l plesni peste cap, cu toate că niciodată niciunul dintre noi nu făcuserăm așa ceva. Cuprins de cea mai mare durere, Kosogub a depus toate eforturile și a vrut să se ridice, dar nu a putut. Totuși, s-a săltat puțin, rămânând trântit pe burtă – măcar așa am reușit să mă mai târăsc puțin de sub strânsoare. Îmi rămăseseră sub cal numai picioarele. Emil stătea în pirostrii, se uita la mine și plângea de bucurie. Îmi făcea masaj la piciorușe, mă pipăia să vadă dacă nu am coastele rupte și aștepta răbdător să ne putem scula și eu, și Kosogub. De mustangi parcă uitase. De căpșuni nici nu se mai vorbea. Eram bucuroasă să ajung măcar la brigadă, unde tata era cuprins de febră și nu știa nimic. 

Tot în aceeași seară, Emil, luând felinarul, a căutat caii pe urme și i-a adus în ocol. Reușiseră să calce un lan mic de grâu, unde păscuseră pe săturate. Peste două zile, brigadierul a depistat stricăciunea și imediat a venit să se răfuiască, însă văzându-ne pe mine și pe tata la pat și auzind de la Emil pricina, ne-a permis ca să alegem din herghelie un cal cu scopul de a-l domestici pentru călărie. Totuși, l-a lipsit pe tata de o lună de trudozile. Dar să nu credeți că ne plătea și nouă ceva. Era strict interzis să se plătească, era admis numai să lucrăm.

Peste o săptămână, când eu și tata ne însănătoșiserăm, am ales unul dintre cei mai frumoși cai, care era și liderul hergheliei. Îl numisem ”Țiganul”, ca și pe al nostru din Mihăilenii Vechi. Era din rasa Orlov, cu picioarele subțiri, înalt, lung la corp, negru-tăciune, lucios de grăsime, cu o coamă lungă, mătăsoasă, sprinten și grațios. 

Totul era bine, dar cum să te apropii de așa o sălbăticiune cu ochii de jar? Însă tata avea practică de acasă de la bunici. Încetul cu încetul, cu mare răbdare, i-a aruncat lațul puternic pe gât, l-a legat de gard și l-a lăsat să se frământe. Țiganul sforăia, se frământa și când se retrăgea, lațul mai tare-l strângea, forțându-l să revină la loc. Așa a stat o zi de unul singur, herghelia fiind la păscut. 

A doua zi, tata s-a dus cu caii, lăsându-ne pe noi cu Țiganul și dându-ne poruncă să-l gonim în jurul ocolului până va obosi, ținându-l de funia lungă. Seara deja se vedea că era flămând și obosit. A treia zi a fost tot a noastră, dar am primit alte indicații pe care Emil nu le-a respectat. L-a chinuit mult pe armăsar, gonindu-l în jurul ocolului. Văzându-l tare obosit și plin de spume, l-a strâns la gât și l-a legat. 

– Suie-te pe el!, mi-a poruncit Emil, cu voce aspră. 

Inițial am crezut că glumea, dar văzând biciul fluturând amenințător, am înțeles că nu era de glumă. 

– Urcă-te pe gard, apoi apucă-te de coamă și sari pe el iute!, m-a învățat.    

Am făcut întocmai. Procedasem de multe ori așa și cu Kosogub, dar aici s-a întâmplat cu totul altceva. Simțindu-mă în spinare, Țiganul a-nceput a se frământa și a necheza. Se zbătea să se ridice pe picioarele din spate, dar frânghia strâns legată de gât nu-i permitea. Atunci, șmecherul a procedat invers. Emil îmi striga să mă țin strâns de coamă ca nu cumva să cad sub copite. Dar cum să te ții, dacă el mă arunca precum o minge? 

Nu știu dacă pot să redau frica față de cal și ura pentru Emil pe care le simțeam în acele momente. M-am lipit cât mai strâns de corpul animalului, încleștându-mi mânuțele de coamă și strigând cât mă ținea gura ”Tăticule, salvează-mă!”, în timp ce calul nebun dănțuia tananica în două picioare, nechezând bezmetic de parcă-l tăia cineva. M-am ținut așa poate 30-40 de minute, dar îmi părea o veșnicie.

Văzând că puterile mă părăseau, am strigat că nu mai puteam. Corpul îmi zbura când într-o parte, când în alta. Emil privea nerăbdător, așteptând ca armăsarul să obosească, dar acela nici nu avea de gând. Și-a pus ambiția să scape de mine și a făcut-o. Văzându-mi căderea, Emil a tras de lațul frânghiei, eliberând calul, și a plesnit din bici, gonindu-l într-o parte, în felul acesta salvându-mă  de copitele lui. Bucuros, Țiganul a fugit tocmai în fundul ocolului, în timp ce eu cuprinsesem din nou pământul, udându-l cu lacrimi amare și rugându-l pe Dumnezeu să mă ocrotească și să îmi dea putere, să mă scol și să fug cât mai departe de armăsarul sălbatic. 

Seara, tata venise mort de oboseală. Aș fi vrut să mă plâng, dar Emil mă amenințase că, dacă îi spun, mă va duce undeva în taigaua înfricoșătoare și mă va lăsa acolo, să mă mănânce lupii. Și asta pentru mine era îngrozitor. Dar totuși tata a înțeles că se întâmplase ceva, fiindcă am dormit foarte neliniștit, strigând și plângând prin somn. 

În ziua următoare, domesticirea lui Țigan nu a prea avut succes, cu toate că a luat parte și tata. Nu îți permitea să te apropii de el și să-i pui șaua. Bătea din copite, necheza nebunește și holba ochii roșii de te treceau fiorii. Tata nu-l grăbea, îl lăsase din nou pe Emil să-l dreseze, el ducându-se cu caii călare pe Kosogub. Și iar Emil, simțindu-se stăpân, voia să-și arate capacitățile de dresor. Îl măcina mai ales nerăbdarea de a-l călări. Se vedea pe Țigan, în fruntea hergheliei, gonind ca vântul și el fiind lider, toți ceilalți cai urmându-l ascultători. După ce-l obosise bine, gonindu-l în jurul ocolului, îl legase strâns de gard și-i aruncase șaua în spate, dar aceasta căzuse după prima săritură. A repetat asta de multe ori, până când armăsarului i s-a făcut lehamite și a lăsat-o pe spinare. Și atunci Emil, ca o zvârlugă, a țâșnit pe sub burta calului și a încheiat-o în grabă. Apoi s-a urcat pe gard și a încercat să-i pună căpăstrul, dar Țigan flutura din cap și nărăvea să-l muște. 

Emil era o fire curajoasă și inventivă, adesea mă minunam de el. Zicându-mi să fiu precaută, Emil singur se băga sub cal și, ca un titirez, se învârtea în jurul lui. Îl buimăcea pe Țigan, așa încât acela nu știa cum să reacționeze. Îmi venea a râde. Dar de coarnele unui bou, totuși Emil nu a scăpat, iar tata a fost nevoit să-l târâie aproape mort pe o manta din pădure până acasă, unde mult timp l-a tratat bunica cu plante medicinale și rugăciuni către Dumnezeu. 

Dar să reiau povestea. Pe cât era Emil de curajos, pe atât eram eu de fricoasă. Mai ales când mi-a poruncit să mă sui în șaua abia pusă, tremurau în mine toate măruntaiele. Și din nou cu lacrimi în ochi, m-am suit pe gard și m-am azvârlit călare pe Țigan, cum o făcusem de nenumărate ori cu Kosogub. Numai că aici era cu totul altceva, fiindcă Emil dezlegase funia. După câteva salturi nebune, văzând că era liber, a pornit-o în galop împrejurul ocolului. A alergat cât a alergat și când am început să țip, înfricoșată că voi cădea, Emil a deschis poarta și i-a dat drum liber. Atât i-a trebuit. 

A luat-o la goană prin pădurea deasă, de pocneau crengile și sus și jos – îmi părea că zbura, nu alerga, de parcă era stihia lui. Mă făcusem un ghemuleț de nervi încordați, lipită cu piciorușele de corpul calului și încleștată cu mânuțele de coamă. Șaua îmi dădea dureri, căci nu ajungeam cu picioarele la scărițe. La toate acestea se adăuga marea neliniște – neliniștea traseului. Țiganul mă ducea adânc în taigaua necunoscută. Să fi zburat așa vreo 50-60 de kilometri. Putea să parcurgă chiar și 100-200 dar, din fericire, o creangă de brad m-a izbit cu putere în piept și m-a aruncat din șa, calul însă, ușurat, a galopat mai departe. Și din nou m-am văzut lipită de pământ, cu mari dureri în piept, dând frâu liber lacrimilor. Șopteam disperată: ”Mămicuță, unde ești? Ia-mă la tine că nu mai pot!”. Atunci spuneam asta din deznădejde, acum însă mă îndoiesc că sufletul ei nu era alături mereu. Mama a plecat în lumea celor drepți la numai 26 de ani, lăsându-mă pe mine de 1 an și jumătate, iar pe Emil de 3 și jumătate. Poate anume datorită îngerului păzitor, adică datorită ei, noi, îndurând atâtea, am rămas în viață. 

Să nu mă abat de la povestire. Țigan s-a întors la brigadă tocmai seara, când venise și tata cu herghelia. Emil a fost nevoit să spună toată istoria. Au închis caii, au luat felinarul și au pornit în căutarea mea. Se întunecase repede și nimeni nu răspundea la strigătele lor. S-au întors acasă după două-trei ore de căutare, iar dis-de-dimineață au plecat din nou prin pădure, călare pe Kosogub. Acum le era mai ușor, că se vedeau limpede urmele lui Țigan. Abia spre seară, nemaipomenit de obosiți, m-au găsit adăpostită pe o creangă groasă, sub un brad, sleită și de frică și de foame, dar nespus de fericită că nu m-au mâncat jivinele, așa cum mereu mă speria Emil. 

În ziua aceea mustangii n-au mâncat nimic. Brigadierul a aflat și i-a scos iar trudozilele tatei pentru o lună. După atâtea traume care îmi zdruncinaseră sănătatea, tata m-a trimis acasă la bunica. Țigan s-a domesticit curând, le era mult mai ușor să cârmuiască herghelia sălbatică. 

Povestirea mea nu ar fi atât de tristă, dacă nu ar fi lăsat urme amare. Până nu demult, nopți în șir, am tot avut coșmaruri atât cu caii, cât și cu turmele de boi și vaci pe care le-am păscut în următorul an. Și dacă după cai alergam noi, apoi boii și vacile, înnebunite de mușcăturile strechiilor, ne luau adesea în coarne, provocându-ne multe suferințe și traume. Și anume pe noi, dar nu și pe tata. Pe el nu-l împungea nici boul cel furios cu belciugul în nas, care avea vreo patru metri lungime, doi înălțime și cu burta plină de pământ. Voiau să-l ducă la expoziție la Moscova, dar nu încăpea în nicio mașină ca să ajungă până la Kurgan, la calea ferată, iarna, când zăpada cădea de un metru și ceva, iar boul curăța drumul din sat în loc de tractor. 

Iată că pe toate aceste animale nevinovate le-am visat și restul vieții, alergând după mine ca să mă strivească cu copitele, să mă muște, să mă ia în coarne. 

Nu au fost îndeajuns cei șapte ani de chin siberian. Întorcându-mă acasă, m-a urmărit pedeapsa comuniștilor, cu toate că nici buneii, nici tata nu au ucis și nu au furat pe nimeni. Și cu atât mai puțin noi, copiii de-o șchioapă. 

Ferească-i Dumnezeu pe toți copiii de o așa soartă…