Crucea Basarabiei

La rugămintea Vlădicului Petru (Pruteanu), pun și eu câteva cuvinte în spiritul marelui Ierarh și Sfânt al Bisericii, Nicolae al Mirelor Lichiei, pomenit azi, pe calendarul îndreptat: fără patimă, dar cu onestitate.

Înainte de toate, o precizare generală: de când am luat contactul nemijlocit, prin vizitele la fața locului, prin studenții bursieri de la Cluj, prin prietenii de acolo și prin relațiile instituționale, problema basarabeană mi s-a părut că este răstignirea unei suflări pe crucea istoriei. Desigur, asta putem spune despre tot spațiul românesc, cum o spun despre sine mai toate popoarele Europei și nu numai. Special în cazul Moldovei de pe celălalt mal al Prutului este maniera în care românitatea și slavitatea au intrat în coliziune, s-au întrepătruns, una rezistând, cealaltă insinuându-se, dacă nu de-a dreptul impunându-se cu puterea armelor, țariste sau bolșevice. Această evoluție este recognoscibilă la fiecare pas, în grai, în gesturi și mai ales în forma mentis. Or, înainte de a fi vorba despre o confruntare între două Mitropolii, aici văd o confruntare între două mentalități care se traduce inclusiv teologic.

Și încă ceva cu caracter general: românii noștri, chiar dacă se prezintă drept moldoveni și sunt proiectați de un Dughin în marea „idee eurasiatică” sub influența Rusiei, se găsesc la o cumpănă identitară. Realist vorbind, accentuarea „moldovenismului” sau a unui absolut iluzoriu proiect al „Moldovei Mari”, face din mica republică și mai vulnerabilă. Menținerea Moldovei în sfera de influență rusească nu garantează nici securitate și nici prosperitate. În plus, bisericește, moldoveanul ortodox de rând are, sub steaua roșie, toate „șansele” să își piardă, în continuare, și stelele de pe cerul mântuirii. Așa cum România nu are nicio opțiune estică, fapt care nu o face mai puțin latină și ortodoxă, nici Moldova nu are un viitor bun orientat către est. Dimpotrivă.

Acum, legat de zvonurile potrivit cărora parohiile pot trece în jurisdicția Mitropoliei Basarabiei prin altă eparhie decât cea în care geografic se află, nu pot decât să dezmint. Este o chestiune de normalitate, de canonicitate adică, să urmezi structura Patriarhiei în care te integrezi, or principiul teritorial este inconturnabil. Restul, legat de zisa binecuvântare „specială” dată de Patriarhul Daniel unui episcop din Moldova, peste capul ierarhului superior, este, la fel, o poveste. Acum, realist fiind, știu că mulți cred mai repede în zvonuri și uneltiri decât în realități și reguli. La urma urmelor, de la „Maestrul și Margareta” al lui Bulgakov știm foarte bine că trăsătura rusească, accentuată în comunism și perpetuată până azi, rezidă în amestecul dintre diferite grade de ficțiune, la capătul narațiunii nimic nefiind integral adevărat și totul posibil.

Pe scurt, cu scrisoarea fals-patriotică a lui Vladimir, cu „planul” Borșevschi, cu deciziile, caterisirile și mutările de personal, s-a creat o atmosferă tipic „rusească”. Șefii locali, de la capetele firelor, așteaptă deznodământul. Aici: în funcție de rezultatul războiului din Ucraina, unii vor deveni din trădători eroi și alții din eroi trădători. Ieșirea din această situație profund toxică nu poate să se petreacă decât ținând cont de conștiință și de mijloacele practice. Dacă o comunitate, cu preotul ei în frunte, este suficient de matură pentru a înțelege propria românitate, bazată pe limbă, și propria istorie, de imensă durere cauzată de Rusia indiferent de regim, pot alege Patriarhia de la București. Așa, măcar o parte a Ortodoxiei de dincolo de Prut va putea ajunge motor al integrării europene, înlesnind accesul acestui colț de lume la siguranța și prosperitatea pe care le merită. Din plin. Crucificării și morții îi poate urma Învierea.

DOXA!