"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
La 17 noiembrie 1985 – ziua morții inginerului Gheorghe Ursu (asasinat cu bestialitate, la ordinele Securității, din pricina unui jurnal similar) – arhitectul Gheorghe Leahu nota în jurnalul său:
”Ne-am trezit azi cu prima zăpadă. Fulguie, casele, acoperișurile au căpătat tenta imaculată, evocatoare a atâtor amintiri (...) Prima zăpadă, altădată compensată de căldura din casele, din căminele noastre, chiar și în timpul războiului; nu-mi amintesc, copil fiind atunci, să fi suferit vreodată de frig. Prima zăpadă acum... primul semnal: la bucătărie gazele au flacăra minusculă, abia fierbe un ceai... și e de-abia începutul. (…)
Nu-și poate imagina nimeni din țările civilizate ale Apusului ce calvar, ce chin, ce umilință, ce înjosire umană a fost iarna lui ‘84-‘85. Am tremurat literalmente la serviciu și acasă, au rămas oameni cu instalații de calorifer sparte de ger, s-au mutat mii de oameni din cartiere lipsite de presiune la gaze, s-au mutat mii de oameni la rude, la părinți, acolo unde flacăra mai pâlpâia încă...” (Gheorghe Leahu, ”Arhitect în Epoca de Aur”)
În volumul ”Călău și victimă”, scriitorul și fostul deținut politic Alexandru Mihalcea își amintește că lucrurile nu au stat altfel nici în iarna ‘83-‘84:
”Tablou de familie: pe la începutul lunii februarie ‘84 privim, soția și cu mine, mâinile fiicei noastre Smaranda: sunt roșii, umflate, cu crăpături la încheieturile degetelor a căror flexiune e dureroasă. Fetiței de 12 ani i-au degerat mâinile în frigul din casă. Caloriferele sunt reci ca gheața, iar curentul electric vine pe sponci. Circulă un banc sinistru: stăm pe întuneric ca pe vremea camuflajului, străzile sunt goale, ne-ar trebui doar mâncare ca să fie ca pe timpul războiului...”.
