EXCLUSIV. Mărturii de la frontiera groazei. Doar în ultimele două decenii ale dictaturii comuniste, la granița cu Iugoslavia au fost asasinați mii și mii de frontieriști care încercau să fugă din lagărul RSR. Mulți tineri au fost împușcați fără somație, alții au pierit tăiați cu elicea șalupei sau în urma unor bătăi sălbatice. Criminalii din anii ‘70-‘80 încă trăiesc printre noi


EXCLUSIV. Mărturii de la frontiera groazei. Doar în ultimele două decenii ale dictaturii comuniste, la granița cu Iugoslavia au fost asasinați mii și mii de frontieriști care încercau să fugă din lagărul RSR. Mulți tineri au fost împușcați fără somație, alții au pierit tăiați cu elicea șalupei sau în urma unor bătăi sălbatice. Criminalii din anii ‘70-‘80 încă trăiesc printre noi

Instaurat cu tancurile rusești de ocupație, regimul comunist din România a pus la lucru numeroase categorii de criminali care NU au răspuns vreodată în fața justiției umane, deși crima NU se prescrie niciodată. În prezentul articol va fi vorba despre o categorie bine delimitată de criminali – unii dintre foștii ofițeri, subofițeri și soldați din trupele de grăniceri de până la căderea regimului Ceaușescu, în decembrie 1989. Ei au însângerat granița României cu Iugoslavia, care timp de aproape jumătate de secol a fost cea mai mortală frontieră a Europei. 

Tinerii ofițeri și soldații în termen de atunci – care au săvârșit măcelul de pe frontieră în anii ‘70-‘80 – au acum între 55 și 65 de ani, hai 75 de ani, iar unii dintre ei sunt îndopați, fiți convinși, cu pensii speciale. Doar în aceste două decenii au fost comise mii și mii de crime la granița cu Iugoslavia, ceea ce înseamnă că mulți oameni vinovați de crime de natură politică sunt încă vii și pasibili de pedeapsă în conformitate cu normele răspunderii penale. Acești criminali umblă printre noi și nimeni nu îi deranjează cu nimic. 

Într-un amplu interviu pe care am avut onoarea să mi-l ofere (îl puteți citi integral AICI), scriitorul Alexandru Mihalcea – fost deținut politic, fost jurnalist de investigații și profesor de limba franceză, pe care a învățat-o în spatele gratiilor – a analizat și această problematic despre care iată că nu vorbește nimeni altcineva. În cele ce urmează vă prezint fragmentele în cauză:

”Răzvan Gheorghe: Domnule profesor, acum, la mai bine de 30 de ani de la momentul decembrie ꞌ89, mai există printre noi criminali ai regimului comunist? 

Alexandru Mihalcea: Mă gândesc că, într-un fel, guvernele postdecembriste au manifestat o atitudine echivalentă și față de criminali, și față de victime, în sensul că i-au igorat și pe unii, și pe alții, chiar și în spețe arhicunoscute, în cazul unor indivizi pe care toată lumea îi arăta cu degetul, cum au fost Ficior și Vișinescu; a trebuit să treacă îndelungă vreme, să se consume foarte multă hârtie, să de facă intervenții în Parlament, să se scrie sute de articole, pentru ca, în sfârșit, justiția să-și facă datoria. E vorba de doi indivizi, jalnici în fond, bătrâni, poate că și asta a contat, undeva, în ascuns – iată pe cine se înverșunează lumea să tragă la răspundere, pe niște bieți bătrâni. În timp ce foarte mulți oameni vinovați de crime de natură politică și relativ tineri încă sunt vii și pasibili de pedeapsă, în limitele biologice ale răspunderii penale. 

Complicitatea procurorilor post-decembriști (din care bună parte ante-decembriști) la salvarea criminalilor Securității – subliniez, criminalilor, pentru că nu toți angajații Securității au comis crime, răspunderea fiind individuală – e atât de evidentă, încât a devenit banalitate.  Uitați-vă la rușinea națională numită ”Dosarul Revoluției” și la eforturile disperate ale lui Teodor Mărieș cu Asociația ”21 Decembrie”. Și astea sunt lucruri întâmplate sub ochii noștri! Dar există încă o categorie de asasini complet ignorată de procurori.  

Răzvan Gheorghe: La cine vă referiți mai exact? 

Alexandru Mihalcea: Mă refer la foști ofițeri, subofițeri și soldați din trupele de grăniceri de până la căderea regimului comunist, în 1989. Acum câtăva vreme, destul de recent, la TVR era prezentat zguduitorul documentar ”Granița Groazei”, care dezvăluie dramele și morțile neștiute a mii și mii de frontieriști. Vă mărturisesc că am rămas cutremurat, deși știam povestea și i-am bănuit întotdeauna amploarea – precizez că am stat cu mulți frontieriști în pușcărie și-n lagăr, le-am ascultat poveștile. De regulă, bătrânii manifestau o oarecare reținere față de frontieriști, care erau tineri și foarte tineri, mereu mai răzvrătiți, mai gălăgioși și mult mai îndrăzneți decât bătrânii în raport cu administrația penitenciarului, și astea erau ”acțiuni necugetate” în ochii unor bătrâni. Să evidențiem, așadar, dragostea frontieriștilor pentru libertate, lupta lor pentru libertate, fiindcă avem de-a face cu oameni care rezistaseră în felul lor, în mod public, și care și-au pus nu o dată viața în pericol. 

Au fost oameni împușcați în timp ce înotau în Dunăre sau care se aflau în diverse alte situații. Au murit mulți pe frontiera cu sârbii, Dumnezeu să-i odihnească... Unii au fost intenționat tăiați cu elicea șalupei, mi-au fost confirmate astfel de cazuri. Fenomenul încercării de a scăpa din raiul comunist prin trecere clandestină de frontieră (1945-1989) a însumat o lungă serie de crime cunoscute de vârfurile PCR, săvârșite de soldați și de ofițeri din care mulți erau tineri, unii foarte tineri, în ultimii ani ai regimului Ceaușescu. Nici măcar nu au fost cercetați de Parchet, necum condamnați. 

Răzvan Gheorghe: Acești criminali trăiesc printre noi...

Alexandru Mihalcea: Da, acești criminali trăiesc în continuare printre noi, domnule, și nimeni, dar absolut nimeni nu-i trage la răspundere. Tinerii ofițeri de atunci, soldații – fiindcă îi băgaseră și pe soldații în termen în murdăria asta – care au săvârșit măcelul de pe frontieră în anii ꞌ70-ꞌ80 au acum între 55 și 65, hai 75 de ani, unii, fiți convins, primesc pensii speciale. În anii ꞌ80 a fost urgie la granița cu sârbii, au fost drame și la granița cu Ungaria, desigur, însă la cea cu sârbii s-au atins culmi ale ororii și cruzimii. Criminalii trăiesc printre noi și nicio instituție a statului român nu i-a anchetat, nu-i anchetează, nu-i deranjează cu nimic, pentru că statul pur și simplu nu este interesat de alinarea durerii urmașilor, de pedepsirea vinovaților și de recuperarea memoriei unor oameni uciși de dictatură, așa cum s-a întâmplat și cu morții de la Revoluție și de la mineriade. 

La începutul anilor ꞌ90, mulți dintre acești criminali aveau doar 25-30 de ani, erau activi din toate punctele de vedere, unii chiar au continuat să lucreze în armată. Așadar, îi las la o parte pe caraliii Direcției Penitenciarelor, îi las la o parte și pe foștii securiști – despre care s-a vorbit, fără consecințe juridice, penale și civile, până la saturație – și stărui încă puțin asupra crimelor unor grăniceri. 

Într-un caz dintre sute, în cartea ”Mormintele tac. Relatări de la cea mai sângeroasă graniță a Europei”, de Doina Magheți și Iohann Steiner (Polirom, 2009) este relatată mărturia Lidiei Roman. În 1978, fratele acesteia, soția lui și un prieten al lor au fost prinși pe fâșie (adică pe fâșia arată dintre cele două state – n. aut.) la frontiera cu Iugoslavia. S-au predat imediat, li s-a ordonat să se întindă pe burtă. Tocmai atunci a venit un soldat ieșit din tură, care se îmbătase, înarmat fiind. Acesta a împușcat-o în cap mortal pe femeie, pe prieten rănindu-l grav. Fratele Lidiei Roman a fost bătut îngrozitor la pichet, iar în 1987, după pușcărie, bărbatul a repetat încercarea de a trece în Iugoslavia, fiind de data asta împușcat mortal. În ambele situații s-a știut exact cine a tras, în ce condiții, dar justiția militară comunistă nu a mișcat un deget. De altfel, ”pedeapsa” pentru soldații și gradații criminali era fie recompensă în permisie, fie bani, după caz.

Răzvan GheorgheSau ambele.

Alexandru Mihalcea: Sau ambele. Și la Orșova, și pe malul sârbesc sunt cimitire pline cu osemintele celor împușcați în tentativa de a scăpa din România lui Ceaușescu. Vorbim despre crime cu martori care existau, cu rapoarte care existau, dar toate au fost dosite rapid în arhive uitate, că așa-i în România. Și unii dintre cei care aveau 50-55 de ani la Revoluție s-ar putea să mai trăiască, doar au dus-o bine, dar printre ei erau mulți oameni de 20-25 de ani, ofițeri foarte tineri, erau cu duiumul locotenenți, locotenenți-majori și foarte mulți soldați, pentru că, v-am spus, i-au băgat și pe soldați în povestea asta și i-au făcut să maltrateze, să rupă, să creadă că toți cei care încercau să fugă din lagărul România au arme și că dacă nu-i împușcă ei primii, vor fi împușcați. Primeau sporuri salariale, permisii, concendii pentru reușitele notabile, iar lichidarea fizică a unui ”dușman al poporului” era una dintre acele izbânzi. Mulți au fost decorați. Li s-a inoculat, ca și soldaților care ne păzeau, iar unii îi și băteau pe deținuți, ideea că fugarii sunt ”dușmani ai poporului”, trădători ce merită să moară. 

La granițe s-au comis de către unii militari cu porniri sadice crime cu premeditare, pur și simplu. Probabil că nu vom afla niciodată numărul celor dispăruți acolo, nici cumplitele lor drame, dar fiți convins că au fost mulți, foarte mulți. Să reținem că faptele la care mă refer acum nu s-au petrecut numai sub Gheorghe Gheorghiu-Dej, fiindcă la sfârșitul anilor ꞌ40 și în deceniul ꞌ50-ꞌ60 a fost o teroare greu de imaginat la granița cu Iugoslavia, dar crimele despre care am vorbit acum privesc, în special, ultimele două decenii ale epocii Ceaușescu, anii ꞌ70 și ꞌ80. Cum putem să închidem ochii în mod absolut vădit la toate ororile astea, cum?  

Întrebările astea sunt desigur retorice, o știm amândoi. Cunoaștem întrebările de genul ăsta, știm prea bine și răspunsurile. Știm că din toate crimele și dezastrele săvârșite la Revoluție și la mineriade n-a rămas nimic altceva decât niște mii de pagini de interogatorii și declarații ale martorilor, vă dați seama, 5000 de martori audiați! O revoltătoare farsă judiciară. În concluzie, degeaba ne întrebăm. E clar că asta s-a dorit, protejarea tuturor criminalilor despre care vorbim. Toți guvernanții au vrut asta, toți, inclusiv, din păcate, în perioada lui Emil Constantinescu, om bineintenționat, fără îndoială, dar ale cărui bune intenții s-au lovit de o împotrivire surdă, înaltul demnitar ajungând finalmente să recunoască faptul că ”a fost învins de servicii”.

După ꞌ89, politica de protejare a criminalilor continuă să sfideze memoria și sângele vărsat pentru libertate. Răspunderea morală revine în primul rând Procuraturii, procurorilor care au fost indiferenți față de crimă. Evident că toate acestea se petrec în România, s-au întâmplat și se întâmplă pentru că s-a refuzat aplicarea Punctului 8 de la Timișoara și pentru că nu a existat niciodată intenția de a se face un Proces al comunismului”. 

„Podul” este o publicație independentă, axată pe lupta anticorupție, apărarea statului de drept, promovarea valorilor europene și euroatlantice, dezvăluirea cârdășiilor economico-financiare transpartinice. Nu avem preferințe politice și nici nu suntem conectați financiar cu grupuri de interese ilegitime. Niciun text publicat pe site-ul nostru nu se supune altor rigori editoriale, cu excepția celor din Codul deontologic al jurnalistului. Ne puteți sprijini în demersurile noastre jurnalistice oneste printr-o contribuție financiară în contul nostru Patreon care poate fi accesat AICI.