Ca om al Bisericii

harismatice și instituționale deopotrivă, am făcut tot felul de experiențe în ultimele trei decenii. Am fost un privilegiat al sorții, neintrând în sarabanda carieristică și nici în cea a maladiilor distrugătoare de suflete, protejat constant, de la bun început, de oameni minunați precum Bartolomeu Valeriu Anania, Grigore Băbuș, Teoctist Arăpașu, Dumitru Stăniloae, Constantin Voicescu, Sofian Boghiu, Igor Jechiu, Eugen Drăgoi, Vasile Flueraș, Ioan Dâmbu și alți sacerdoți, alături de mame întru ale credinței precum minunata mea prietenă Siluana Vlad, pe care azi îi am pe pomelnicul de la proscomidie.

Ei m-au ferit să văd și să sufăr nedreptatea. Loviți cam toți de istoria nedreaptă, au avut instinctul patern de a ocroti naivitatea unui tânăr care, la nici 18 ani, făcea primii pași, publica prima carte și care avea deja două iubiri neîncheiate în sufletul lui, care visa și era, fără să știe, în visele altora. M-am bucurat de o cupolă a cărei absență am început să o simt dureros pe măsură ce ei au murit. Pe rând și aproape toți.

Între timp, am primit în piept loviturile "realității": de la invidia tembelă la umilința de a trebui să plec din parohie în plină boală, de la bârfe la lipsa completă a oricărei recunoștințe pentru ceea ce am încercat, probabil am și reușit, să fac bine, cu folos comunitar. M-am confruntat cu un chip hidos al unei structuri conduse de oameni aroganți, nemiloși, tâmpi sau inteligenți doar pe jumătatea văzută a lunii. Am avut, firește, și revelații, bucurii: oameni de aur pe care însă nu îi deconspir aici. Sacerdoți și laici deopotrivă.

Zilele acestea sunt la Cluj pentru a marca, alături de prieteni, de cei doi ierarhi și de alți însoțitori de drum, parteneriatul de trei decenii cu evanghelicii de la Stuttgart. Am plecat de la București cu inima grea, fără să pot a o descărca nimănui. Dar despre ce și cum s-a făcut în relația evanghelico-ortodoxă, ce a însemnat în profunzime această noutate în peisajul nostru confesional, cultural, emoțional, chiar și politic, revin în următoarele postări.

Sus să avem inimile!

PS Reînnoiesc mulțumirile față de Vasile Bănescu și mă abțin de la elogii timpurii față de schimbările care, cum știm, sunt bucuria tâmpiților.