Memoria unei societăți nu se construiește, fixează, apără sau dezvoltă prin legi, gen Vexler, sau interdicții, anateme și cenzură. Gândite sanitar, asemenea măsuri nu sunt pe măsura unei istorii care are nevoie, pentru a fi decantat binele de răul din ea, de... timp.
Nu este cazul să ne năpustim corect politic asupra nimănui, ci doar să avem decență, echilibru și, da, să taxăm în timp real tentativa de amăgire, să nu uităm, mai ales oameni ai Bisericii, că vrăjmașul închiriază cu secolele haina de lumină.
Așa cum a fi român nu poate fi automat un crez ortodox, a fi ortodox nu înseamnă să fii, by force, român. Cu cât orizontul credinței și al apartenentei se îngustează, cu atât este mai ușor să fie manipulat, folosit impur.
Până să ajungi în conștiință, vorba unuia, ieși mai curând din Adevăr.
Doxa!
PS Mă urmărește de ani o întrebare: de ce serviciile românești au nevoie de clerici pe post de ofițeri acoperiți sau nu? Este Biserica un pericol? Sau un aliat, necondiționat? Și de ce ar accepta ierarhia asemenea supra-ierarhie? Doar dacă știe să cânte bine...