"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Președintele Ligii Studenților LS-Iași – l-am numit pe Toma Tătaru – postează, pe Facebook, o serie de fragmente puțin spus emoționante din Jurnalul lăsat posterității de partizanul bucovinean Vasile Motrescu (foto sus), unul dintre cei mai eficienți și mai versați partizani ai României dezmembrate, ocupate și comunizate de tancuri rusești. De notat că Jurnalul lui Motrescu (țăran cu 7 clase primare, neafiliat politic) a fost scris chiar la locul faptei, în creierii munților, între ciocnirile cu Securitatea și nopțile de frig și foamete – toate acestea răzbat brutal, nemijlocit și în cea mai inestetică autenticitate, laolaltă cu o nesiguranță, o incertitudine permanentă, care parcă mușcă și din tine, cititorule.
Fragmentele postate de Toma Tătaru se referă la Paștele anului 1953. Le publicăm în integralitate:
"Amărât și plin de gânduri am petrecut și această zi de cum m-am sculat, am ieșit la soare și citesc în Biblie și mă gândesc că vine Sfintele Paști și sunt aciulea. Paști petrecut în necaz, sunt disperat și fără nici o nădejde și eu din mila Domnului, până se va îndura Dumnezeu și mă va strânge după pământul celor vii.
Stau la soare și mă gândesc la cei dragi de acasă, cum de Paști orice suflet cât de sărac și tot se bucură cel puțin de libertate și e la un loc cu toți oamenii. Numai eu stau pe pustii și îmi plâng păcatele singur și fără nici o mângâiere, flămând, trist, deznădăjduit, cu mintea încordată acuzând și iertând tovarășii de viață și pe toți vrăjmașii sufletului meu.
Cât necaz, câtă trudă, durere, suferință, oboseală și gânduri fără nici un rost am întâmpinat într-acești 4 ani, de prigoană, temniță și captivitate, trupul meu istovit și mintea mea obosită. Nu există ființă de om pe fața pământului să-și poată imagina viața mea de câine, pe care am trăit-o acești 4 ani, încă se împlinesc la 10 aprilie.
Spre seară am mai dat o raită în jurul colibei, m-am suit în Grueț că zăpada pe față s-a pleșit. În vârful Gruețului pe un fag am găsit scris numele meu, încă din 1944, toamna de când stam fugar pe aceste meleaguri de frica rușilor și atunci am trăit greu dar nu ca acum. Atunci eram prigonit de ruși, acum sunt de frații mei români. Da, stau prigonit de frații mei trădători care și-au vândut țara și sufletele lor dracilor din Rusia, pe un kg. de zahăr și un litru de ulei și au adus țara în suferință, căci acum simte și pruncul din fașă că trăiește în raiul bolșevic. (...)
Timpul s-a răcit vântul rece, ora 3,30 dimineața când a înserat am pornit spre sat când a întunecat am fost la punctul IV, a venit F.2 și mi-a adus pască, făină, slănină, un urcior cu untură, zahăr, bomboane ,prăjituri și altele de ale mâncării și două cămăși curate și o izmană atâta bucurie am și eu la sufletul meu de Sfintele Paști, dacă am ce mânca și o cămașă curată parcă toată lumea e a mea simt și eu că sunt pe la Sfintele Paști.
Numai a uitat să-mi aducă ou roșu, nu am mai avut răbdare să stau mult cu el când am văzut că mi-a umplut cu bunătăți rucsacul și o traistă, mi-am luat merindele și m-am dus pe groapa Ploștei și mi-am împachetat din nou și am mâncat și eu pe săturate pască, smântână mi-a adus și miere și săpun de spălat, acestea sunt cele mai bogate din cele cinci Paști petrecute în prigoană cred că acestea sunt cele din urmă. (...) Aceasta este noaptea Învierii a Domnului nostru Isus Hristos – Paștele anului 1953.
Oare de ce nu am fericirea să trăiesc cel puțin în sat sau să mai am pe cineva cu mine, să nu fiu singur, să stau în pustiu împreună cu fiarele pădurii, să duc viață de pustnic la vârsta de 32 ani, să mă conformez regulilor partizanatului,… greu de suportat? Căci sunt foarte greu de imaginat toate lipsurile, suferința, durerea sufletească și trupească căci nici bolnav n-am timp să fiu. Frigul, foamea, lipsa de îmbrăcăminte și toate cele ce are nevoie un om… pentru cine le suferi?".
(Sursa Ilustrație deschidere – Arhiva CNSAS)
