După ce citești Jurnalul lăsat posterității de partizanul bucovinean Vasile Motrescu (foto sus), țăran cu șapte clase primare, fără vreo afiliere politică, îți vine să te lași de orice înseamnă scris și-apoi să plângi ca prostul, în pumni, bântuit de îngrozitorul fără echivoc pe care-l pot transmite însemnările acestui om de o simplitate neverosimilă.
Diferența față de celelalte volume memorialistice dedicate partizanilor e că Jurnalul lui Motrescu a fost scris chiar la locul faptei, în creierii munților, între ciocnirile cu Securitatea și nopțile de frig și foamete – toate acestea răzbat brutal, nemijlocit și în cea mai inestetică autenticitate, laolaltă cu o nesiguranță, o incertitudine permanentă, care parcă mușcă și din tine, cititorule.
În fapt, este vorba și despre proza totală, la fel de reală și de neșlefuită ca viața. Sau ca moartea: prins în urma unei trădări, Vasile Motrescu avea sa fie executat în iulie 1958, la Botoșani, rămășițele sale pământești nemaifiind recuperate.
Iată un fragment din teribilele sale însemnări care au fost păstrate chiar în arhiva criminalilor, adică la Securitate, după ce multe altele au fost distruse:
”Numai am intrat în pădure, am mers câteva sute de metri și am căzut jos de oboseală, nemaiputând merge nici un pas. De când sunt nu am fost niciodată așa de zdrobit de oboseală. Până la 4 dimineața cu greu mi-am făcut foc și mămăligă să am pe a doua zi. De la ora 4 până dimineața am dormit pe zăpadă ca căprioara. Picioarele mi-au amorțit de sus și aproape că nu pot să merg”.
Partizan a fost și Gheorghe Motrescu, fratele mai mic al lui Vasile, acesta luptând încă din primăvara lui ‘44 împreună cu gruparea lui Vladimir Macoveiciuc, împotriva trupelor rusești, ulterior scăpând cu viață numai după ani și ani de zeghe.