De fapt, asistăm la cel mai lung pontificat

Cu excepția scurtissimei domnii a lui Ioan Paul I, începând cu Ioan Paul II, Catolicismul avea să intre în epoca post-conciliară, chiar dacă și acesta, dar mai ales urmașul său, Ratzinger/Benedict XVI, au jucat un rol esențial la Conciliul Vatican II, adică la cel mai important moment teologic al secolului trecut. Inclusiv Francisc, fără alte pretenții teologice, este parte a post-conciliarismului, ba chiar pe alocuri și repetat a tentativei post-post-conciliare.

Cu cei trei amintiți mai sus, Biserica Romei a făcut experiența a trei harisme distincte în aparență, dar unite în preocuparea față de continuitatea, adaptarea și relevanța deopotrivă a mesajului creștin în modernitate. Astfel, prin anticomunismul consecvent și inflexibil, polonezul Ioan Paul II va fi avocatul harismatic, magnific, al libertății. Dar nu numai, tot el, prin cele mai lungi și insolite vizite apostolice și ecumenice de până atunci, va lărgi vizual, ca să zic așa, orizontul misiunii ecleziale. 

Prețul a fost pe măsură: a neglijat treburile interne, tot ca să mă exprim astfel, sprijinindu-se în materie de măsuri corective pe cel care avea să fie neamțul Benedict XVI, mulți ani înainte prefect al Congregație pentru Credință, adică șeful Ministerului Adevărului Revelat. Rolul lui pontifical însă nu a fost doar de panzer, de tanc dogmatic, invitația repetată și onestă, bazată pe o cultură în consecință, la dialogul între credință și rațiune reprezentând un act de sfidare a schemei rațional versus irațional și de încredere în credința rațională și în rațiunea credincioasă deopotrivă. Un teolog imens!

Prețul: inhibarea discuțiilor despre înnoire în interiorul Bisericii Catolice, multe dintre temele vehiculate în Volk fiind, de fapt, aiureli, ideologisme și alte false adaptări la presiunea epocii post-adevăr și a neomarxismului. Acestor teme avea să le ofere scena de manifestare latino-americanul Francisc, oricum dominat de un entuziasm paradogmatic încă din tinerețea în care a încercat, alături de alți teologi latino-americani, să îl împace pe Hristos cu Manifestul Partidului Comunism, esențial formulat. Ca papă, nu este de mirare că Francisc se va ocupa mai ales de marginali, creștini sau nu, ceea ce este și va rămâne în memorie drept un gest de umanitate nemijlocită, de antropologie practică.

Prețul: a neglijat dimensiunea pastorală în sens strict, parohial, iar din "drumul sinodal", mult promovat și îndelung pregătit, nu s-a ales, până acum, mai nimic, decizia de a pune mai multe femei în funcții importante la Vatican, luată oricum independent de "drumul sinodal", reprezentând o picătură într-un ocean. Una prețioasă, dar tot o picătură. La fel, cu celibatul clerului a rămas ca la început, nici Împărtășirea celor divorțați nu s-a clarificat fără rest, iar binecuvântarea cuplurilor de același sex a declanșat un boicot mental fără precedent din partea acelor părți din lume, din Africa, dar nu numai, față de o hotărâre papală. De aici și revenirile cu explicații care doreau să demonstreze că pătratul este un cerc cu colțuri. 

Acum, în consecință, așteptăm nu atât pe următoarea persoană, pe următorul papă, ci harisma care va ști să facă din libertate, în plin marș al gulagului digital și al manipulărilor, o identitate creștină și nu numai, să păstreze rigoarea deschisă, întru, cum ar spune Noica, și să evite transformarea implicării sociale a Bisericii, generic vorbind, în socialism cu față umană. 

Doxa!