Când și cum au pierdut basarabenii cetățenia română? Câteva DOCUMENTE

Pierderea cetățeniei române de către basarabeni a fost un proces desfășurat între anii 1944-1947, nicidecum un eveniment unic cum se încearcă acum acreditarea ideii că basarabenii ar fi pierdut cetățenia română în 1940. În realitate, guvernul României nu a recunoscut pierderea cetățeniei române pentru basarabeni în mod oficial decât în 1947 prin semnarea Tratatului de Pace de la Paris din poziția de țară învinsă în Al Doilea Război Mondial. Până la semnarea acestui tratat guvernul României a făcut tot posibilul să le ofere românilor basarabeni șansa de opta pentru cetățenia română.

Povestea pierderii cetățeniei române pentru basarabeni începe cu articolul 5 din Convenția de armistițiu semnată în septembrie 1944 cu URSS: „Guvernul României şi Înaltul Comandament al României vor preda imediat Înaltului Comandament Aliat, pentru înapoierea în ţara lor, pe toţi prizonierii de război sovietici şi aliaţi, aflaţi în mâinile lor, precum şi pe toţi cetăţenii internaţi şi pe cei aduşi cu sila în România”. URSS a cerut în baza acestui articol „repatrierea” tuturor basarabenilor, însă românii au respins ideea că basarabenii ar fi devenit automat cetățeni sovietici.

Reprezentanții URSS la București au făcut primele precizări oficiale asupra modului în care înțelegeau să definească termenul de „cetățenie sovietică” la data de 28 noiembrie 1944 în cadrul unei comunicări a colonelului Borisov. Conform acestuia trebuiau repatriați toți cetățenii sovietici, indiferent dacă erau basarabeni, bucovineni sau din alte regiuni ale URSS. Baza legală invocată era decretul din martie 1941 al Guvernului Sovietic conform căruia erau considerați cetățeni sovietici basarabenii dacă ei sau părinții lor au avut înainte de 7 iunie 1917 cetățenia rusă și dacă au locuit între anii 1940-1941 pe teritoriul sovietic. Această definiție îi includea în cetățenia sovietică pe toți cei născuți în Basarabia, inclusiv înainte de apariția Uniunii Sovietice. Mai mult, erau considerați cetățeni sovietici și cei originari din alte provincii românești care nu apucaseră să se refugieze în România după anexarea Basarabiei din vara anului 1940.

Guvernul român a făcut apel la 2 principii. Astfel, în primul rând erau basarabenii care s-au refugiat în România, care și-au exprimat astfel dorința de a rămâne cetățeni români. În al doilea rând se făcea apel la dreptul de opțiune asupra cetățeniei în cazurile de modificări ale frontierelor, un principiu de drept internațional consacrat. Discuțiile cu sovieticii au fost dificile, pun aici două note de convorbiri din această perioadă care ilustrează modul în care cele două părți vedeau lucrurile.

Ca să înțelegem mai bine modul în care puneau sovieticii problema vă mai dau două exemple. Stenograma întâlnirii din 15 decembrie 1944 dintre Savel Rădulescu și generalul Vinogradov dezvăluie un amănunt interesant: sovieticii doreau să „obțină” 140.000 de basarabeni refugiați în România, fără să fie clar de unde apăruse această cifră. La argumentul părții române privind dreptul la opțiune pentru cetățenie, generalul Vinogradov a răspuns sec: „Dacă nu era războiul aceste persoane nu plecau. După 2-3 ani de ședere aici ei s-au obișnuit cu locurile noi și nu se hotărăsc să plece. Dar ei sunt cetățeni sovietici și noi avem nevoie de ei”.

Și cum deveneau oltenii sovietici fără voia lor. La 3 martie 1945 a avut loc o nouă întâlnire între col Borisov și juristul Danielopol: răspunsul de la Moscova era că toți basarabenii care dobândiseră cetățenia sovietică în baza decretului din 8 martie 1941 trebuiau repatriați în Uniunea Sovietică indiferent de opțiunea lor. Partea română a citat cazul unui cetățean român născut în județul Romanați surprins în Basarabia la data de 28 iunie 1940. Răspunsul colonelului Borisov este grăitor pentru modul în care sovieticii înțelegeau lucrurile: „Desigur că acesta este cetățean sovietic, fiindcă toți aceia care au rămas în 1940 în Basarabia au căpătat prin faptul rămânerii lor pe teritoriul sovietic, cetățenia sovietică”.

(Sursa foto deschidere: Alecu Reniță)