La Stagira, baștina lui Aristotel, cu gândul la confuzia identitară din R.Moldova

De câteva zile sunt în Grecia. Aici, de cum am ajuns, am observat că televizoarele din hotel difuzează doar posturi în limba greacă.
La început m-a deranjat, întrucât pe rețelele de socializare citeam despre incendii în zonă și mă simțeam rupt de lume fără acces la posturi în engleză, franceză sau altă limbă străină. Însă mai târziu am înțeles: această stare de fapt este o alegere deliberată a statului grec. Limba greacă este promovată intens în media și educație, fiind considerată pilon al identității naționale.

Imediat, mi-am amintit de Republica Moldova, unde mass-media este dominată de posturi rusești (grea moștenire sovietică), care continuă nu doar să facă propagandă pro-Rusia, dar și să modeleze agenda publică și imaginarul colectiv. Aceasta deși legislația prevede că 70 % din conținutul programelor TV și radio trebuie să fie în limba de stat. Cu alte cuvinte, limba română rămâne marginalizată, iar limba rusă domină — și dezbină.

Vizita la Agora: între piatră și cuvânt

Ajuns în apropiere de locul de naștere al lui Aristotel, nu am putut să nu vizitez Stagira.

Aici, rămășițele cetății, așezate între stânci și păduri, par să păstreze amprenta celui care a privit lumea nu ca pe o nălucire, ci ca pe o ordine ce trebuie înțeleasă.

Nu poți păși pe acele alei antice fără să te gândești la omul care, născut aici în anul 384 î.Hr., a căutat să înțeleagă natura lucrurilor și a comunităților. Aristotel scria că omul este o ființă politică (ζῷον πολιτικόν), dar nu pentru că ar fi destinat politicii ca joc de putere, ci pentru că își găsește împlinirea în viața comună, în polis. Acolo, în cetate, se poate dezvolta ethosul său, limba, conștiința apartenenței. Dar tot acolo se pot ivi și marile confuzii ale identității.

Plimbându-mă printre pietrele tăcute ale Stagirei, gândul m-a dus departe, spre Moldova de astăzi. Nu fiindcă ar exista vreo asemănare directă între locuri, ci fiindcă tăcerea ruinelor contrastează cu tumultul confuz al unei societăți care, de mai bine de un secol, își caută „forma” fără a se întreba care este „scopul” — telos-ul, cum ar spune Aristotel.

Criza identitară din Republica Moldova nu este doar o consecință a istoriei, ci și a unei degradări filosofice. S-au pierdut reperele de esență: limba a fost relativizată, istoria reinterpretată, iar numele – contestat. Se trăiește într-o contradicție continuă între ceea ce este și ceea ce se pretinde a fi. Iar în acest labirint semantic, mulți nu mai știu cine sunt. Statul există, dar nu se înțelege ca polis. Avem cetățeni, dar nu avem cetate. Avem discursuri, dar nu avem o idee comună despre ce înseamnă „noi”.

Aristotel spunea că „pasărea care zboară singură” este fie un zeu, fie o fiară. În afara comunității, omul nu se poate realiza ca om deplin. Dar la fel, o comunitate care nu își cunoaște identitatea zboară haotic – asemenea unei păsări care s-a rătăcit de stolul ei și nu mai știe încotro merge.

De aceea, adevărata întrebare nu este „ce ne definește?”, ci „ce fel de ordine putem construi împreună, pe baza a ceea ce suntem deja?”. În această privință, filosofia aristotelică oferă un reper simplu, dar exigent: identitatea nu este o haină pe care o alegem în funcție de interesele zilei, ci o realitate interioară ce se dezvoltă în raport cu natura, limba, tradiția și forma comunității.

Vizita la Stagira nu a fost un simplu popas turistic, ci o întoarcere la sursa gândirii clare. Poate că Moldova, dacă își va redescoperi luciditatea, ar putea ieși din această stare de echivoc. Dar pentru aceasta, trebuie nu doar să alegem cine suntem, ci să ne asumăm ceea ce suntem. În mod concret — identitatea românească.

Timpul nu mai îngăduie ezitări. Confuzia identitară nu este un simplu joc politic sau o moștenire istorică, ci o formă de rătăcire periculoasă. Moldova are nevoie de claritate, nu de compromisuri semantice. Identitatea nu poate fi negociată fără a se pierde însăși ființa comunității.

Tot aici, în Stagira, între ruinele Agorei — acel spațiu sacru al dialogului civic, unde Aristotel a formulat ideea că cetatea se susține prin logos, un limbaj articulat, comun, capabil să construiască memorie și virtute — fiecare piatră pare să rezoneze cu ideea că omul fără comunitate, fără logos comun, nu este cetățean. Este un suflet rătăcit, fără rădăcini și fără sens civic.

Privind către realitatea moldovenească, analogia devine tulburătoare. Ceea ce moldovenii consumă în limba rusă dovedește o dependență de logosul ocupației. Acesta nu este neutru, ci poartă cu sine o memorie imperială, o narațiune străină de ethosul local. Aristotel ar vedea în asta o formă de ne-recunoaștere ontologică — o pierdere a esenței identitare. Fără logosul propriu, cetatea este doar o aglomerare de indivizi, nu o comunitate cu memorie, valori și viitor.

Grecia, în schimb, aplică o politică aristotelică de virtute: limba națională se menține dominantă în viața publică, iar coeziunea identitară rămâne intactă. Chiar și în fața globalizării și turismului, statul tratează limba ca pe o resursă strategică și o asumă în mod colectiv.

Meditând printre ruinele Agorei despre limbă și identitate, mi-a apărut o întrebare esențială: cum stabilim echilibrul în politicile de stat?

Grecia menține limba greacă ca limbă principală, într-un echilibru între deschidere și continuitate identitară — logos dominant, nu exclusivist.

Moldova are o lege prin care limba română este limba de stat, dar media rusă domină spațiul public. Acesta însă nu este bilingvism echilibrat, ci dominație a logosului străin.

Între ruinele Agorei, mesajul îmi apare mai clar ca niciodată: limba națională nu poate fi opțională. Este fundamentul fără de care cetatea — comunitatea identitară — nu poate exista. Republica Moldova trebuie să restabilească româna ca logos dominant, aplicând această prioritate în media, educație și viața publică. Altfel, riscăm să rămânem „o pasăre singură”, fără cetate reală, fără memorie și fără viitor comun.