Alexandru Plămădeală: efigie în eternitate

Prins între idei nemuritoare și proiecte cu mare încărcătură simbolică, sculptorul Alexandru Plămădeală știa să audă freamătul istoriei naționale și a sufletului românesc, avea harul să se afunde în epocile apuse și să simtă fiorul timpurilor de glorie ale Moldovei medievale, să scoată din cronici și picturi votive chipuri de domnitori de țară și ctitori de lăcașuri sfinte, să atingă piatra, fierul și bronzul pentru a da viață trecutului și a înveșnici în memoria colectivă figurile emblematice ale neamului românesc.

A lăsat în lada de zestre a Basarabiei multe comori, o parte din ele dispărute în urma ocupației rusești din 1940 și a războiului, altele prigonite și reîntoarse la Chișinău cu mare greu. Ce a rămas posterității ca moștenire după viața-i prea scurtă – monumentul lui Ștefan cel Mare și bustul poetului Alexe Mateevici de la Cimitirul Central – ca să numesc doar două capodopere-simbol, ne dă dimensiunea adevărată a talentului celui mai valoros sculptor al Basarabiei din secolul XX.

Când clopotele tac, iar popoarele cad în adormire, simbolurile națiunii sunt cele care păstrează flacăra din candele și din sufletele nesupuse, în ele germinează semințele viitorului, ele țin rădăcinile vii, apropie dezghețul de primăvară și aduc speranța. Simbolurile națiunii dau putere, încredere și energie divină mulțimilor nedreptățite, le reîntorc memoria și drapelul, le pun în mișcare și le ajută să spargă zidurile închisorii, să sfarme lanțurile robiei.

În anii, când imperiul a început să scârție, iar Kremlinul se clătina din temelii, Basarabia nu s-a aruncat cu mâinile goale la gâtul monstrului, ci a scos din altarele tăinuite simbolurile mobilizatoare ale neamului românesc – Eminescu, Ștefan cel Mare și Tricolorul – cu aceste simboluri definitorii poporul deșteptat a pornit să defileze pe străzile Chișinăului și să-și revendice drepturile legitime și istorice la identitate, limbă și alfabet.

Nu pot să cred că ar fi cineva născut în stânga Prutului și să nu fi auzit sau văzut monumentul lui Ștefan cel Mare din centrul Chișinăului. Chiar dacă în anii de dictatură comunistă, „eliberatorii” se împiedicau mereu de monument, îl mutau dintr-o parte în alta și nu permiteau băștinașilor să depună flori la piedestalul Domnitorului, dragostea poporului pentru gloriosul voievod nu putea fi stăvilită sau ascunsă. Merită să mai adăugăm că anii postbelici de cumplită deznaționalizare și rusificare, basarabenii cu conștiință românească țineau în casele lor, la loc de cinste, stampa „Arborele Eminescu”, pictată de Aurel David în 1967 și fotografia monumentului lui Ștefan cel Mare, monument înălțat în 1927 de sculptorul Alexandru Plămădeală.

În anii de deșteptare și renaștere națională, sute de mii de moldoveni, înainte de marșurile de protest prin centrul capitalei, veneau să se închine în fața lui Ștefan cel Mare și să ceară binecuvântare pentru curaj, dezrobire, libertate și victorie. Atunci, când mulțimile, în căutare de dreptate, fremătau în jurul Domnitorului, puțini s-o fi întrebat – cine este autorul monumentului? Cunoscut sau nu de sutele de mii de băștinași, cert este că Alexandru Plămădeală, împreună cu Ștefan cel Mare și poporul deșteptat, prin capodopera-simbol dăruită Basarabiei natale, s-a aflat în fruntea luptătorilor pentru libertate și dreptate.

Capodopera sculptorului Alexandru Plămădeală înălțată pentru totdeauna în inima Chișinăului e mai mult decât un monument de neuitare și recunoștință – e o icoană-simbol în care poporul își regăsește identitatea, demnitatea și libertatea în Crucea, Sabia și chipul Domnitorului întregului neam românesc.

Sculptorul Alexandru Plămădeală, care știa să învie piatra și bronzul, apropiind simbolurile naționale de ochii și inima românilor, fără să-și fi propus, a dăltuit efigia unui fiu al Basarabiei în nemurire, în eternitate.