După aproape un secol și jumătate de la apariția ideii (1877/1881), visul lui Eminescu și Slavici a fost realizat, românii intrând în rândul națiunilor europene care au o catedrală națională, Slavici spunea în 1924 că ar fi o minune dacă catedrala se va face chiar și peste 100 de ani. Împlinitu-s-a!

Liga Studenților – LS Iași amintește că doi tineri, la 27, respectiv 29 de ani, care au fost liderii generației lor studențești și organizatorii Serbării de la Putna din 1871 și a primului Congres studențesc, au venit cu ideea construirii unei Catedrale Naționale: Mihai Eminescu și Ioan Slavici. 

Slavici spunea în 1924 că ar fi o minune dacă catedrala se va face chiar și peste 100 de ani. Ei bine, acest deziderat a fost împlinit. 

În cele ce urmează vă prezentăm clarificările Ligii Studenților – LS Iași: 

”Ideea de a fi construită o Catedrală Națională, așa cum au toate popoarele europene, a plecat de la cei doi lideri ai studenților și organizatori ai Serbării de la Putna din 1871, Mihai Eminescu și Ioan Slavici.

Într-un articol din 4 iulie 1881 din Timpul, Eminescu scria: „Noi înşine, în marea capitală a României, a cărei populație ar ajunge curând la un sfert de milion, nu avem o singură catedrală, o singură zidire religioasă acătării. Lucrul se explică prin împrejurarea că Bucureştii sunt un oraş relativ nou şi că n-au fost totdeauna capitală. Credem însă că, dacă, cu autorizarea Corpurilor legiuitoare, s-ar putea face escepţie de la absoluta prohibiţiune a loteriilor în ţara noastră, această escepţie ar putea să se facă cel mult în favorul bisericei statului”.

Conform unei mărturii ulterioare a lui Ioan Slavici, publicată în 1924 în revista Arhitectura, ideea construirii unei Catedrale Naționale este mai veche de 1881. În 1877, chiar pe 26 octombrie, Eminescu ar fi lansat ideea în redacția ziarului Timpul. Slavici a povestit pe larg epopeea ideii și a primului comitet de inițiativă condus de către fostul premier conservator Dimitrie Ghica și de demersurile ulterioare ale lui D.A. Sturza în calitate de ministru de Finanțe care au dus la preluarea inițiativei de către Regele Carol I și transformarea ei în Legea nr. 1750 din 1884 prin care Statul Român își asuma acest obiectiv, în vederea cinstirii memoriei ostașilor din Războiul de Independență (1877-1878). Redăm mărturia lui Slavici care este publicată în 1924, pe fondul reluării, după Primul Război Mondial (1914-1919) a demersurilor de construire a unei Catedrale Naționale care să consfințească realizarea Marii Uniri (1918) și care să aducă cinstire și eroilor care și-au dat viața pentru idealul unității naționale:

„Când a sosit la București vestea că Curcanii noștri au cucerit reduta Grivița, Eminescu și eu am chibzuit să publicăm în Timpul un articol în care arătam că Ștefan-Vodă cel Mare, de fiecare victorie câștigată pe câmpul de război, zidea întru mărirea lui Dumnezeu câte o mănăstire și stăruiam ca românii din zilele noastre să ridice și ei o catedrală la București, unde nu e nicio biserică mai încăpătoare, în care mulți creștini pot să se roage pentru binele obștesc.

Ziua următoare ne-a pomenit în redacțiune cu Beizadeaua Mitică [Dimitrie Ghica, fost premier conservator, care a sprijinit proiectul de construire a catedralei], Președintele născut al tuturor întreprinderilor pornite din gând bun.

Încântat de cele cuprinse în articolul publicat în Timpul, el a venit să ne spună că a hotărât să înființeze un comitet care ia asupra sa sarcina de a porni o mișcare și de a aduna bani pentru zidirea unei mărețe catedrale, cum se cuvine să aibă Bucureștii, capitala glorioasei Românii. 

Comitetul s-a înființat, mișcarea s-a pornit și banii au început să se adune; deodată însă zelul s-a potolit și totul a rămas baltă. Se zicea că zidirea unei catedrale mărețe e lucru prea mare pentru ca să poată fi scos la capăt prin subscrieri de bună voie și guvernul a făgăduit că va purta el de grijă ca să fie zidită în adevăr o măreață catedrală, cum li se cuvine Bucureștilor tăiați de Calea Victoriei.

Numai de tot târziu s-a ivit alt Mitică, D.A. Sturza, care, ajuns ministru de culte, a luat o hotărâre bărbătească și nu numai a obținut un credit de 5 milioane pentru ridicarea catedralei, ci a și ales locul unde urma să se facă zidirea, unde azi se află statuia lui C.A. Rosetti. [...]

Minune prea de tot mare nu ar fi dacă trebuie să treacă fie măcar şi numai o sută de ani pentru ca să se poată începe zidirea unei catedrale la Bucureşti – dacă mai e să se facă un asemenea început.”

Ioan Slavici parcă a profețit: după un veac de la rândurile publicate mai sus, pictura Catedralei Naționale a fost sfințită, edificiul fiind inaugurat! 

După aproape un secol și jumătate de la apariția ideii (1877/1881), visul lui Eminescu și Slavici a fost realizat, românii intrând în rândul națiunilor europene care au o catedrală națională, simbol al unității de neam și mărturie a identității și istoriei lor, care marchează locul și rostul lor în istoria Europei”.