Agachi și antiaeriana cuvintelor (despre fuga în adăpostul de realitate)

După drona de la Galați, acum Lavra Pecerska din Kiev. În limbajul nostru eclezial, inclusiv în cel mai recent comunicat al Patriarhiei Române, toate acestea sunt, pe rând, incidente, evenimente, întâmplări, situații, motive de îngrijorare, prilejuri de tristețe. Rareori fapte. Rareori dovezi. Rareori motive pentru o judecată morală limpede. Măcar aici, pentru prima dată, se vorbește despre un „atac”. E un progres. Mic, dar e. Desigur, și „atacul” poate fi de mai multe feluri: de panică, de cord, de presă, de amor fou, de lingurică, de bilă, de sinceritate întârziată, de conștiință torturată.

Problema nu este doar diplomatică, așa cum s-ar grăbi unii să ne explice superior, ci semiotică și, tocmai de aceea, teologică. Dacă, potrivit unei definiții elementare, cuvintele instituie realitatea, tot ele o pot relativiza, dizolva, evacua. Nu mai ai agresor, ai „violențe”. Nu mai ai responsabilitate istorică, ai „conflict armat”. Nu mai ai rană produsă de cineva, ai patrimoniu „aflat în calea” unor forțe aproape meteorologice. Ca și cum rachetele ar avea biografie proprie, dronele ar suferi de neastâmpăr tehnic, iar răul ar circula prin lume fără subiect, fără autor, fără semnătură.

Așa funcționează antiaeriana cuvintelor: nu doboară rachete, ci sensuri; nu apără oameni, ci formule; nu salvează adevărul, ci îl evacuează ordonat, protocolar, în adăpostul de realitate, acolo unde nimeni nu mai are curajul să numească răul. Scandalul, inclusiv cel al perversiunii ascunse sub veșmânt, devine retragere „pe motiv de vârstă, boală și spre binele Bisericii”, iar războiul, crima, devine o nefericită acumulare de mâhniri. Evident, nimeni nu cere din partea comunicării bisericești stridență, nici propagandă, nici urlet. Bunul simț civic și religios deopotrivă cere doar minimumul gramaticii morale, perfect aliniate Evangheliei în care Domnul ne cere ca da-ul să fie da, iar nu-ul să fie nu. Concret, dacă există victimă, există și agresor; dacă există ruină, există și mână care a lovit; dacă există rugăciune pentru pace, trebuie să existe și numirea răului care o face necesară. Altfel, pacea însăși devine un cuvânt frumos pus să acopere evacuarea adevărului, iar războiul rămâne, convenabil, „nevăzut”.

Doxa!