Marea închipuire a societății civile postdecembriste

Marea închipuire a societății civile postdecembriste rezidă în excluderea de plano și de facto a Bisericii Ortodoxe majoritare din definiția libertății după căderea simbolică a comunismului. Subliniez mereu caracterul simbolic deoarece, prin executarea rapidă și în afara normelor de drept în vigoare la acea oră a odiosului cuplu ceaușist, noul ciclu politic a început cu o ceremonie sinistră de... voodoo. Odată "omorâte" ritualic păpușile saturate, fenomenoologic vorbind, celelalte persoane, provenite din aceeași realitate, au putut să-și trăiască "naturalul". Așa se explică, prin scurta incursiune în antropologia cultural-religioasă, cum la noi, dar nici în alte părți, nu a prins lustrația și de ce nu am avut parte de un proces al comunismului, dincolo de rezervele juridice și lupta de "rezistență" a fostelor/actualelor structuri de putere. 

La nivelul instituției bisericești, s-a petrecut întocmai după modelul politic dat. Concret, cum ne aducem aminte, Patriarhul Teoctist s-a retras oarecum intempestiv la Mânăstirea Sinaia pentru a face cale liberă unei Biserici înnoite, post-adamice și post-comuniste deopotrivă. Și tot ca în politică, cei care nu au simbolizat la vârf "răul" - la asta ne duce în momente decisive centralismul: cine cade/se ridică la București, simbolic, cade/se ridică în toată România, ceea ce, evident, nu-i adevărat - au putut să își ducă traiul fără jenă, șocul schimbării trecând fără mari traumatisme, încât pe succesiunea lui Teoctist se luptau în culise unii care ar fi trebuit să se retragă chiar "mai mult" și, dacă ar fi avut conștiința propriilor mizerii făcute contra cost, definitiv. Dar nu, au rămas oftând că nu au "putut fi martiri".

În lunile și apoi anii de după decembrie 1989, mai ales prin vocea societății civile, Biserica Ortodoxă a fost consecvent acuzată, calomniată, diabolizată prin antiteza dintre păcătoșenia ei, totală, și puritatea fără rest a Bisericii greco-catolice, ieșită din ilegalitatea abuzivă, sau prin umflarea manipulatorie a ipocritei mea culpa a Mitropolitului Nicolae al Banatului, un personaj-cheie, alături de alte nume grele, a prezenței Securității în Sinod. Supusă acestei judecăți sui generis, BOR nu a știut să se apare credibil, fiind cu spatele la zid, întorcând apoi pur și simplu spatele realității în curs de agregare. Înscenarea că Patriarhul Teoctist nu ar dori să-l întâmpine pe Rege pe Dealul Mitropolie - mârșăvie deloc străină unui arhimandrit kalofil -, iar apoi chestiunea dosarelor de la CNSAS a întregit tabloul.

Că în tot acest timp, agitat, dosarul revoluției s-a blocat, că minerii au venit și tinerii au plecat, luând calea străinătății, că securiștii s-au înșurubat și mai vârtos, că tovarășii au ajuns domni și că post-comunismul declarat a fost contrazic structural de întârzierea libertății sau, mai grav, de pervertirea ei, în vinul democrației turnându-se multă apă, că dosarele amintite de la CNSAS au devoalat inclusiv dubla măsură a unor moraliști de profesie, că s-au perindat la putere cam toate puterile, că am avut tunuri economice, dar și că am bifat intrarea în EU și NATO - contribuția reală a Bisericii, la bază, a fost fie negată, fie ignorată, fie contestată. Moartea singurului partid creștin-democrat, PNȚ-CD, și piedicile puse unuia nou sunt la rândul lor un indiciu al oportunismului ideologic, nu al convertirii autentice. 

După sistematicul demontaj a toate și a tuturor, ceea ce mai rămâne întreg în societatea noastră și nu doar este corpus-ul de valori pe cât de abstracte, pe atât de concrete prin cei care le trăiesc, le însuflețesc, le dau mai departe. Nu mai reiau aici discuțiile la nivel european privind limitele neutralității statului modern-liberal, în sens doctrinar, și că acesta nu se poate comporta indiferent, chiar agresiv, față de vectori comunitari care nu sunt impuși nici prin negociere politică, nici prin legi și nici prin mecanisme de coerciție. Doar atât, pentru moment: cum arată clarissim și dialogul deja celebru dintre Habermas și Ratzinger, o societate, nu doar un continent, are nevoie de suflet și de minte la un loc. Adică are nevoie de rațiunea credinței pentru a transforma, precum în totalitarism, rațiunea în Ersatzreligion.

După momentul consumat ieri la Catedrala Națională (CN) care a marcat, cât se poate de vizibil, rolul de ax al Bisericii într-o societate polarizată precum a noastră la această oră, cred că inclusiv critica la adresa Bisericii trebuie actualizată, inclusiv în raport cu cei care declară că nu cred. Cu alte cuvinte, să ajungă, în sfârșit în modernitatea matură care nu mai vede în credință iraționalitate și nici în rațiune garanția umanității, pentru a relua formula Habermas/Ratzinger. Atacurile mediocre de tipul în CN au fost majoritari corupții, afara, poporul sau că trebuie procedat ca la masa bogatului care cheamă ologii și marginalii - astea sunt mai puțin dovezi ale derapajelor, unele reale ca lumina soarelui, Bisericii instituționale, cât mai curând a unui ateism camuflat în morală. 

Societatea civilă, de care este nevoie ca întotdeauna până acum și de acum înainte, trebuie în opinia mea să părăsească poziția raționalismului bont, limitat și, în consecință, caricatural. Doar astfel, la urma urmelor, critica la adresa extremismului și a puterii actuale poate câștiga în credibilitate și greutate. În fapt, continuând cu antireligiozitatea asta demodată, cei din societatea civilă în sensul ei de până acum nu fac altceva decât să alimenteze extremistele de orice fel. Ca să punct punctul de i, este un act de inteligență nu doar să crezi, dacă vrei, poți, ieși educat, pregătit etc, să nu critici Biserica ca și când ai fi în afara ei. Asemenea apucături fac viața imposibilă celor care, cu adevărat în interior, promovează discernământul, luciditatea. Adică amintită rațiune a credinței.

Doxa!