Episcopocentrism versus Hristocentrism

Episcopocentrism versus Hristocentrism este, în esență, sacramental vorbind - nu mă refer la unele zise canoane și cu atât mai puțin la apucături episcopodule date drept "Tradiție" -, o nerozie. Este ca și cum nu ai mai vrea să participi la Cina Domnului prin împărtășirea cu Sângele și Trupul sfințite, transfigurate, oferite antropologic la nivelul tău de suportabilitate, de similitudine, ci ai vrea chiar sânge și carne, așa, măcelărește.

Misterul Întrupării, Morții și Învierii lui Hristos lucrează în istorie prin oameni. O asemenea banalitate se dovedește deloc astfel dacă ne gândim că tocmai dintre acești oameni, sânge și carne, se distilează Sfinții. Or, a deveni - nu a ajunge, că nu este un scop în carieră - sfânt, prieten intim cu Dumnezeu astfel încât să faci trafic de influență, mijlocind, acesta este τέλος-ul nostru, împlinirea.

Dar revenind la capcanele unora care, instrumente umane ale Harului fiind și plasați în vârful ierarhiei sfințitoare, riscul ca la momente ecleziale, mari sau mici, unice sau repetitive, să se vorbească mai puțin despre Hristos, despre Cel-care-se-înțelege-de-la-sine, și mai mult, chiar apăsat, despre episcop, despre cel-neasemuit-perfect-și-imuabil-în-dreptate, este mare.

Și cum unii au considerat - neputând să-i contrazic întru totul credibil - că Duminica aceasta, la sfințirea parțială a mozaicului Catedralei Naționale încă neterminată, am fost martori, mai mult sau mai puțin lucizi, nu atât la celebrarea centenarului înființării Patriarhiei Române, cât mai abitir și deloc voalat a celui care o conduce, prezint aici scrisoarea unui episcop din Patriarhia Antiohiei, aflată teritorial la granița sângeroasă dintre Creștinism, Islam și Iudaism. Lectura ei ne poate aduce pe o linie calmă de apreciere a roadelor și de înțelegere a slăbiciunilor episcopale deopotrivă.

"Episcopul care suferă în tăcere

(O chemare la rugăciune pentru Biserica din Răsărit)

1. Păstorul care dă fără încetare

Majoritatea credincioșilor sunt obișnuiți să se raporteze la păstorul lor într-un singur sens: el dă, iar ei primesc. Se așteaptă ca mâna lui să fie mereu întinsă spre ei, purtând tot ceea ce cred ei că au nevoie sau își doresc. Pentru ei, păstorul există ca să le împlinească cererile.

Adesea este tratat ca un „supraom”, un cineva care nu are voie să greșească, să obosească sau să aibă nevoie de odihnă. Mulți uită că el este, mai întâi de toate, o ființă omenească, care are nevoie de legături vii — spirituale și emoționale — cu turma sa. O astfel de legătură nu este un lux, ci o condiție esențială pentru ca slujirea sa să rămână vie și roditoare.

2. Crucea uitării

Pentru ca un păstor să poată îndura faptul că este uitat de poporul său, ar trebui să fie un înger într-un trup fără limite omenești.

Dar dacă este un om cu inimă sensibilă și conștiință curată, trăindu-și chemarea în sinceritate și adevăr, nu-i rămâne decât să-și poarte crucea zilnic, ținând privirea ațintită spre Domnul, de la care singur caută adevărata mângâiere.

Nevoile poporului lui Dumnezeu sunt nenumărate — spirituale, materiale, sociale, psihologice. Cum ar putea un păstor să răspundă tuturor acestor nevoi, când atât de mulți așteaptă doar să fie îmbrățișați, dar atât de puțini îl îmbrățișează pe el?

3. Episcopul între ideal și așteptări

Ce imagine au credincioșii despre episcopul sau preotul lor?

Mulți sunt surprinși să descopere că și el este om, cu nevoie de comuniune și sprijin. În mintea lor, îl așază pe un piedestal foarte înalt — dar îl lasă acolo singur, fără a se strădui spre aceeași sfințenie.

Sfântul Tihon de Zadonsk a exprimat această durere cu luciditate:

„Dacă un preot se păzește de păcat, îl numesc rigid;

dacă se întristează pentru păcatul său, îl numesc posomorât;

dacă dă milostenie, îl numesc fățarnic;

dacă se roagă mult, îl numesc fanatic;

dacă este insultat și iartă, îl numesc slab;

dacă dă cu generozitate săracilor, îl numesc prost.”

4. Suferința unui episcop adevărat

Un mitropolit român mi-a mărturisit odată că cea mai mare suferință a sa este să-și conducă turma potrivit Evangheliei, atunci când mulți dintre credincioși nu vor acea Evanghelie, ba chiar îi cer să facă lucruri care o contrazic.

Cuvintele sale aduc aminte de Sfântul Isaac Sirul, episcopul Ninivei, care, confruntat cu aceeași neînțelegere, a spus: „Ce caut eu aici, dacă omul nu vrea Evanghelia? Eu nu am altă lucrare decât Evanghelia.” A părăsit scaunul episcopal și s-a retras în pustie, unde a devenit unul dintre marii sfinți ai Bisericii.

5. Indiferența care doare

Una dintre cele mai adânci dureri ale unui episcop este să vadă că poporul său nu dorește înnoirea vieții, curățirea inimii și creșterea spirituală. Căci rolul său nu este altul decât acela de a-i ajuta pe credincioși să se sfințească și să înainteze în credință.

Același Sfânt Tihon de Zadonsk, deși slujea o eparhie săracă, a dăruit totul pentru ridicarea spirituală a poporului său. Totuși, scria cu amărăciune: „În zadar își tocește glasul bietul predicator.”

6. Episcopul între politică, afaceri și Evanghelie

Prea adesea, oamenii îl văd pe episcop ca pe un personaj social sau politic, nu ca pe un părinte duhovnicesc. Îl vor preocupat de nevoile materiale, nu de mântuirea lor. Dacă refuză să le confirme dorințele lumești, îl numesc „aspru” sau „extremist”.

Unii îl vor om de afaceri, constructor de proiecte și manager de investiții. Alții îl vor politician, adică garant al propriilor lor interese. Unii îl preferă prezent la banchete și evenimente, glumind și conversând despre orice, mai puțin despre Hristos.

Dar dacă este un om de rugăciune, curat și devotat Evangheliei, spun: „Locul lui e în mănăstire, nu într-o eparhie.”

7. Moștenirea mentalității otomane

Poporul creștin din Răsărit nu a depășit încă imaginea „episcopului puternic” din epoca otomană, a conducătorului inclusiv civil al comunității, fiind și guvernator, reprezentant al poporului în fața autorităților civile.

Această percepție îl izolează profund pe păstor. Cum să nu sufere când vede indiferență față de predica sa, când poporul își abandonează responsabilitățile față de Biserică, dar continuă să-i ceară minuni?

8. Judecata și singurătatea păstorului

Mulți sunt gata să-și judece păstorul pentru orice nimic,

fie că au dreptate, fie că nu.

Îl critică pentru tot ce nu le convine, dar ei înșiși se consideră scutiți de orice responsabilitate.

Unii îi analizează viața personală: casa, cheltuielile, obiceiurile zilnice. Îl urmăresc și-l evaluează, dar puțini sunt cei care îl susțin cu adevărat și îl înconjoară cu dragoste.

Și totuși, se miră de ce, uneori, episcopul se simte singur în mijlocul lor.

9. În loc de concluzie: o chemare la rugăciune

Episcopul este chemat să sufere, dar nu singur.

Acest articol este o chemare tăcută de a ne ruga mai mult pentru păstorii noștri, pentru ca Domnul să-i întărească în credință, răbdare și dragoste.

Căci, atunci când episcopul cade, suferă întreaga Biserică; iar când el se roagă și se jertfește, întregul popor este binecuvântat".

Doxa!