Reașezarea sistemului internațional și Moldova: riscuri și oportunități

Cum arată viitorul unui stat mic într-o lume în care regulile se prăbușesc

O lume care nu mai joacă după reguli

Războiul declanșat de Rusia în Ucraina, intervenția militară recentă a SUA în Venezuela și arestarea președintelui Maduro și slăbirea mecanismelor multilaterale indică o transformare profundă a sistemului internațional. Normele dreptului internațional sunt aplicate tot mai selectiv, iar revenirea logicii sferelor de influență nu mai este un subiect marginal, ci o realitate politică.

Nu asistăm la o abatere temporară, ci la o schimbare structurală. Regulile nu au dispărut, dar sunt invocate preferențial: sunt respectate atunci când servesc interesele actorilor puternici și ignorate atunci când devin incomode. În acest context, statele mici nu mai sunt evaluate în funcție de respectarea principiilor, ci de utilitatea lor strategică.

În perioada Războiului rece și în special după Helsinki 1975 ordinea europeană a fost ținută, decenii, de un set de principii consfințite și la Helsinki (1975): inviolabilitatea frontierelor, nefolosirea forței, respectarea suveranității etc. În acel cadru, Uniunea Sovietică s-a dezintegrat relativ pașnic, iar statele ex-sovietice – inclusiv Republica Moldova – au devenit parte a sistemului internațional fără să parcurgă un „război clasic de eliberare”. (Războiul moldo-rus de pe Nistru, din primăvara-vara anului 1992, a fost mai degrabă un război declanșat de Rusia pentru a împiedica Unirea Republicii Moldova cu România, decât un război de torpilare a afirmării independenței Moldovei.)  

Acest detaliu istoric contează enorm: Republica Moldova este deci, prin însăși natura ei, un produs al unei ordini internaționale bazate pe reguli. Independența sa, recunoașterea frontierelor, existența ca stat suveran au fost posibile într-un context în care dreptul internațional conta mai mult decât forța. Dacă lumea revine la logica „câștigătorul dictează”, pentru Republica Moldova această transformare nu este una abstractă, ci existențială.

Neutralitatea ca vulnerabilitate structurală

Odată cu adoptarea Constituției din 1994, Republica Moldova s-a declarat stat neutru. Această opțiune a fost determinată în mare măsură de dorința de a se debarasa de trupele ruse de ocupație de pe teritoriul său și de a evita confruntarea directă cu Federația Rusă într-un context regional instabil. În practică, însă, neutralitatea s-a tradus într-o ambiguitate strategică persistentă, nu într-o garanție de securitate.

Chiar și astăzi, obiectivul integrării în Uniunea Europeană este urmărit fără o dezbatere deschisă privind ancorarea într-un sistem de apărare colectivă precum NATO. Integrarea europeană este vitală, dar Uniunea Europeană nu este, în sine, o umbrelă militară comparabilă cu NATO. UE este un proiect civilizațional, economic și normativ; NATO este un proiect de descurajare și supraviețuire strategică.

În condițiile reașezării sistemului internațional de astăzi, neutralitatea statelor în general, respectiv a Moldovei în particular, devine vulnerabilitate. Într-un sistem internațional în care forța este în capul mesei, neutralitatea nu mai este percepută ca virtute, ci ca zonă gri. Iar istoria arată constant că zonele gri nu rămân neocupate. Statele care „nu aleg” ajung, mai devreme sau mai târziu, să fie alese de alții.

Pentru Republica Moldova, neutralitatea nu oferă garanții reale de securitate, nu descurajează presiunile externe și nu atrage protecție automată. Ea poate funcționa doar într-o ordine stabilă, în care normele sunt respectate în mod predictibil. Într-o lume a forței, neutralitatea devine o slăbiciune structurală, nu un scut.

Conflictele „înghețate” ca monedă de schimb

O altă vulnerabilitate majoră pentru Republica Moldova este conflictul nerezolvat din Transnistria, regiune aflată sub ocupație rusească încă de la începutul anilor ’90. Acest conflict a supraviețuit datorită tolerării ambiguităților de către vechiul sistem internațional, care privilegia stabilitatea juridică și evitarea escaladării.

Într-un sistem internațional aflat în reașezare, conflictele „înghețate” nu mai pot fi ignorate. Ele vor fi fie redeschise, fie tranzacționate în cadrul unor aranjamente geopolitice mai largi. În ambele scenarii, riscul pentru Republica Moldova este acela de a deveni obiect, nu subiect al deciziilor strategice.

În negocierile dintre marile puteri, dreptatea contează mai puțin decât echilibrul de forță. Statele mici nu pot impune, nu pot descuraja prin mijloace militare și nu pot negocia de pe poziții egale. Opțiunile lor reale se reduc la ancorarea într-un bloc mai mare de securitate sau la marginalizarea treptată din calculele strategice ale altora.

Oportunitățile: de ce criza poate fi și o șansă

Istoria relevă însă un paradox important: marile schimbări sistemice creează, rareori, ferestre de oportunitate pentru statele mici. Anii 1918, 1945 sau 1989 au fost perioade de haos și incertitudine, dar și momente în care hărțile politice au fost redesenate.

Într-un sistem stabil, multe opțiuni sunt considerate imposibile sau tabu. Într-un sistem în mișcare, ele devin discutabile. Integrarea accelerată, aranjamentele speciale sau soluțiile radicale, anterior excluse, revin pe masă tocmai pentru că vechile constrângeri se slăbesc, iar noile reguli nu sunt încă fixate. Accelerarea procesului de aderare a Republicii Moldova la Uniunea Europeană după declanșarea războiului din Ucraina ilustrează clar această dinamică.

Într-o lume stabilă, Republica Moldova era periferică. Într-o lume fragmentată, ea devine frontieră, test și indicator al credibilității europene. Pentru Uniunea Europeană și NATO, Moldova nu mai este doar „vecinătate estică”, ci o verigă de securitate a flancului estic. Această creștere a relevanței nu garantează automat un rezultat favorabil, dar deschide opțiuni care nu existau într-o ordine înghețată.

Rolul decisiv al României

Nicio analiză serioasă a viitorului Republicii Moldova nu poate ocoli România. România nu este un actor extern oarecare, ci stat membru UE și NATO, vecin direct și sponsor strategic natural al Moldovei. În termeni duri, dar realiști: fără România, Moldova nu poate profita de fereastra istorică. România, la rândul ei, fără Moldova rămâne un stat de flanc, nu un actor regional. Nu doar Moldova are nevoie de România pentru a-și asigura securitatea, dar și România are nevoie de Moldova pentru a-și spori relevanța. România poate amplifica vocea Moldovei, poate transforma problema moldovenească într-o problemă europeană și poate oferi ancorare instituțională și de securitate. Dar poate și rata momentul, prin prudență excesivă, ambiguitate strategică și lipsa unui proiect clar.

Evident că pentru ca Unirea să aibă loc este nevoie de viziune strategică și curaj, atât la Chișinău, cât și la București. La Chișinău viziunea strategică ar însemna abandonarea politicii de ambiguitate, adică transformarea proiectul de securitate într-o temă de majoritate, nu de nișă; recunoașterea publică că neutralitatea este o vulnerabilitate, și pregătirea societății pentru Reunirea cu România, vorbind cu onestitate despre costuri, pașii de urmat și termenele de realizare. Curaj la Chișinău ar însemna să se spună: nu vrem să fim administrați de istorie, vrem să o făurim.

La București viziunea strategică ar însemna, în primul rând, voința de a fi actor, nu spectator: să trateze Moldova ca dosar de securitate națională, nu ca subiect cultural; să-și asume mai activ rolul de sponsor strategic la Bruxelles, chiar cu costuri diplomatice; să pregătească intern capacitatea administrativă și financiară a țării pentru absorbția/integrarea Republicii Moldova (altfel proiectul devine vulnerabil). Curaj la București ar însemna să se accepte că prudența excesivă nu mai e diplomație, e pasivitate strategică.   

Reunirea ca soluție de securitate

Într-o lume în care principiile consacrate la Helsinki sunt tot mai des subminate, Reunirea Republicii Moldova cu România capătă o semnificație nouă. Ea nu ar trebui abordată în primul rând ca gest simbolic, reparație istorică sau proiect identitar, ci ca soluție de securitate și stabilitate.

Reunirea ar elimina statutul de stat-tampon al Republicii Moldova, ar închide zona gri strategică și ar integra teritoriul într-un cadru politic și de securitate funcțional. Paradoxal, un asemenea proces nu ar submina ordinea europeană, ci ar consolida-o, prin includerea unui spațiu vulnerabil într-o arhitectură instituțională stabilă.

În concluzie, procesul de reașezare a sistemului internațional este periculos pentru statele mici, dar și deschizător de oportunități rare. Pentru Republica Moldova, era confortului strategic al ambiguității se apropie de final. Neutralitatea nu mai protejează, conflictele „înghețate” devin monedă de schimb, iar statele mici sunt evaluate tot mai des după utilitate, nu după dreptate.

Într-un asemenea context, a nu alege devine cea mai riscantă opțiune. Viitorul Republicii Moldova va depinde de claritatea strategică a deciziilor sale. Reunirea cu România, înțeleasă ca proces etapizat, politic și de securitate, nu reprezintă nostalgie, ci adaptare lucidă la o realitate internațională mai dură.