"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
În general, publicul larg și critica literară îi cunoaște pe marii poeți din temnițele comuniste ca Radu Gyr, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic sau Sergiu Mandinescu. Dar un poet poate la fel de valoros ca cei sus-menționați este autorul liric aromân Nicolae Caratană. Născut în zori de ianuarie, probabil la 23/01/1914, într-un sat aromân între Veria şi Naoussa, el ducea în suflet un amestec de limbi, sărăcie şi dor de carte care avea să-i modeleze restul vieţii. Migrarea familiei în Cadrilater şi trecerea printr-un mediu multilingv l-au obligat la o educaţie aspră, dar i-au şi sădit o atenţie vie pentru memoria culturală: greaca, turca şi, mai târziu, româna învăţată prin autoformare i-au pus la dispoziţie un limbaj bogat, dar frânt, ideal pentru un poet care va învăţa să sculpteze în durere.
Tinereţea i-a fost marcată de dorinţa de ştiinţă, dar şi de blocaje sociale: bariere administrative i-au refuzat drumuri spre învăţământ superior, însă nu i-au putut înăbuşi setea de carte. Primele versuri apar în reviste locale, ca ecoul unei voinţe de a se face auzit. Armata, frontul celui de-al Doilea Război Mondial şi rănirea din 1942 vor fi, la rândul lor, fundaluri ale unei poezii care a învăţat devreme ce înseamnă limitele trupului şi ale sufletului. Întoarcerea la viaţa civilă nu înseamnă reînsuşire imediată a normalităţii. Alegerile politice refuzate şi legăturile cu foşti legionari i-au adus, sub noul regim, primele arestări. Anii detenţiei, cu laboriosul lor ritual de degradare şi tortură — Văcăreşti, Canalul Dunăre–Marea Neagră, Mărgineni, Gherla, Jilava, Aiud, Salcia — au constituit şi laboratorul spiritual al poeziei sale.
Caratană a transformat temniţa într-un spaţiu de creaţie paradoxal: fără hârtie, multe din versuri au fost întâi memorate, păstrate în rânduiala unui gând colectiv, apoi aşternute când a fost permis, după eliberare. Refuzul colaborării cu Securitatea comunistă, consecvent şi ireductibil, i-a adus noi pedepse — domiciliu obligatoriu în Bărăgan, muncă silnică, reîntoarceri la închisori — şi a cimentat statutul său de martor. Poezia lui nu se înalţă prin virtuozitate formală gratuită, ci prin forţa mărturiei: imagini aspre, cupluri de durere şi sfâşiere morală, voci ale celor îngropaţi fără nume, toate acestea furnizează o arhivă lirică a suferinţei colective. Destinul lui seamănă cu cel al poetului aromân Teohar Mihadaș, care a trăit la Cluj-Napoca și mi-a fost mentor liric.
Eliberarea lui Caratană după decretul din 1964 nu a însemnat o reintegrare uşoară; stabilirea la Constanţa şi munca de muncitor necalificat contrastează cu nobleţea mărturiei poetice. Totuşi, anii 1970 vor aduce recunoaşterea editorială binemeritată: debutul la Cartea Românească din 1972, susţinerea critică a lui Mircea Ciobanu şi volumele care urmează — Lâna de aur (1975), Inscripţii rupestre (1981), Aşteptu soarile (1985, în dialect aromân), Arbori (1989) — conturează o operă ce reuşeşte să rămână simplă şi, în acelaşi timp, profundă și metanoică. Recepţia critică i-a recunoscut valoarea, deşi nu l-a transformat într un star al scenei culturale. Caratană rămâne poetul mărturiei — cel care transformă trauma în cântare sinceră, fără retorică eroică. Memorii postume, reunite în volumul ”Memorii ghetsimanice” (2000), completează tabloul: acolo se află detaliile originii, peisajele natale şi episodul temniţelor, toate conturate de aceeaşi privire lucidă şi smerită.
Critica literară i-a oferit ecouri favorabile, iar valoarea sa a fost apreciată mai mult prin forţa mărturiei şi a limbajului poetic autentificat de suferinţă. Opera postumă a completat palierul creaţiei: ”Pod peste legendă” (1993), ”Cuvinte de lut” (2000), ”Dialog cu neantul” (2001) şi antologia ”Lampadoforie” (2009) au consolidat portretul unui poet pentru care poezia a fost, după cum însuşi mărturisea, ca „altarul muzelor” şi spaţiul în care „plânsul se transformă în cântec”. Dincolo de biografia individuală, opera lui Caratană este o mărturie literară şi documentară a exilului interior, a identităţii aromâne, a nedreptăţilor regimului comunist şi a rezistenţei spirituale împotriva ateismului.
”Flămânzi, zdrenţuroşi,
Deţinuţii iau loc pe platou.
Comandantul, bravul erou,
un lup gata să sfâşie mieii,
după ce i-a-njurat de strămoşi,
iar apoi de toţi dumnezeii,
latră ca şacalul:
„Ce ziceţi, faceţi Canalul?”
„Îl facem”, răspunseră unii.
„Păi, să-l faceţi, daţi cu-avântul,
dacă nu, printre spinii de-aici
cu şerpi veninoşi şi-arici,
aici vă vom face mormântul”.
Poezia „Prima zi la Canal” de Nicolae Caratană nu e doar o relatare a unui episod dur al istoriei comunizării infernale din anii 1950; e o poezie-mărturie în care suferinţa colectivă, brutalitatea dictată de putere şi demnitatea celor condamnaţi se împletesc într-un discurs poetic direct, sobru şi tulburător. Versurile construite cu un lexic popular şi o imagine realistă, refuză patetismul retoric pentru a reda, cu forţă documentară, atmosfera şantierului-lagăr: foame, zdrenţe, muncă forţată, comandant bestial şi trupuri vremelnic bune de aruncat. Comandantul şi puterea bestializată este evocată cutremurător de poetul aromân. Figura comandantului e transformată de poet într un simbol al cruzimii. Metaforele — „lup gata să sfâşie mieii”, „latră ca şacalul” — îl deumanizează, transpunându-l într un registru animalic care accentuează discrepanţa morală dintre călăi şi victime. Prin această portretizare, Caratană denunţă nu doar un om, ci un mecanism al represiunii care reduce oamenii la simple instrumente dezumanizate. Omul e sortit unei morții în uitarea câmpiei cu spini fără cruce.
”Cât de mare râvna-n muncă,
ba cu ranga, ba cu scoaba,
lutul silicat le-aruncă.
Cum să faci canal cu roaba?
Uite-aici doi candamnaţi,
e feciorul şi cu tata.
Sapă, sapă fără sat…
Cum să-l facem cu lopata?
Stratul roşu te înfrânge,
Greu se lasă să-i furi scopul.
Năduşeala e de sânge.
Cum să-l faci cu târnăcopul?
Stânca-i stâncă-n toate cele
vezi-i faţa, vezi-i dosul.
Sar scânteiele ca stele.
Cum să-l facem cu barosul?”
Reproducerea replicilor — porunca, răspunsul colectiv „Îl facem” — creează o scenă aproape teatrală, în care vocea grupului apare simultan ca supusă şi solidară. Folosirea pluralului şi a dialogului direct oferă autenticitate și legitimează poezia ca mărturie comună: nu e vorba doar de experienţa unui eu liric, ci de durerea unei comunităţi întregi. Enumerarea uneltelor — ranga, scoaba, roaba, târnăcopul, barosul, hârleţul — are rol pragmatic şi ritmic. Ele dau veridicitate scenei şi, prin repetiţie, construiesc un refren narativ: întrebarea retorică „Cum să-l facem cu...?” devine refrenul imposibilului. Instrumentele, altădată tehnologii ale travaliului, se transformă în indicatori ai absurdului: cerinţa de a „face canalul” cu mijloace nepotrivite e echivalentul unei condamnări la efort şi moarte. Imaginile sunt concrete, senzoriale: lutul silicat, stânca „cu faţă şi dos”, scânteile „ca stele”. Această estetică a detaliului creează o frumuseţe tragică — scânteile, ca nişte stele, par o ironie dureroasă într un peisaj al mizeriei.
”Vin’aici, măi Comandante,
tu, ce ne-ai făcut judeţul!
Stridii, moarte diamante.
Cum să-l facem cu hârleţul?
Deseori, din şantier,
se revine c-un om lipsă.
A murit sub acest cer
cu istoria-n eclipsă.”
Condamnații transformă totul într-o ironie tragică ”se face Canalul cu târnăcopul”, o absurditate tehnică și o condamnare morală a regimului de exterminare. Paradoxurile („stridii, moarte diamante”) comprimă preţul sângelui în imagini care zguduie, făcând din poezie o arhivă de senzaţii. Versificaţia liberă, alternanţa între descriere şi dialog, repetările şi întrebările retorice îşi au rostul: imită suferinţa, ritmul muncii, respiraţia întreruptă a celor obligaţi. Figurile de stil — metafora, enumerarea, antiteza, personificarea — nu sunt ornament, ci uneltele prin care se fixează în limbaj realitatea tremurătoare a lagărului. Estetic, poezia lui Caratană renunţă la efectul gratuit în favoarea onestităţii: frumuseţea izvorăşte din sinceritatea mărturiei. Etic, poemul e o condamnare a opresiunii totalitare şi o comemorare a victimelor. Poezia devine astfel formă nobilă de rezistenţă: memoria în vers împotriva uitării instituţionalizate.
Poemul ca document poetic şi ca operă estetică: transformă trauma în limbaj, durerea în ritm şi amintirea colectivă în artă. Prin limbajul său direct, imagistica concretă şi structura refrenică, Nicolae Caratană nu doar povesteşte; el menține, denunţă şi sfinţeşte memoria celor forţaţi să lucreze şi să moară pentru proiecte utopice și totalitare care au avut numele modernizării, dar au purtat preţul uman al barbariei. În acest sens, poezia sa rămâne una din vocile esenţiale ale literaturii române despre detenţie şi represiune. Stilistic, poetul stilistic nu se apropie de titanii poeților temnițelor comuniste, dar este o forță lirică sensibilă care developează stilistic și emoțional tragedia Gulagului românesc.
Viaţa lui Nicolae Caratană — marcată de migraţii, lipsuri, război şi detenţie — şi-a găsit sensul în poezie. Prin versuri, poetul a transformat durerea colectivă în expresie artistică, lăsând posterităţii un jurnal liric al suferinţei şi demnităţii. Sfârșitul celor de la Canal este din punct de vedere fizic ”moartea”, dar estetic și literar, reprezintă veșnicia demnităății românești. Moştenirea lui Nicolae Caratană nu e doar literară, ci mai ales morală: poet al suferinţei şi al rezistenţei, el oferă o pagină esenţială din istoria spirituală a celor închişi pentru idei și libertate. Versurile sale rămân mărturie a unui timp barbar şi o dovadă că poezia poate fi — chiar şi în condiţii de degradare extremă — instrument de supravieţuire, de dignitate şi de memorie colectivă. În lipsa unui loc central în memoria publică largă, vocea sa aşteaptă să fie redescoperită ca atare: nu pentru senzaţie, ci doar pentru adevăr.
Nicolae Caratană rămâne un exemplu de poezie născută din adversitate față de totalitarismul comunist, ale cărei pagini valorizează memoria istorică şi demnitatea umană în faţa represiuni. Poetul a rămas viu în memoria literară colectivă, iar torționarii sunt afundați în beciul uitării și al oprobiului public, chiar dacă, din punct de vedere liric nu se apropie de valoarea estetică a corifeilor liricii universului concentraționar. Însă poezia sa i-a reînviat pe condamnați din neuitare.
