Întoarcerea la Hristos

„Creștinismul este religia oamenilor slabi.” - asta credeam eu în clasa a IX-a după ce intrasem în contact numai cu discursul religios public de atunci, care îmi părea în acei ani ai tinereții drept un amestec psihedelic de fericire, zâmbete, bunătate, voie bună. Nu vedeam nicio diferență între a fi creștin-ortodox sau orice altceva care propovăduia o morală despre ajutorarea aproapelui, caritate, iertare etc. Ba chiar credeam că parcă creștinii sunt un fel de fraieri universali, de trestii în bătaia vântului istoriei, care nu vor să pună piciorul în prag în fața provocărilor vremii. Care nu vor să își înfrunte dușmanii cu demnitate, care trăiesc la mila zilei de mâine, fără vreo perspectivă metafizică sau de viitor, doar plângându-și de milă și consolându-se patetic cu deja obositorul „n-avem ce face!”.

Și asta pentru că, tânăr și neștiutor fiind, confundam trăirea unor creștini din zilele noastre cu învățătura, dogma, tradiția și istoria Bisericii. Și nu vedeam, nu aflasem, nu credeam că dintre creștini s-ar mai putea ridica oameni legendari precum Sfinții Mari Mucenici din Antichitate, Gheorghe, Dimitrie sau Mina, care să conteste autoritatea abuzivă și intruzivă a statului, care să îi apere pe alții în fața nedreptății și să fie exemple de curaj într-atât de mari încât să-i întoarcă la credință și să-i convingă și pe prigonitorii lor.

„Nu se mai poate!” îmi ziceam. Nu mai vedeam niciun izvor de asemenea credință și credeam că, gata, Biserica a devenit captivă modernității, cu relativismul ei, cu edulcorările ei, în care orice manifestare mai serioasă și ca la carte a credinței ar trebui exprimată sub forma unui eufemism, ca nu cumva să supere sau să deranjeze pe cineva, ca nu cumva „să nu tulbure” lumea politicească sau pe cei care nu ar fi de acord cu creștinii. „Să nu supărăm!”, „Să nu deranjăm!” auzeam mai peste tot și mă indignam că faptele creștinilor nu bat cu legea lor.

După câteva luni mai serioase de „bisericeală”, cum râdeau unii colegi de mine, mă simțeam resemnat. Iar prin asta trece cam fiecare tânăr de astăzi care își pune întrebări la vârsta aceea și care are căutări spirituale.

Începusem să citesc literatură de detenție, care mă impresiona moral, dar nu îmi arăta dimensiunea spirituală a fenomenului. Începusem să cunosc foști deținuți politici dar fără să înțeleg mai clar universul lor.

Cu toată deznădejdea și dezamăgirea care mă cuprinsese, cum îmi plăceau cărțile, intru într-una din librăriile din oraș, astăzi desființată, să văd ultimele apariții. În spate, lângă un raft cu dicționare și un altul cu cărți de programare, zăcea parcă raftul cu cărți religioase.

Îmi atrage atenția o carte destul de groasă, de peste 500 de pagini, cu un titlu curajos: „Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă”. Autorul: Ioan Ianolide. Auzisem de el, știam că a fost cu Valeriu Gafencu în închisoare dar nu îmi spunea nimic. Ridic sprâncenele și o iau la mână. Pe spatele cărții stă un citat din părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, care spunea că „din tot ce s-a scris despre închisori, din toată investigația psihologică a atâtor autori, toți înzestrați cu duhul mărturisitor, cartea aceasta este cea mai adânc duhovnicească, cea mai pătrunzătoare...” iar mai jos „cititorul care se va apleca asupra acestei cărți nu o va sfârși fără a fi măcar cutremurat, dacă nu întors spre credință...”. Nici nu am citit mai departe, am început să o răsfoiesc. La finalul cărții, deși sună pueril, nu pot să nu uit cum îmi mișcam degetele pe foaia lucioasă, văzând fotografiile cu Ianolide tânăr, iar dând pagina mă izbește asemănarea fizică dintre el - cum arăta la bătrânețe - și bunicul meu patern care tocmai trecuse la Domnul în acel an.

În cuprins îmi atrag atenția paginile fix despre părintele Calciu. Știam de el de la Părintele Justin și de la Grigore Cazara, amândoi buni prieteni ai părintelui. Deschid la paginile respective:

„Calciu apără omul, viața și lumea în modul în care Însuși Fiul lui Dumnezeu a făcut-o. Pentru el viața este taină, omul e împărat, lumea e libertate. [...] Satana nu poate răbda astfel de oameni. [...] Pentru comuniști, Calciu e un pericol și dacă e viu și dacă e mort și ei nu știu dacă trebuie să-l ucidă, să-l «reeduce» a doua oară sau să-l elibereze. [...]

Din păcate, însă, creștinii au pierdut sensul crucii și nu mai sunt solidari cu martirii lor. Ei au renunțat la credință, la eroism și onoare, dar de nu se vor trezi, vor păți mai rău decât Calciu. Dacă creștinii și dacă oamenii ar ști că vor ajunge în «reeducare», ar năvăli în temnița în care este torturat preotul Gheorghe Calciu și l-ar elibera.

Omenirea ar trebui să nu intre în panică din cauza cancerului, a foametei, a poluării, a războiului ori chiar a robiei, ci să se îngrozească și să riște totul pentru a evita conștiința determinată de legile materialismului istoric. [...] Oamenii din lumea liberă trebuie să înțeleagă că nu există rău mai rău decât ateismul marxist-leninist, care transformă societatea într-o mare temniță, iar conștiințele în roboți teleghidați prin reflexe condiționate.”

Rândurile acestea au fost scrise de Ioan Ianolide prin 1981-1983. A trecut la Domnul în urmă cu 40 de ani, pe 5 februarie 1986. După 40 de ani, rămân de o actualitate izbitoare

Am strâns cartea la piept, am plătit-o și am plecat împlinit spre casă. În câteva zile, printre școală și teme am citit-o pe nerăsuflate. În sfârșit, „bisericeala” avea sens! Pentru prima dată, la 15 ani, vedeam în mod practic cum prin credință, cei din închisori au învins comunismul, refuzându-l cu orice preț, în cele mai cumplite încercări. Când am terminat-o, mi-am zis mulțumit și convins:

Creștinismul este credința oamenilor care devin puternici urmând lui Hristos și jertfindu-se pentru aproapele lor, credința celor care cuceresc nu doar istoria, ci veșnicia.

Atunci, Ioan Ianolide m-a convins să mă întorc la Hristos.

De aceea sunt și convins că numai întorcându-ne la adevărata credință, poporul român va putea ieși din încercările care-l cuprind și va putea birui în istorie, cum a făcut de fiecare dată când a stat cu fața la Dumnezeu.