Patru ani de război în Ucraina: de la șoc strategic la noua realitate geopolitică europeană

La începutul lunii iunie 2022, la o sută de zile de la declanșarea invaziei ruse în Ucraina, încercam să formulez câteva concluzii privind impactul războiului ruso-ucrainean asupra mediului de securitate internațional (vezi: Mihai Gribincea, O sută de zile de război în Ucraina. Câteva concluzii, Activenews, 3 iunie 2022). Concluziile de atunci reflectau șocul unei agresiuni pe scară largă, care părea să fi scos Europa dintr-o lungă iluzie a stabilității post-Război Rece. Evaluările erau dominate de dinamica operațională imediată.

Astăzi, la patru ani distanță, conflictul nu mai poate fi perceput drept o simplă confruntare între două state. El constituie un proces de reconfigurare a raporturilor de putere, a identităților politice și a mecanismelor de securitate din Europa. Dacă în iunie 2022 vorbeam despre surpriză, improvizație și eroare strategică, astăzi putem analiza cu mai multă rigoare transformările produse în plan militar, politic și civilizațional.

1. Decizia strategică rusă și imaginarul istoric

Una dintre primele concluzii ale anului 2022 viza caracterul personalizat și autocratic al deciziei de a invada Ucraina. După patru ani, această evaluare rămâne valabilă. Este relevantă declarația ministrului rus de externe, Serghei Lavrov, care, întrebat cu cine s-ar fi consultat președintele Putin înaintea invaziei, a răspuns: „cu Petru I și Ecaterina a II-a”. Referința la Petru I al Rusiei și la Ecaterina a II-a indică explicit ancorarea deciziei într-un imaginar imperial.

Această retorică sugerează că invazia nu a fost doar un calcul geopolitic conjunctural, ci expresia unei viziuni istorice revizioniste, în care Ucraina este percepută ca parte a unei continuități imperiale ruse, și nu ca stat suveran pe deplin legitim.

În plan intern, războiul nu a destabilizat regimul. Dimpotrivă, el a contribuit la consolidarea controlului autoritar, la restructurarea economiei într-un model de mobilizare militar-industrială și la întărirea unei ideologii oficiale centrate pe confruntarea cu Occidentul.

2. Transformarea conflictului: de la război de manevră la război de uzură

În faza premergătoare invaziei și în primele zile ale acesteia, în spațiul mediatic rus au circulat frecvent afirmații potrivit cărora Kievul ar urma să cadă „în trei zile”. Ideologi și comentatori apropiați de Kremlin, precum Vladimir Soloviov și Aleksandr Dughin, au vehiculat scenarii privind o prăbușire rapidă a statului ucrainean. Situația de pe teren s-a dovedit a fi diferită. În analiza mea din iunie 2022 vorbeam despre diferența de generație între armatele combatante. Armata ucraineană, reformată după 2014, a demonstrat flexibilitate, descentralizare a comenzii și o doctrină adaptată războiului modern. Armata rusă, în schimb, părea blocată într-o paradigmă cantitativă, centrată pe masă și sacrificiu uman.

După patru ani, conflictul a evoluat către un model hibrid: combinație între tehnologie de ultimă generație (drone, război electronic, muniții ghidate) și tactici clasice de uzură, cu tranșee, artilerie intensivă și linii frontale relativ stabile. Ambele armate au învățat și s-au adaptat. Rusia, a cărei armată o vedeam drept „un tigru de carton”, a compensat deficiențele inițiale prin mobilizare, reorganizare industrială și ajustări tactice. Aceasta nu înseamnă că Federația Rusă și-a confirmat statutul de superputere militară modernă, dar nici că este incapabilă de reziliență strategică. Războiul a arătat că o economie medie, dacă este reorientată complet către obiectivul militar, poate susține un război prelungit.

Războiul a devenit un laborator militar al secolului XXI, confirmând că superioritatea tehnologică nu elimină logica războiului de uzură atunci când niciuna dintre părți nu dispune de resurse decisive pentru o victorie rapidă.

3. Efectul strategic invers: consolidarea Occidentului

Invazia rusă din 2022 a produs, într-o primă fază, o solidarizare rapidă și vizibilă a spațiului euroatlantic. Uniunea Europeană și Statele Unite au coordonat pachete succesive de sancțiuni, au sincronizat sprijinul financiar și militar pentru Ucraina și au accelerat consolidarea flancului estic al NATO. Decizii considerate anterior improbabile – precum creșterea semnificativă a bugetelor de apărare europene sau aderarea Finlandei și Suediei la NATO – au devenit realitate într-un interval scurt de timp.

Cu toate acestea, pe termen mediu, această coeziune a început să fie traversată de tensiuni politice. În Statele Unite, dezbaterile privind costurile sprijinului pentru Ucraina, ascensiunea curentelor izolaționiste și polarizarea internă au introdus un grad de incertitudine strategică. În Europa, discuțiile privind „autonomia strategică”, reindustrializarea apărării și reducerea dependenței de Washington reflectă nu o ruptură, ci căutarea unui echilibru mai autonom în cadrul alianței.

Prin urmare, coeziunea euroatlantică este astăzi mai solidă la nivel instituțional și militar decât înainte de 2022, dar mai vulnerabilă la fluctuațiile politice interne din ambele spații. Stabilitatea ei nu mai poate fi considerată un dat structural, ci un rezultat contingent al voinței politice de la Washington și din capitalele europene.

În plus, dacă în primele o sută de zile ale conflictului părea că agresiunea rusă va marginaliza definitiv curentele politice favorabile Moscovei în Europa, evoluțiile ulterioare au demonstrat o realitate mai complexă.

În mai multe state membre ale Uniunii Europene au înregistrat creșteri electorale partide sau mișcări politice caracterizate prin discurs suveranist, scepticism față de sancțiuni, reticență față de sprijinul militar pentru Ucraina și promovarea unui discurs critic la adresa relației transatlantice.

Această evoluție nu trebuie interpretată simplist drept „pro-rusism” direct, ci ca expresie a unor fenomene mai ample: oboseala societăților europene în fața costurilor economice ale războiului, temeri privind securitatea energetică, inflația și polarizarea politică internă.

Rusia a exploatat aceste vulnerabilități prin instrumente informaționale și propagandistice, însă terenul fertil pentru asemenea mesaje este generat de dinamica internă a democrațiilor europene. Prin urmare, unul dintre efectele indirecte ale războiului este accentuarea fragmentării politice interne în Europa, fenomen care poate afecta coerența strategică a Uniunii pe termen mediu.

4. Dimensiunea religioasă și simbolică

Se pare că nu am greșit nici atunci când am afirmat că „războiul din Ucraina va pune capăt mitului despre «Moscova – a treia Romă»”. Sprijinul explicit acordat războiului de către Biserica Ortodoxă Rusă a afectat semnificativ prestigiul acesteia în lumea ortodoxă. În Ucraina, procesul de desprindere instituțională de Moscova s-a accelerat.

Această evoluție diminuează pretenția Moscovei de centru spiritual incontestabil și confirmă faptul că războiul are și o dimensiune simbolică și identitară profundă.

Un efect major al conflictului este ruptura profundă produsă între populațiile rusă și ucraineană. Dacă anterior existau legături familiale și culturale dense, războiul a generat un antagonism pronunțat.

Declarația lui Vladimir Soloviov potrivit căreia „ucrainenii ne urăsc în proporție de sută la sută” este relevantă nu ca evaluare statistică, ci ca recunoaștere implicită a unei fracturi interstatale   profunde. Este rezonabil să presupunem că această ruptură nu va putea fi depășită decât într-un orizont temporal generațional. Este rezonabil să presupunem că această ruptură va marca relația dintre Rusia și Ucraina pentru decenii, într-un mod comparabil cu antagonismul istoric dintre Polonia și Rusia.

 5. Societatea rusă: între revanșism, adaptare și internalizarea războiului

În 2022, reacțiile publice din Rusia au fost interpretate preponderent prin prisma revanșismului post-imperial și a „traumei pierderii imperiului”. După patru ani, tabloul este mai complex și necesită o abordare diferențiată.

Se poate identifica existența unui nucleu ideologic dur, mobilizat activ în jurul narativului imperial, al confruntării civilizaționale cu Occidentul și al ideii de „restaurare istorică”. Acest segment este vocal și influent în spațiul mediatic și instituțional.

În același timp, însă, majoritatea populației pare să fi adoptat o atitudine de conformare la context. Nu asistăm la o mobilizare entuziastă generalizată, ci mai curând la o combinație de conformism, apatie și internalizare pragmatică a noii realități. Războiul a devenit parte a cotidianului mediatic și psihologic.  Emigrarea masivă a segmentului urban educat – mai ales în 2022–2023 – a redus potențialul contestatar intern și a contribuit la omogenizarea relativă a spațiului public. În paralel, controlul informațional și restructurarea mediatică au creat un cadru cognitiv stabil, în care războiul este prezentat ca inevitabil și defensiv.

Pe termen scurt, această combinație între represiune, propagandă și adaptare socială a asigurat stabilitatea internă. Pe termen lung, însă, costurile demografice, economice și morale pot produce efecte cumulative dificil de anticipat.

6. Consolidarea națiunii ucrainene: de la ambivalență la coeziune

Dacă există o concluzie aproape unanimă în analiza celor patru ani de conflict, aceasta privește consolidarea identității naționale ucrainene.

Înainte de 2022, Ucraina era adesea descrisă ca un stat caracterizat prin pluralism identitar regional și prin ambivalență geopolitică în anumite segmente ale societății. Războiul a accelerat procese care, în condiții normale, ar fi durat probabil decenii.

Invazia a produs: o consolidare a consensului privind orientarea europeană; o diminuare drastică a influenței politice pro-ruse; o reconfigurare simbolică a limbii și culturii ca elemente centrale ale rezistenței; o militarizare a conștiinței civice.

Chiar în condițiile unor pierderi umane și economice uriașe, Ucraina va  ieși  din conflict – cel puțin la nivel identitar – mai coerentă și mai unită decât a intrat. Războiul a funcționat ca un catalizator al națiunii politice ucrainene.

Paradoxal, obiectivul declarat al Kremlinului de a „neutraliza” sau „denazifica” Ucraina a contribuit la consolidarea exact a acelui tip de identitate politică suverană pe care Moscova încerca să o submineze.

7. Reconfigurarea relației ruso-chineze și fragmentarea sistemului internațional

Izolarea occidentală a împins Rusia spre o apropiere structurală de China. Această relație s-a intensificat în domeniile energetic, comercial și tehnologic.

Totuși, raportul dintre cele două state este marcat de asimetrie. Rusia, afectată de sancțiuni și limitări tehnologice, a devenit tot mai dependentă de piața chineză și de accesul la componente industriale. China, în schimb, a beneficiat de acces la resurse energetice la prețuri avantajoase și de o poziție consolidată în relația bilaterală.

Pe termen mediu și lung, această asimetrie poate transforma Rusia din actor autonom într-un partener junior într-o arhitectură eurasiatică dominată de Beijing.

La nivel sistemic, războiul a accelerat tendința de fragmentare a ordinii internaționale. Se conturează o competiție mai accentuată între blocuri geopolitice, iar neutralitatea devine tot mai dificil de menținut pentru statele aflate în zone de intersecție strategică.

8. Spațiul post-sovietic și Republica Moldova

În loc să revitalizeze proiectele de integrare post-sovietică, războiul a determinat numeroase state din regiune să-și diversifice parteneriatele externe. Tendințele centrifuge s-au accentuat. Pentru Republica Moldova, conflictul a avut implicații existențiale.   

Un efect regional semnificativ al războiului, insuficient anticipat în primele luni ale conflictului, îl constituie consolidarea cooperării trilaterale dintre România, Republica Moldova și Ucraina. Istoric, relațiile dintre aceste trei state au fost marcate de ambivalențe. Au existat diferențe de interpretare istorică, sensibilități legate de minorități și, la nivel societal, revendicări sau percepții teritoriale latente. Cu toate acestea, agresiunea rusă a produs un efect de convergență strategică. Cooperarea s-a manifestat în mai multe direcții: coordonare diplomatică și politică în raport cu instituțiile europene; colaborare în domeniul infrastructurii energetice și al transporturilor; gestionarea fluxurilor de refugiați; interconectări logistice și comerciale. Din perspectivă geopolitică, această apropiere are o semnificație structurală: spațiul dintre Prut și Nistru nu mai este perceput exclusiv ca zonă tampon, ci ca parte a unui arc de securitate regională. În condițiile în care amenințarea externă a devenit explicită, diferențele istorice au fost relativizate în favoarea interesului comun de stabilitate și integrare europeană. Pe termen lung, această convergență poate contribui la redefinirea relațiilor din Europa de Sud-Est, reducând vulnerabilitățile strategice ale fiecăruia dintre cei trei actori.

9. Implicații pentru proiectul Reunirii și pentru spațiul românesc

Pentru spațiul românesc, războiul din Ucraina are o semnificație strategică directă și multidimensională. El a demonstrat, într-o manieră dificil de contestat, că zonele „gri” de securitate – acele spații aflate între arhitecturi de securitate consolidate – sunt cele mai vulnerabile în fața revizionismului geopolitic. Statele sau teritoriile aflate în ambiguitate strategică devin mai ușor supuse presiunilor militare, energetice, informaționale și politice.

Republica Moldova reprezintă un caz ilustrativ. Neutralitatea constituțională, formulată într-un context istoric diferit, se confruntă astăzi cu realitatea prezenței militare ruse în Transnistria și cu proximitatea directă a unui teatru de război activ. Războiul din Ucraina a arătat că neutralitatea formală nu echivalează automat cu securitatea efectivă, în absența unor garanții externe și a unor mecanisme de apărare colectivă.

În acest context, integrarea în structurile euroatlantice dobândește o semnificație suplimentară. Ea nu mai poate fi analizată exclusiv prin prisma beneficiilor economice sau a argumentelor identitare, ci și ca instrument de stabilitate strategică. Apartenența la un sistem de securitate colectivă reduce vulnerabilitatea la presiuni externe și limitează spațiul de manevră al actorilor revizioniști.

Cooperarea consolidată dintre România, Republica Moldova și Ucraina este un alt element relevant. În pofida diferențelor istorice și a sensibilităților existente la nivel societal, agresiunea rusă a produs o convergență pragmatică. Interconectările energetice, infrastructura de transport, coordonarea diplomatică și gestionarea crizelor umanitare au creat o rețea de interdependențe care depășește simbolismul politic.

Această convergență are o dimensiune structurală: spațiul dintre Carpați, Prut și Nistru nu mai poate fi analizat fragmentat. Stabilitatea fiecărei componente depinde tot mai mult de stabilitatea întregului. Într-un mediu geopolitic volatil, coerența strategică regională poate deveni un factor de descurajare.

Din perspectiva proiectului Reîntregirii, războiul din Ucraina reconfigurează cadrul de reflecție. Dacă anterior dezbaterea era dominată în mare măsură de argumente istorice, culturale și identitare, contextul actual introduce o variabilă suplimentară: securitatea colectivă. Unitatea politică și integrarea deplină în arhitectura euroatlantică pot fi analizate și ca mecanisme de reducere a vulnerabilităților strategice.

Aceasta nu transformă proiectul Reîntregirii într-un simplu instrument geopolitic, dar îl plasează într-un cadru mai larg, în care identitatea și securitatea devin interdependente. Într-o regiune în care frontierele au fost contestate de-a lungul istoriei, iar ordinea internațională este supusă tensiunilor, claritatea opțiunilor strategice devine esențială.

În acest sens, războiul din Ucraina nu reprezintă doar o criză externă, ci un factor de recalibrare a dezbaterii interne din spațiul românesc. El obligă la o reevaluare lucidă a poziționării geopolitice și la o înțelegere a faptului că stabilitatea politică, securitatea militară și coeziunea identitară sunt dimensiuni interconectate ale aceluiași proiect istoric.

Concluzie La patru ani de la declanșare, războiul din Ucraina nu a produs o victorie decisivă, dar a generat transformări structurale profunde. A remodelat securitatea europeană, a consolidat identitatea ucraineană, a militarizat statul rus și a accelerat fragmentarea ordinii internaționale. Dacă după primele o sută de zile analiza era dominată de emoție și incertitudine, astăzi putem afirma că acest conflict a marcat începutul reașezării sistemului de securitate internațional. Nu asistăm doar la un război regional, ci la o redefinire a echilibrului de putere în Europa și, implicit, la începutul unei noi etape în istoria politică a continentului. Pentru Europa de Est și pentru spațiul românesc, conflictul nu este un eveniment exterior, ci un factor determinant al propriilor opțiuni strategice. În acest sens, analiza sa nu este doar un exercițiu academic, ci o necesitate de clarificare a direcției istorice.