Evlavia ca alibi (despre răstălmăcirea pioasă a Adevărului)

30 martie 2026 - 37 de ani de la moartea lui Nicolae Steinhardt

Direct și fără falsă pudoare: poate funcționa un cuplu de oameni teferi la minte și la trup fără atingere, fără intimitate, fără semne vizibile ale iubirii, respectului, grijii și prețuirii reciproce, a faptului că, în ciuda hârâielilor inevitabile, își aparțin unul celuilalt, că nu au și nu caută alternative? Da, dar numai dacă batem câmpii, idealizând anomalia și transformând excepția în normă. Aici intră și una dintre aberațiile născute din ruperea dinților fermoarului hainei ecleziale între monahism și laicat, inclusiv clerul de mir: mitologia „căsătoriilor albe”, ca și cum suspendarea expresiei firești a iubirii ar fi, prin ea însăși, semn de înălțime duhovnicească. Or, tocmai aici începe confuzia dintre vocații, dintre rânduieli și dintre stări de viață. Ce este firesc, binecuvântat și responsabil într-o căsătorie nu devine inferior doar fiindcă monahismul are altă asceză. Când amesteci planurile, nu obții mai multă sfințenie, ci caricaturi ale ei, sinteze fragmentare, fermă de struțocămile.

Paralela vieții de cuplu cu viața spirituală nu este deloc întâmplătoare. Poate cineva să râvnească la virtuți și să fie în același timp indiferent, fără compasiune, fără simțul dreptății, inert, absent, instalat într-un interes pretins „superior”, privind de sus în jos, făcându-și netulburat canonul de rugăciuni în vreme ce aproapele suspină, se frământă, este emoțional și faptic abandonat, dar evlaviosul nepierzând nicio slujbă și dând din mână cu lehamite că, orice am zice și orice am face, omul tot sub pecetea păcatului va rămâne până la sfârșitul veacurilor? Poate fi spiritualitatea o formă catifelată, asezonată senzorial cu bună mireasmă și legănări psaltice, de cinism, de egoism, de suficiență? Din păcate, da. Dar tocmai de aceea trebuie spus limpede: în asemenea cazuri nu mai avem viață în Duh, ci o autosuficiență pietistă, sterilitate sufletească poleită religios. De ce? Pentru că Adevărul nu amorțește conștiința, ci o trezește. Nu anulează criteriul moral, ci îl adâncește. Nu ne scutește de răspundere față de oameni, ci ne face mai sensibili, mai drepți, mai vii.

Despre asta este, în fond, vorba când vezi cum unii confrați de slujire ori credincioși din aceeași comunitate a crezului împărtășit retoric se poartă nemijlocit în fața vrăjitorilor de miracole, a pictorilor de sensuri false, a sculptorilor unor adâncimi plate, ca și cum orice discernământ ar fi deja cruzime, orice evaluare temporară ar fi deja osândire, orice criteriu ar fi deja lipsă de iubire. Ni se spune cu repetiție mantrică: nimeni nu este bun, nimeni nu trebuie judecat, nici măcar evaluat vremelnic, că nimeni una, că nimeni alta, că nimeni nimic. Dar atunci cine? Cine, omenește vorbind, mai răspunde pentru adevăr? Cine, omenește vorbind, mai veghează? Cine, omenește vorbind, mai spune că binele este bine și răul este rău? A lăsa totul, dar absolut totul, la latitudinea judecății lui Dumnezeu este, cum avertiza Monahul Nicolae de la Rohia, culmea prostiei pe care trebuie să o evităm cât putem de mult. Dumnezeu nu ne cere suspendarea minții, ci luminarea ei. La urma urmelor, oricât de banal ar suna, Creștinismul nu înseamnă abolirea eticii, ci transfigurarea ei în iubire adevărată, adică lucidă, dreaptă și vie. Adică, pe câtă bucurie dăruiește Învierea, pe atâta incomoditate aduce, să nu uităm, Răstignirea.

Doxa!