Gâștele / rațele lui Savatie, Calistrat, Teodosie, Georgescu, Puric etc (despre ortodoxia de stol)

„Învățați-vă înainte de toate să aveți spirit de discernământ. A deosebi între bine și rău, între sănătos și nesănătos, între folositor și nefolositor, acesta este începutul înțelepciunii voastre.” Mitropolitul Bartolomeu (Valeriu) Anania

*

Banal și abrupt spus, nu orice unitate este bună, după cum nu orice convergență dovedește adevărul. Faptul că mai mulți merg în aceeași direcție nu înseamnă automat că știu unde merg, de ce merg și în numele cărui criteriu o fac. Există o unitate vie, rod al discernământului, al unei adeziuni lucrate lăuntric și al unei înțelegeri câștigate personal. Dar există și o unitate de împrumut, în care omul aderă fără să fi judecat, repetă fără să fi cercetat, aliniindu-se fără să fi interiorizat, fără să fi metabolizat. Cu alte cuvinte, nu orice coeziune este comuniune. Uneori, ceea ce pare solidaritate este doar compactare, complicitate, comoditate în care ceea ce pare fidelitate se dovedește doar reflex de grup, consensul nefiind altceva decât oboseala de a mai gândi pe cont propriu, de a te mai deranja.

În acest punct, analogia lui Konrad Lorenz devine decisivă tocmai fiindcă provine la propriu din lumea gâștelor și a rațelor, explicând astfel organic chiar titlul de față. Lorenz, cunoscut și prin "Er redete mit dem Vieh, den Vögeln und den Fischen" (El a vorbit cu vitele, păsările și peștii), a devenit celebru mai ales prin observațiile asupra a ceea ce numim astăzi imprinting: puii de gâscă și bobocii de rață ajung să urmeze primul reper mișcător perceput cu suficientă forță. Imaginea lui Lorenz mergând urmat de gâște a devenit aproape emblematică pentru etologie. Tocmai de aceea, referința nu este deloc ornamentală. Ea ne oferă o parabolă aparent simplă despre condiția umană: și omul poate confunda apariția cu autoritatea, proximitatea cu legitimitatea și obișnuința de a urma cu fidelitatea însăși.

Așadar, formula gâștelor/rațelor lui X sau Y desemnează acele situații în care, inclusiv în viața religioasă, apar mecanisme de tip imprinting, adică fixări afective și reflexe în jurul unui reper suficient de sonor, de spectaculos sau de autoritar. Altfel decât în regnul animal, dar imitându-l, nu mai avem în consecință oameni care cercetează adevărul, ci oameni care urmează primul centru de mișcare suficient de convingător. Nu mai avem comuniune, ci aliniere; nu mai avem convingere, ci fixare; nu mai avem Biserica drept spațiu al discernământului, ci începutul unui stol. Firește, dacă știm să citim atent, Lorenz nu ne reduce la biologie, dar ne avertizează indirect cât de repede putem aluneca de la nevoia legitimă de orientare la dependență, de la încredere la mimetism și de la autoritate la dresaj. Aici începe toată drama: omul poate confunda intensitatea adeziunii cu adevărul ei.

Psihologia mulțimilor, de la frecvent invocatul Gustave Le Bon încoace, descrie tocmai acest pas. În "Psychologie des foules" (Psihologia mulțimilor), Le Bon arată cum individul absorbit în masă nu devine mai profund, ci mai rudimentar; nu capătă finețe interioară, ci pierde nuanța; nu urcă în luciditate, ci coboară în contagiune. De aceea, problema lidershipului nu este numai aceea că există influență, ci aceea că influența poate degenera, aproape pe nesimțite, în tehnică de control. Acolo unde oamenii nu mai verifică, unde entuziasmul ia locul judecății, liderul începe să administreze reflexe, nu conștiințe. Nu mai avem persoane care se lasă convinse, ci adepți care se lasă antrenați. Nu mai avem autoritate slujitoare, ci prestigiu exploatat, frecvent fără milă, cu duritate fizică și psihică, precum în secte apocaliptice sau ale organizații toxice.

Dictaturile au înțeles perfect această logică și au dus-o până la capăt, cu metodă rece. Hannah Arendt, în "The Origins of Totalitarianism" (Originile totalitarismului), a legat deloc întâmplător totalitarismul de apariția maselor dezrădăcinate, ușor de standardizat și mobilizat, precum proletariatul. În așa ceva rezidă unul dintre adevărurile cele mai amare ale modernității politice: dictaturile nu se mulțumesc să reprime, ci masifică. În consecință, omul încetează să mai fie chip și nume, relație și vocație, devenind dosar, categorie, clasă, procent, unitate statistică. Cu alte cuvinte, își pierde calitatea personală și devine material administrabil. Numai că boala aceasta nu aparține exclusiv totalitarismelor clasice. Reziliența apucăturilor rele face ca aceeași tentație să roadă și în democrații, acolo unde electoratul este tratat nu ca adunare de cetățeni educați, capabili să delibereze, ci ca rezervor de impulsuri, resentimente și exaltări colective. În acel punct, votul riscă să nu mai exprime judecată civică, ci doar temperatura unei mase. Jocul cu focul încetează să mai fie o metaforă.

Aici intervine limpezitor și structurant Jürgen Habermas. În "Strukturwandel der Öffentlichkeit. Untersuchungen zu einer Kategorie der bürgerlichen Gesellschaft" (Transformarea structurală a sferei publice. Cercetări asupra unei categorii a societății burgheze), el arată că spațiul public nu este, în forma lui sănătoasă, o simplă adunare de reacții, ci spațiul formării opiniei prin dezbatere, critică și mediere între societate și stat. Tocmai de aceea, degradarea lui prin comercializare, manipulare mediatică și reducerea cetățeanului la consumator de opinii prefabricate devine atât de gravă. Tradus în registru civic, asta înseamnă că democrația fără educație nu este exercițiul matur al libertății, ci gestiunea permanentă, prudentă și temătoare, a riscului ca opinia civică să se degradeze în gândire anonimă, autosuficientă și impermeabilă la argument. Iar noile platforme tehnice nu fac altceva decât să agraveze exact această vulnerabilitate: omul are impresia că dacă a reacționat, deja a gândit; dacă a distribuit, deja a înțeles; dacă a primit confirmare în serie, deja posedă criteriul. Nu mai avem opinie publică, ci meteorologie afectivă. Atașamentul și ura deopotrivă capătă caracter de cataclism, de furtună în față căreia suntem neputincioși.

*

Din perspectivă social-teologică, de aici începe contrapunctul decisiv. Creștinismul nefiind o formă rafinată de gregarism, Biserica nu se reduce la stolul religios al unor oameni care merg după cel mai sonor glas. În acest sens, profund ortodox pentru că genuin evanghelic, John Zizioulas, în "Being as Communion: Studies in Personhood and the Church" (Ființa eclesială: studii despre persoană și Biserică), dezvoltă magistral raportul dintre persoană și Biserică. Acestea sunt gândite împreună, în cheie relațională și euharistică, astfel încât personalismul creștin devine bază a experienței comunitare, iar aceasta garanție a unicității persoanei. În aceeași direcție, Părintele Dumitru Stăniloae, în "Spiritualitate și comuniune în Liturghia ortodoxă", de pildă, insistă argumentat asupra faptului că, altminteri decât masificarea seculară, comuniunea nu este simplă co-prezență rituală, ci participare reală la viața în Hristos. Cu alte cuvinte, opusul masei nu este individul izolat, ci persoana în comuniune adevărată. În consecință, nu individualismul ca atare salvează persoana de turmă, ci relația adevărată, adică libertatea luminată de un adevăr (re)cunoscut și de alții.

Din alt unghi, viziunea aceasta o regăsim și la autori precum Dietrich Bonhoeffer, un teolog social aparte. Concret, încă din "Sanctorum Communio. Eine dogmatische Untersuchung zur Soziologie der Kirche" (Sanctorum Communio. O cercetare dogmatică asupra sociologiei Bisericii), apare celebra lui formulă „Christus als Gemeinde existierend” (Hristos prezent ca comunitate eclezială); iar în "Gemeinsames Leben" (Viață împreună), comunitatea creștină este înțeleasă nu ca afinitate psihologică, nu ca simplă simpatie de grup, ci ca viață comună întemeiată în Hristos și sub autoritatea Cuvântului. La Joseph Ratzinger, în "Zur Gemeinschaft gerufen. Kirche heute verstehen" (Chemați la comuniune. A înțelege Biserica astăzi), unitatea Bisericii nu este afect de masă și nici disciplină de cazarmă, ci realitate sacramentală, euharistică și apostolică. Aceste repere sunt decisive fiindcă ne feresc de două erori opuse: una este reducerea Bisericii la sociologie; cealaltă este spiritualizarea ei într-atât încât nu mai vedem cum pot apărea în ea mecanisme de control, conformism și dependență.

Inclusiv în contextul nostru actual, să îl numim postmodern, rolul teologiei sociale nu este nicidecum delegitimarea principiului ierarhic și nici discreditarea autorității ca atare, așa cum acuză unii care nu văd încadrarea mai largă a evenimentului credinței. Dimpotrivă, teologia socială ortodoxă dorește, cum am tot scris de-a lungul timpului, să reconfirme necesitatea atât a principiului ierarhic, cât și a autorității în general, fără de care nici viața eclezială, nici ordinea socială, nici formarea persoanei, maturizarea ei nu sunt cu putință. În absența acestor criterii, riscul nu este doar negarea anomică a ordinii, haosul arbitrariului, reflexul de a suspecta orice criteriu și orice formă de conducere, ci și extrema cealaltă: apelul infantil, grăbit sau interesat la un „superior” de tip tiranic, adică la o autoritate abuzivă, neatinsă de control moral și dispensată de exigența adevărului. Cu alte cuvinte, între anarhie și tiranie nu se află vidul, ci tocmai ordinea legitimă, autoritatea responsabilă și ierarhia exercitată ca slujire, nu ca posesie.

Biblic și patristic, criteriul rămâne limpede, nesmintit: comuniunea nu suspendă discernământul, ci îl presupune. „Iubiților, nu dați crezare oricărui duh, ci cercetați duhurile” (δοκιμάζετε τὰ πνεύματα) (1 In 4, 1) este, în fond, un avertisment împotriva entuziasmului fără criteriu. Iar când Sfântul Pavel vorbește despre un singur trup alcătuit din multe mădulare (1 Cor 12, 12-27), el exclude din capul locului și uniformizarea, și anarhia: unitatea Bisericii nu înseamnă repetare mecanică, ci ordine vie a diferențelor. Cu mult înaintea "conferințelor duhovnicești" sau a postărilor pe internet, Sfântul Ioan Gură de Aur, în omiliile sale la I Corinteni, comentează tocmai pluralitatea mădularelor și a darurilor, arătând că unitatea nu este nivelare, ci armonie organică, opinia personală fiind valabilă, de folos în măsura în care este împărtășită prin cunoaștere și trăire de ceilalți. În fapt, toată tradiția ascetică va formula necontenit aceeași exigență prin accentul pus pe διάκρισις (discernământ), antidot atât împotriva rătăcirii individuale, cât și împotriva exaltării colective. În limbaj mai simplu: Biserica nu cere suspendarea minții, ci luminarea ei.

*

De aceea, concluzia poate fi formulată fără menajamente și, precum la început, aparent banal și abrupt: oriunde ascultarea devine reflex, oriunde influența devine control, oriunde fidelitatea se reduce la imitare, oriunde omul este învățat să urmeze mai repede decât să înțeleagă, comuniunea începe să fie contrafăcută. Acolo nu mai avem creștere împreună în Hristos, ci mecanism de grup cu vocabular religios. Nu mai avem Biserica drept spațiu al libertății luminate de adevăr, ci ceea ce putem numi, fără ocolișuri, "ortodoxie de stol". Adică o lume în care se merge după primul reper suficient de impunător, în care zgomotul ține loc de autoritate, iar masa se confundă cu sobornicitatea. Tocmai de aceea, numitorul comun al întregii discuții rămâne, personal, discernământul și, interpersonal, onestitatea. Fără ele, orice comunitate riscă să decadă la starea de turmă la propriu. În atari condiții, cum formula cu umorul lui nemaipomenit iezuitul indian de Mello, rațele și gâștele fac gălăgie, crezând că astfel îi imită pe vulturi și pe condori. Cât despre Capitol...

Doxa!