Demonul hoției (apel la exorcizare)

Nu era de ajuns că România s-a trezit — nu pentru că ar fi dormit, ci pentru că i-a fost anesteziat simțul răspunderii de către cei care au condus-o — cu un deficit uriaș, în raport cu o economie încă prosperă, dar incapabilă să acopere prin productivitate goluri și sincope pricinuite de politic. Nu era de ajuns că avem război la graniță, că avem ca atare nevoie de înarmare strategică în sensul cel mai tehnic și mai concret al termenului, mai ales pe fondul lipsei unei infrastructuri civile utilizabile și militar. Nu era de ajuns că, în urma atacurilor unilaterale ale Israelului și ale SUA asupra Iranului — măcar de i-ar distruge definitiv apetitul atomic și calitatea de exportator de terorism! — piața mondială a energiei a explodat, la propriu. Nu era de ajuns că SUA, cu un psihopat la conducere și cu tehnofasciști în jurul lui, se joacă de-a ieșitul din NATO, adică din cea mai mare, mai puternică și istoric validată alianță defensivă a lumii moderne.

Nu. Nimic din toate acestea, separat ori laolaltă, nu este, nu a fost și nu va fi suficient pentru a potoli demonul hoției întrupat de un partid precum PSD, dar prezent, de fapt, și în alți "pesediști" risipiți prin toate celelalte partide, indiferent de culoarea afișată ori de limba maternă. La noi, corupția reprezintă un fenomen ecumenic în sensul cel mai sumbru al cuvântului. Un asemenea demon este neliniștit, nu are stare și nu se odihnește până nu se întoarce, trăgând orice în cale, șerpuind peste destine, pentru a se face colac peste întreaga grămadă bugetară. El pândește orice resursă, orice criză, orice fereastră de oportunitate, nu pentru a salva ceva, ci pentru a-și lua partea, a-și reface rețeaua, a-și hrăni clientela și a-și perpetua dominația prin dependență, complicitate și frică. Iar tăcerea Bisericii, asurzitoare tocmai prin contrastul cu gravitatea momentului, nu poate fi trecută ușor la capitolul diplomație instituțională. Da, Biserica are interese legitime de apărat. Dar are și idealuri de mărturisit, chiar sau mai ales atunci când acestea incomodează, irită sau costă.

Din punct de vedere social-teologic, hoția, atunci când urcă la rang de reflex colectiv și de metodă de guvernare, încetează să mai fie doar infracțiune și devine antropologie stricată, pedagogie publică a jafului, catehism pe dos. Ea îi învață pe oameni că meritul este prostie, cinstea o infirmitate, iar funcția — o pradă. Într-o asemenea lume, nu mai furi doar bani, ci viitor, încredere, solidaritate, capacitatea unei națiuni de a se aduna lucid în fața primejdiei. De aceea, demonul hoției nu se combate numai prin procurori, dosare și cătușe, deși și acestea își au rostul lor. El trebuie scos la lumină și ca păcat public, ca dezordine morală care sluțește sufletul unei țări. Iar când furtul continuă în vreme de criză, de război la hotar și de nesiguranță generalizată, iar Biserica preferă să-și administreze prudent tăcerea în loc să-și riște cuvântul, hoția nu mai este doar lăcomie. Devine formă de trădare.

Doxa!