Lunea Mare (despre Ivan Ilici și smochinul care avea doar frunze)

Nu boala îl sperie cel mai tare pe Ivan Ilici, ci bănuiala, încă neclară la început, că a trăit greșit. Nu într-un sens spectaculos, nu ca un criminal sau desfrânat de roman moralizator, ci tocmai în chipul cel mai onorabil cu putință: corect, previzibil, bine așezat, reușit. Casa în ordine, cariera în ordine, relațiile în ordine, totul pus la punct cu acea grijă a omului care confundă armonia cu aranjamentul. Și totuși, ceva crapă. Nu la exterior, ci în miez. De aici ar trebui, poate, începută Lunea Mare: nu cu smochinul din Evanghelie, ci cu această spaimă târzie a omului care simte că s-a ocupat toată viața de frunze. Că a urcat, iar urcarea lui a fost, de fapt, o coborâre. Că a trăit cum trebuie și tocmai de aceea nu a aflat niciodată dacă a trăit cu adevărat.

Biserica, însă, spune lucrurile mai repede și mai nemilos. În prima zi a Săptămânii Mari nu ne pune înainte o emoție, ci o judecată: Iosif cel preafrumos, vândut de frații săi, și smochinul neroditor, blestemat pentru uscăciunea lui mascată de frunziș. Apoi, peste toate, răsună troparul acela care nu mângâie, ci trezește: „Iată Mirele vine la miezul nopții!”. Nu spune: iată, mai aveți timp! Nu spune: aranjați-vă puțin și o să fie bine! Nu spune: Dumnezeu Se lasă impresionat de aparență, de bună-cuviință, de poziție, de rol. Spune doar atât: vine! Și vine în ceasul în care frunza nu mai poate ține loc de rod. De aceea Lunea Mare este atât de severă: ea nu se repede asupra păcătosului spectaculos, ci asupra sterilității respectabile, asupra vieții care arată bine și nu rodește, asupra omului care a pus totul în ordine, mai puțin sufletul.

Aici se vede și cât de tulburător se ating Evanghelia și Tolstoi. Smochinul avea tot ce trebuie pentru a fi confundat cu un copac viu: frunze, contur, prezență, aparență de sevă. Ivan Ilici avea tot ce trebuie pentru a fi confundat cu un om împlinit: funcție, familie, casă, gust, reflexe sociale, acea decență rece care ține loc de conținut în multe vieți moderne. Numai că niciunul nu rodea. Și tocmai aceasta este marea teamă a Lunei Mari, pe care foarte puțini o formulează direct: nu că am făcut răul zgomotos, ci că am putut trece prin viață fără să aducem rod; nu că am scandalizat, ci că ne-am uscat elegant; nu că am căzut, că suntem jos, ci că am rămas în picioare, da, dar fără sevă. Iosif, dimpotrivă, coboară în fântână, în umilință, în vânzare, în nedreptate, dar nu putrezește lăuntric. La el, ceea ce este jos rămâne viu, de unde și forța de a ieși. La Ivan Ilici, ceea ce este sus se dovedește, la final, gol, adânc de gol.

Și poate aici ar trebui apăsat mai tare, tocmai pentru omul de azi: Lunea Mare nu este doar despre un smochin de demult, ci despre întreaga noastră civilizație a frunzelor. Despre instituții care funcționează și nu mai nasc viață. Despre biografii impecabile și inimi necoapte. Despre oameni care se mișcă eficient, vorbesc corect, cred rezonabil, administrează bine, dar nu mai rodesc nimic din ceea ce Dumnezeu așteaptă: pocăință, milă, adevăr, curaj, răbdare, fidelitate, lacrimă curată, luciditate, onestitate, bunătate, discernământ. Și tocmai de aceea, într-un registru discret, dar apăsat, Ivan Ilici este contemporanul nostru. Nu fiindcă moare, ci fiindcă descoperă prea târziu că viața lui fusese alcătuită pentru exterior. Lunea Mare nu ne cere, așadar, să ne emoționăm religios, ci să ne întrebăm dacă nu cumva am devenit și noi experți certificați în frunziș.

Iar dacă vocea liturgică a zilei trebuie să rămână în noi după ce textul se termină, ea ar trebui să rămână așa: Mirele vine! Nu inspectorul, nu opinia publică, nu istoria, nu succesul, nu eșecul, ci Mirele. Și când vine, nu întreabă cât de bine ne-am prezentat, ci dacă am rodit. Nu cât de sus am ajuns, ci dacă am rămas vii. Nu cât de convingător am locuit decorul, ci dacă am avut substanță. În lumina aceasta, spaima lui Ivan Ilici nu mai este doar spaima unui om bolnav, ci una dintre cele mai serioase întrebări ale Săptămânii Mari: dacă toată viața mea, tocmai pentru că a arătat bine, a fost greșită? Lunea Mare nu ne lasă să fugim de această întrebare. Și bine face.

Sus să avem inimile!