"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
Magda Isanos a avut strălucirea imensă a unui meteorit rar, care în arderea ei fulgerătoare a luminat cerul întregii poezii române. Prinsă de un pendul ce se legăna între viață și moarte, Magda Isanos a cules în scurta ei goană pe pământ cele mai frumoase trăiri poetice, îmbrăcându-le în straiele de sărbătoare ale limbii române.
Destinul ei dramatic parcă ar fi desprins din frământările și zbuciumul Basarabiei natale, care își răzbună înstrăinarea, dăruind României întregi lada de zestre cu tot ce are mai curat și înălțător sufletul românesc din stânga Prutului.
Doamne, n-am isprăvit!
Doamne, n-am isprăvit
cântecul pe care mi l-ai șoptit.
Nu-mi trimite îngeri de gheaţă și pară
în orice seară.
Nu pot pleca. Arborii îmi șoptesc;
florile calea-mi aţin și mă opresc.
Despre toate-am început o cântare
de laudă și naivă mirare.
Oamenilor voiam să le las
sufletul meu, drept pâine la popas,
drept pășune, livadă și cer.
Tuturor acelora care nu mă cer
și nu mă cunosc, am vrut să le fiu
o candelă pentru mai târziu.
Căutam în iarbă și-n mohor
tainele ascunse tuturor.
Mă uitam în fântână și-n iaz,
și-ascultam – îndelung – sub brazi...
Atunci au venit îngerii și m-au chemat.
Doamne, nu pot pleca, n-am terminat!
Deschide colivia, fă să zboare
cântecele mele nerăbdătoare.
