Cum l-am prins pe Boris Elțin și l-am tras de limbă

În zilele aniversare, ne mai răscolim amintirile, mai răsfoim paginile vieții. Am mai multe fotografii și imagini video din anii de tranziție, pe care încă nu le-am atins. Printre ele sunt și cele de la interviul meu exclusiv cu Boris Elțîn, președintele Rusiei în anii ’90.

Fotografia cu microfonul în fața lui am publicat-o abia vreo șapte ani în urmă, însoțită de un text cu tentă de amintire istorică.

Astăzi, cu prilejul aniversării mele, revin la acea zi îndepărtată din Belyi Dom – Kremlinul lui Elțîn – și public două fotografii, puse laolaltă. Redau, pe scurt și rapid, ce scriam prin 2019.

---

În zilele celea, lucram comentator politic și prezentator al emisiunilor de știri la TV Moldova, unica televiziune din republicuță. În momentele mai tensionate, mai speciale, deveneam și reporter. Așa s-a întâmplat în septembrie 1990, când am fost inclus în delegația de stat a R.M., condusă de președintele Mircea Snegur, pentru semnarea Tratatului de Prietenie și Colaborare între Federația Rusă și Republica Moldova, la Moscova. Iată componența delegației noastre:

– Mircea Snegur, președintele Republicii Moldova; 

– Mircea Druc, prim-ministrul Guvernului; 

– Ion Hadârcă, prim-vicepreședintele Parlamentului; 

– Petru Muntean, Comisia Afaceri Externe a Parlamentului; 

– Constantin Oboroc, vice-primministru; 

– Silvestru Maximilian, consilier al prim-ministrului; 

– Petru Pascari, fost prim ministru al RSS Moldovenească, momentan șeful Reprezentanței R.M. la Moscova, și încă cineva.

Subsemnatul, împreună cu fotograful Tudor Iovu și cameramanul Valentin Rogodanțev, formam grupul de presă.

Ambele state își declaraseră recent suveranitatea: Rusia – la 12 iunie 1990, iar R. Moldova – unsprezece zile mai târziu, și stăteau cu mâna pe clanța ușii de ieșire din URSS.

Situația însă nu era simplă. În timp ce Rusia putea semna tratate cu oricine, Moldova suverană avea nevoie de un document bilateral forte, chiar cu ea, pentru a se afirma în fața metropolei sovietice.

Ajungem la Moscova joi seara. Ne cazăm la hotelul Reprezentanței R.M.. Vineri urmează să primim de la ruși proiectul tratatului, să-l traducem și să pregătim exemplarul nostru în română. Iar sâmbătă – semnarea. Doar că documentul rușilor ajunge abia spre amiază, ne lasă foarte puțin timp. Ai noștri s-au apucat imediat de traducere, fiind chemat și eu să ajut. Nu existau computere personale, pe atunci, iar Reprezentanța avea doar o singură mașină de scris electrică, și aceea cu litere rusești. Ne întrebam cum să realizăm varianta românească. Până la urmă, ne ajută cei de la Ambasada României. Spre seară, textul a prins formă oficială în limba română.

Între timp, vestea despre delegația Moldovei ajunsă la Moscova se răspândește rapid. Centrul unional nu privea cu ochi buni astfel de inițiative. Presiunile încep imediat. Pe culoare umblă deschis lideri separatiști din Tiraspol, care cer Rusiei să renunțe la tratat. KGB-ul și partidul comunist lucrează pe canalele lor. Semnale grele vin și din anturajul lui Elțîn. În aceeași zi, la Congresul Deputaților Poporului, Gorbaciov ironizează deschis planul moldo-rus. În cuvântarea sa de la tribună, el atacă proiectul republicilor de a forma comunitatea de state suverane, fără centru unional. (S-a și format CSI mai târziu.) 

Spune că nu e „comunitate”, ci „concubinaj”. (În rusă, cu rimă ușoară: „Ne sodrujestvo, a sojitelstvo”).

În aceste condiții, destinul Tratatului părea vulnerabil. Se discuta deja că Elțîn ar putea să cedeze presiunilor și nu va mai semna. Și peste toate, vineri după amiază, o știre de-a dreptul dramatică produce explozia: Boris Elțîn a fost implicat într-un accident rutier. Nu se spunea, dacă e întâmplător sau organizat. Starea din delegație s-a schimbat brusc. Întrebările curg fluviu: Cât de grav este? Va mai veni el să semneze? Se încerca însă și puțin curaj: 

– Dacă mai mișcă, vine și pe targă, zice Hadârcă. 

– Măcar pe targă să-l vedem, dar cu penița în mână, se îmbărbătau ceilalți. 

Seara, la cină, se discută pe un ton minor. O stare apăsătoare, pesimistă. Se mai ridică cineva, se mai duc unii prin odăile lor, dar așteptarea adună oamenii la loc. Mircea Snegur, într-un costum sportiv simplu, de care îmbrăcăm cu toți prin casă, rostește resemnat, ca un bun țăran în fața secetei:

– Iată așa ne este dat nouă, moldovenilor – să suferim. Va trece și asta, dar… Numai speranța în Cel de Sus ne mai ține.

Apoi sosește și vestea:

– Elțîn va veni mâine să semneze, chiar dacă mai are probleme de sănătate..!

-----

Îmi scriu reportajul zilei, pe care să-l transmit prin fire la Chișinău – pe atunci nu exista internetul. Emoționat și eu – mut pixul dintr-o mână în alta. Mircea Druc observă, face pasul și-mi declară, ca un soare de idei:

– Spune acolo că acesta este un moment istoric. Al doilea mare document în relațiile moldo-ruse. Primul a fost semnat de Dmitrie Cantemir și Petru cel Mare, în 1711, în fața pericolului otoman. Iar acum vom semna noi, împotriva opresiunii sovietice.

Transmit reportajul la telefon, direct în programul „Mesager”. Finalizez cu un slogan, ca să mă audă și cei de peste Nistru, dar și mai departe: 

– Rusia e cu noi..!

---

În ziua semnării, îl rog pe Mircea Snegur să mă susțină, când îi voi solicita lui Elțîn să-mi acorde un interviu. Președintele ezită, are grijă de tratat:

– Este bolnav, să-l lăsăm să semneze, mai întâi.

Am înțeles că trebuie să mă descurc singur. Mi-am notat câteva întrebări și am așteptat momentul. (Caietul notițelor îl mai am și astăzi.)

Elțîn intră în sală, însoțit de echipa sa, printre care, prim-ministrul Rusiei Ivan Silaev, dar și renumitul bodyguard Korjakov. Impresiona și presa, numeroasă și bine dotată. Noi lucram cu tehnica pe care o aveam – o cameră video de format VHS, depășită demult prin alte părți. (Iar noi o purtam ca cea mai bună de la Televiziunea RM.) Formulez vreo trei teme pentru discuție. De a fi să treacă măcar una! mă gândesc.

Președintele Rusiei îi salută pe cei prezenți prin strângere de mână. Se așază la masă și rostește solemn: 

– Noi ne dorim o bună colaborare cu Maldavia!

Atinge cu penița pagina! Tratatul este semnat! Gazda ordonă să se aducă șampanie!

Atunci pășesc înainte și-i fac semn lui Snegur: e momentul! El se adresează:

– Boris Nicolaevici, pojaluista, odin vopros ot moldavscogo televidenia. (O întrebare de la/pentru televiziunea Moldovei.)

Elțîn rămâne nemișcat. Urmează o tăcere. Apoi se întoarce spre mine. Iar eu cu microfonul.

– Dva!.. (Două!..) zic eu scurt și pornesc interviul, știind că-i voi pune trei întrebări, până la urmă. Ca să nu-l presez, le-am formulat, încât să vină una din alta. Și ca să-mi dea răspunsurile mai aproape de ce-mi doream.

La a treia, s-a încordat vizibil. Pentru o clipă, părea că reacționează dur. Dar a răspuns. Și a spus clar:

- Rușii din Moldova să învețe limba poporului în mijlocul cărui trăiesc. Dacă nu, Rusia e mare și îi așteaptă acasă.

---

P.S. Premiera interviului s-a produs în programul Mesager TV de duminică, după întoarcerea noastră de la Moscova. A fost reluat luni, 24 septembrie, în același program. Apoi încă o dată, în emisiunea specială de la 21.30, din aceeași seară. Invitații emisiunii au fost Ion Hadârcă și Petru Munteanu.

Vreo câțiva ani în urmă, am hotărît să mai privesc o dată acest interviu exclusiv, unicul realizat de presa din părțile noastre (sau cel puțin primul) cu liderul nr 1 al Rusiei, în birourile acestuia. M-am adresat la arhiva Teleradio-Moldova, să-mi ofere o copie, la tariful existent, nu ca autor. Mi s-a răspuns că interviul corespondentului TV Moldova cu Boris Elțîn, din 22 septembrie 1990, LIPSEȘTE din arhiva instituției.

---

Despre întreaga întâlnire voi povesti altădată, mai pe larg. Voi reitera și interviul, așa cum a fost publicat atunci în presa din R.Moldova și preluat la Moscova. 

Vă salut, stimați prieteni!

Hristos a înviat!

-----

Pozele prezentate au fost realizate de ilustrul fotocorespondent al Agenției Moldpres Tudor Iovu – Dumnezeu să-l țină cât mai aproape!