Steagul ciuruit al adevărului (comunicate de pe un front asimetric)

După ce, în cazul fostului Mitropolit al Basarabiei, ni s-a comunicat că retragerea intempestivă după 35 de ani s-a produs din motive de vârstă, sănătate și pentru binele Bisericii, fără o singură propoziție limpede despre sminteala publică, fără un regret, fără un semn de durere pastorală pentru ceea ce a zguduit nu doar o instituție, ci conștiința multor credincioși, Patriarhia Română redescoperă, iată, energia comunicatelor morale. De data aceasta în contextul Bucharest Pride. Nu este problema că Biserica își afirmă învățătura despre familie. Ar fi absurd să i se ceară să nu o facă. Problema este că aceeași instituție care știe să vorbească despre „confuzia valorilor spirituale” când privește spre stradă devine brusc prudentă, tehnică, aproape mută, când confuzia intră pe ușa din față a propriei ierarhii. Și aici nu mai este doar o eroare de comunicare, ci începutul unei prăbușiri lente: ne retragem, comunicat după comunicat, din relevanța morală reală și rămânem cu decorul ei verbal.

Aici steagul adevărului este ciuruit fără milă și fără cap: în afară, discernământ; înăuntru, formulări cu biomicin. În afară, apărarea valorilor creștine; înăuntru, administrarea pagubei de imagine. Pentru unii, limbajul este sever, public, catehetic. Pentru ai „noștri”, limbajul devine eufemistic, medicalizat, birocratic. Or, Evanghelia nu este reflector îndreptat doar spre ceilalți. Este mai întâi lumină pusă peste casa proprie, tocmai pentru ca vorbirea despre lume să nu fie simplă superioritate morală, ci mărturie trecută prin focul adevărului însuși. Dacă nu facem asta, dacă nu mai avem curajul să numim păcatul și sminteala și acolo unde ne doare, atunci marile teme - familia, demnitatea persoanei, trupul, libertatea, educația copiilor, răspunderea publică - se vor bagateliza sub ochii noștri, coborând din teologie în reflex, din mărturisire în slogan și din grijă pastorală în zgomot de galerie.

Repet: Biserica are dreptul și misiunea să își apere învățătura. Dar nu are dreptul să o transforme în discurs de exterior și în tăcere de interior. Dacă grija pastorală este reală, ea nu poate începe cu parada celorlalți și nu se poate opri în fața palatului propriu. Iar dacă sminteala publică este rană, ea trebuie numită, nu acoperită cu formule despre vârstă, sănătate și binele Bisericii. Altminteri, moralizarea noastră va fi preluată, confiscată și dusă mai departe de suveraniști, de resentimentari, de negustorii de frică, de toți cei care nu apără familia, ci o folosesc; nu apără credința, ci o înrolează; nu apără Biserica, ci o transformă în muniție culturală. Când moralitatea devine selectivă, ea nu mai apără valorile creștine, ci doar prestigiul instituției. Iar prestigiul, fără adevăr, nu este mărturie. Este marketingul bisericesc al unei bărci care deja ia apă, dar pe puntea căreia se freacă de zor podelele și balustradele.

Doxa!