Biserica nu are nevoie de suveranism, ci suveranismul are nevoie de Biserică

Mai precis: de rețeaua ei mentală, de fondul ei emoțional, de patrimoniul ei material și imaterial, de autoritatea ei, de autonomia ei dusă uneori, din nefericire, până la anomie, de simbolurile ei și de acele transportatoare ușoare, capabile să ducă până în ultimul cătun, chiar și fără internet sau semnal GPS, mesajul unei iubiri pervertite de patrie. Adică mesajul dorinței de putere prin autarhie, prin putinism fățiș, prin pace periculoasă cu dușmanul multisecular, prin eliberare de normele și condiționările alianțelor politice și militare ale lumii civilizate din care facem parte în mod firesc: respect față de legi, cetățean, libertate de opinie și opoziție.

Oamenii credinței, cei mai mulți de bună intenție, frecvent copleșiți, trădați de ierarhia de orice fel, ajunsă oligarhie, nu au nevoie de suveranism nici drept scut împotriva unei modernități accelerate, nici ca amortizor sau antifonare în confruntarea cu complexitatea lumii. Suveranismul nu este nici scut împotriva imoralității, mereu definite șchiop atunci când, cu cât mai generalizat, cu atât mai abitir, ocultează păcatul personal, în minte, în piept sau în pântece. Însușirea arbitrară a unei ipotetice lupte antidecadență morală de către suveranism mută accentul de la înnoirea minții - proces al fiecăruia în parte, în sânul Bisericii lui Hristos - la geopolitizarea afectului, la masificare, de parcă „imoralii” ar fi o armată de marțieni activată brusc, scoasă din amorțire și împinsă peste granițele noastre.

La multele probleme, crize și scadențe ale lumii noastre, suveranismul de azi poate fi o plată, o răzbunare, un efect, fix precum MAGA ca reacție la anii democrați marcați de tendințe tot mai autoritare în zona corectitudinii politice. Suveranismul, tot asemeni MAGA, nu este însă, pe termen mediu și lung, o investiție. Nici pentru noi, nici pentru alții, oriunde ar fi ei. La fel ca dictatura bolșevică, în traumatizata noastră istorie, este național-comunism în cadre democratice. Adică o modernitate eșuată. Și, cum spuneam din capul locului: Biserica nu are nevoie de suveranism, ci suveranismul are nevoie de Biserică.

Doxa!