România nu poate paria totul pe o alianță europeană care nu oferă garanții reale în cazul unui atac rusesc

Istoria ne arată cu o claritate brutală că, de-a lungul secolelor, națiunile vest-europene au tratat România ca pe un scut de sacrificiu în fața valurilor de invazii venite dinspre Est. Românii au fost, prea adesea, „carne de tun” sau „mielul de jertfă” – o linie de apărare care a absorbit șocul, permițând civilizației europene să supraviețuiască și să se dezvolte în spatele ei.

De la incursiunile otomane, la cele habsburgice, rusești și sovietice, România a plătit un preț de sânge disproporționat pentru ca Vestul să-și poată conserva cultura, instituțiile și prosperitatea. Fără rezistența românească în fața otomanilor, fără sacrificiile din Primul și Al Doilea Război Mondial, harta Europei de astăzi ar fi arătat foarte diferit. Totuși, de fiecare dată când pericolul a trecut, Occidentul a uitat rapid de contribuția românească.

Credeți cu adevărat că francezii sau germanii vor muri pentru România? 

Să fim serioși. Declarațiile recente ale ambasadorului Germaniei în Republica Moldova – marcate de accente anti-românești și de o surprinzătoare indulgență față de Rusia – nu fac decât să confirme o realitate incomodă. Germania a jucat un rol activ în semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop din 1939, prin care Basarabia (teritoriu istoric românesc) a fost cedată Uniunii Sovietice. Istoria se repetă periculos de ușor când interesele economice (gaz rusesc, dependențe energetice, lobby industrial) primează în fața principiilor.

Franța, la rândul ei, are o tradiție lungă de realpolitik pragmatică. Când vine vorba de securitate est-europeană, Parisul a arătat de multe ori că prioritățile sale sunt mai aproape de Berlin sau de propriile interese mediteraneene decât de Carpați.

Singura soluție realistă de securitate profundă pentru România rămâne o alianță strategică puternică și necondiționată cu Statele Unite ale Americii.

De ce?

– SUA au demonstrat, de la sfârșitul Războiului Rece încoace, că sunt singura putere dispusă și capabilă să proiecteze forță militară reală în Europa de Est.

– Prezența militară americană (baze, trupe rotative, exerciții comune, sistemul Aegis Ashore de la Deveselu) reprezintă o garanție mult mai credibilă decât orice declarație politică de la Bruxelles.

– Cultura strategică americană este bazată pe angajament direct și pe descurajare credibilă, nu pe iluzii birocratice sau pe „solidaritate europeană” selectivă.

– În eventualitatea unui conflict major cu Rusia, decizia finală de intervenție va fi luată la Washington, nu la Berlin sau Paris.

România trebuie să investească masiv în relația cu SUA: parteneriat strategic extins, achiziții de armament american (F-35, HIMARS, Patriot), cooperare în domeniul nuclear civil și energie, atragerea de investiții strategice americane și o diplomație activă la Washington. În același timp, trebuie să rămânem un pilon solid al NATO, dar fără iluzia că „Europa” ne va salva.

Concluzie: Istoria ne-a învățat lecția dură: prieteniile europene sunt deseori condiționate, iar garanțiile de securitate colectivă funcționează doar când există voință reală de a lupta. Românii nu-și pot permite să fie din nou „scutul” altora fără o ancoră strategică solidă. Acea ancoră se numește Statele Unite. Orice altă abordare este un pariu periculos pe iluzii istorice.