Dungaciu: Epidemia de hungaro-virus amenință regiunea. Planul Ungariei pentru maghiarii din Transilvania, „decorat” de… Horthy

„Ce știa tot satul, dar nu știa bărbatul” a devenit astăzi public. Planul Kós Károly, adică proiectul prin care Budapesta își asuma explicit prezența socială, culturală și economică în Transilvania este astăzi la dispoziția tuturor, scrie Dan Dungaciu, într-o amplă analiză publicată de Laboratorul pentru Analiza Războiului Informațional și Comunicare Strategică (LARICS).

„Ce știa tot satul, dar nu știa bărbatul” era că planul vizează explicit cetățenii de etnie maghiară, nu toată populația Transilvaniei, cum ni se sugera, pudibond și nărod, în 2017, la vremea lansării acestuia. Planul Kós Károly detaliază și concretizează, după cum o și spune: „decizia guvernului ungar de a iniția un program de revitalizare economică pentru cetățenii maghiari din România (subl. N.).

Mai clar nici că se putea. Deci, vecina noastră Ungaria, parteneră în NATO și colegă de UE, inițiază și aplică un plan amplu (doar) până la Carpați – acolo unde se termină pentru Viktor Orban Europa Centrală -, dedicat expres (doar) cetățenilor de etnie maghiară. Un plan în care nu apare niciodată, explicit, nici „statul român”, nici „guvernul României” și care poartă numele unuia dintre personalitățile maghiare – inițiatorul și promotorul „transilvanismului” – a cărei posteritate politică este un fals grosolan.

Simbolistica documentului e totul. Căci tot planul, de la un cap la altul, este un discurs politic, o doctrină, un proiect strategic. O cărămidă solidă în efortul de de-suveranizare a României în Transilvania și revitalizarea „transilvanismului”, așa cum a fost gândit în realitate de inițiatorii acestuia: „calea spiritului ungar în Transilvania trianonică”.

Cine a fost Kós Károly? Transilvanismul ca ideologie de substitut

Documentul este așezat sub egida lui Kós Károly și numele personajului ales spune tot. Oficial, totul e frumos și luminos. După cum scrie, cu inocență ingenuă, presa de la București: „A fost un arhitect maghiar, scriitor, grafician, etnograf și politician exponent al transilvanismului din Austro-Ungaria și România. El a militat constant pentru integrarea comunității maghiare din Transilvania în societatea din România și pentru buna înțelegere între comunitățile etnice”.

Poți să nu lăcrimezi? În această linie de interpretare, Kós Károly este considerat un adept al multiculturalismului, susținătorul unui Ardeal în care românii, maghiarii și germanii să trăiască în armonie, împreună etc. etc.

Așa îl prezintă oficial – cum altfel? – și UDMR-ul, care îi face un portret atât de alb, încât ai impresia că te uiți la o reclamă pentru detergenți pentru mașinile de spălat.

Iar guvernul de la Budapesta, pe aceeași narațiune, cu un râs disprețuitor și cinic, a decis să îl așeze pe „iubitorul” de români, Kós Károly, pe frontispiciul planului său dedicat exclusiv maghiarilor din Transilvania.

În realitate, totul este un fake-news. Căci arhitectul maghiar din Timișoara, altminteri neamț după tată, nu era un adept al conviețuirii armonioase cu majoritatea românească, ci al „transilvanismului”, ceea ce e cu totul altceva.

Ce este „transilvanismul”? O ideologie care acreditează un specific al regiunii care trebuie prezervat cu orice preț (în raport cu statul român, evident, dar asta nu se spune), iar mobilizarea maghiarimii trebuia făcută în numele acestui ideal. Diversitatea etnică a Transilvaniei ar fi un atu major, o emblemă specifică, de aceea orice alterare a acestuia ar fi un sacrilegiu.

Dar nu trebuie să ne luăm după aparențe. În realitate „transilvanismul” este o ideologie de substitut. Rădăcina ei majoră nu a fost în niciun caz „prezervarea diversității etnice a Ardealului”, cât… înfrângerea Imperiului Austro-ungar, destrămarea imperiului și unirea Transilvaniei cu România. Intrarea regiunii în statul român este rațiunea „transilvanismului”. „Transilvanismul” a fost, de fapt, singura ideologie care a mai rămas intelectualității maghiare pentru a NU accepta, fie și tacit, integrarea regiunii în statutul român, pentru a nu legitima 1 decembrie 1918, pentru a ridica o baricadă chiar și atunci când era evident că lupta era pierdută… Cum avea să spună un senator maghiar de la Budapesta în interbelic, „a fi transilvanist înseamnă a trăi periculos si a rămâne maghiar.”

Acesta a fost, de fapt, mesajul lui Kós Károly, și de aceea a fost el decorat după Diktatul de la Viena de către alt „multiculturalist” celebru, Miklós Horthy.

În realitate, Kós Károly nu dădea doi bani nici pe români, nici pe multiculturalism. Proba? Niciodată, înainte de 1918, marele arhitect nu a pledat pentru o recunoaștere reală și o integrare armonioasă a majorității românești – pe care nu o menționa niciodată și de care nu îi păsa. Transilvania însemna până atunci doar unguri, sași și secui. „Revelația” transilvanismului ca mod de relaționare cu românii a venit doar atunci când Transilvania a intrat, prin Unire, în componența Regatului României. Și nici asta nu s-a petrecut brusc, ci pe etape, adică doar atunci când Kós Károly s-a convins că altă posibilitate nu mai este. Primul său gest „multicultural” îl face în primăvara lui 1919, când organizează așa numita „republică de la Călata”, o entitate de autoguvernare maghiară apărută ca reacție la Unirea de la 1 decembrie 1918. Evident, asemenea inițiative marginale nu aveau nicio șansă.

Așa că devine „transilvanist”. Recunoaște, la începutul anului 1921 – împreună cu Paál Árpád și Zágoni István – că lupta pare pierdută și că nu mai poate fi dusă ca înainte. De aceea a adresat un apel către maghiarimea ardeleană cu titlul de Kiáltó szó (Glasul care strigă), iar una din enunțurile-cheie ale documentului sună astfel: „Trebuie să ținem cont de forțele noastre, să ne organizăm munca, trebuie să știm scopul pe care vrem să îl atingem”.  Iar Kós Károly îl știa foarte bine, că de asta a fost decorat ulterior. Nu e deloc întâmplător că acest citat din 1921, ambiguu, dar limpede în ambiguitatea sa, este și motto-ul din 2017 al Planului guvernului maghiar de acțiune în Transilvania.

Încă un episod, tot relevant. „Transilvanismul” s-a manifestat și în literatură din inițiativa contelui János Kemény care, în 1926, a invitat în castelul său din Brâncovenești personaje literare maghiare din România. Acolo a fost fondată asociația culturală Helikon, la reuniunile căreia Kós Károly se întreținea cordial cu un alt „multiculturalist” notoriu… Albert Wass, persoană condamnată printr-o sentință definitivă pentru crime de război.

„Aţi înnebunit? Aici nu va călca picior de valah sau jidan!”

Și în 1940 vine testul suprem pentru „transilvanism”, adică Diktatul de la Viena. Ce face Kós Károly? Simplu, se implică activ. Este decorat urgent cu cea mai importantă decorație a regimului Horty, Crucea Apărării Naționale (Nemzetvédelmi Kereszt), (ziarul „Ellenzék”, Cluj, 16 iun. 1941) după care este numit profesor universitar prin crearea la Academia Agricola din Cluj a unei catedre speciale de Construcții agricole și devine, în acest fel, și membru al Senatului Învățământului Superior, calitate în care, spun cei care l-au cunoscut, „s-a opus numirii vreunui român ori evreu in învățământul superior”: „În același timp… a acceptat și exercitat cu o autoritate dictatorială potrivită atmosferei epocii, funcția de președinte al «Breslei Miklós Barabas», singura organizație de artiști plastici permisă în Transilvania de Nord, în care nu a admis primirea artiștilor români și evrei”, declarând explicit unor solicitanți pentru intrarea în organizație: „Aţi înnebunit? Aici nu va călca picior de valah sau jidan!”

Cei care au înțeles cel mai bine alura strategică a „transilvanismului” și valoarea sa de ideologie de substitut au fost istoricii unguri care l-au evaluat retrospectiv. În 1942, cunoscutul istoric László Makkai, scria în studiul său „Calea spiritului ungar in Transilvania trianonica” (A magyar szellem útja a Trianoni Erdélyben, revista „Hitel”, Cluj, nr. 7, 1942): „Transilvanismul a avut dreptate nu atunci când ademenea românimea cu sloganuri democratice și umaniste de circumstanță să intre într-un ocol comun (cu ungurii n.n.), ci atunci când credea cu fermitate că geniul transilvan, ca principiu organizatoric al conviețuirii popoarelor, poate fi inspirat exclusiv de ungurime. Prin „transilvanism” Ardealul și-a creat propria-i ideologie sanstefaniana (…) Statul nu poate fi altceva decât expresia spirituală a unui singur popor, iar acel stat care poartă spiritul națiunii ungare constituie singura forma de viață și pentru popoarele nemaghiare din bazinul carpatic…”.

Acesta este Kós Károly, inițiatorul „transilvanismului”, cel pe care autorii Planului din 2017 – guvernul ungar și UDMR-ul -, au decis să îl transforme în steag de luptă.

Limbajul documentului

Nu doar numele ales de oficialii maghiari este un semnal elocvent, ci și tonul întregului text. Iată doar câteva elemente care, fiecare, se constituie într-un mesaj politic indubitabil:

1. În document nu apare niciodată, explicit, „statul român”. Este surprinzător că Budapesta își bazează acțiunile pe un document care vizează cetățeni români trăitori în România, dar în text nu se face nicio referire explicită la „statul român” (doar la România, când aceasta apare în denumiri oficiale). Este o performanță greu de egalat.

2. Transilvania devine… o țară. Iată ce spune documentul: „În economia de piață care s-a instaurat după schimbarea de regim (din 1989), deși una dintre condițiile competitivității este capacitatea de cooperare, cultura unei înalte cooperări la nivel înalt, specifică statelor occidentale, s-a format cu greu în fostele state comuniste, și așa a fost și în Transilvania”. Această afirmație contorsionată, ambiguă, care dislocă Transilvania din geografia ei firească, are un singur scop, de a evita utilizarea sintagmei „România” și evidențierea în continuare a unei entități politice și economice distincte, respectiv „Transilvania”.

3. În document nu se face nicio referire la guvernul României. Nici guvernul României nu este menționat niciodată în document. Iată cum vede Budapesta implementarea documentului pe teritoriul României și cine ar fi partenerii: „Planul de acțiune finală bazat pe principiile acestui document va fi posibilă prin colaborarea dintre guvernul Ungariei, UDMR, reprezentanții bisericilor ungurești istorice din Transilvania, respectiv asociațiile fermierilor unguri din România și a Uniunii oamenilor de afaceri maghiari din România”. Guvernul României? Care guvern? Care Românie?…

4. Acreditarea ideii de „Ținutului Secuiesc”. Dacă nu menționează statul român și nu se sinchisește de guvernul României, de ce documentul ar avea vreo sensibilitate față de poziția Bucureștiului și în alte chestiuni? De pildă, așa zisul „Ținut Secuiesc”. Poziția oficială a României e cunoscută: nerecunoașterea așa-zisului „Ținut Secuiesc”, care nu există ca unitate administrativ-teritorială în România şi nu are fundament constituţional, legal sau chiar istoric. Documentul unguresc îl abordează ca pe o realitate certă, incontestabilă, în răspăr vădit cu pozițiile românești, fără măcar să introducă o notă de subsol. Descrierea e amplă, cuprinzătoare. Chiar te întrebi pentru cine e făcut documentul dacă necesită o asemenea prezentare detaliată – totul făcut, evident, din perspectiva maghiară. Cu ceva vreme în urmă (2011), Ministerul Român de Externe convoca ambasadorul Ungariei pentru clarificări privind găzduirea reprezentanței „Ținutului Secuiesc” în Casa regiunilor maghiare din Bruxelles… Nu e clar care vor fi implicațiile acceptării (?) de către partea română a unui document în care așa-zisul „Ținut Secuiesc” este prezentat pe larg ca o realitate concretă.

5. Ceangăii sunt secui. Dacă tot e vorba să se scrie un plan exclusiv din perspectivă ungară și să fie acceptat de partea română, de ce să nu se „clarifice” toate chestiunile, inclusiv cea a ceangăilor? Iar autorii documentului exprimă și aici, fără nicio tresărire, strict poziția maghiară pe această chestiune: ceangăi nu sunt români maghiarizați, ci secui sau urmașii lor, consecință a migrației uneori în masă a acestora inclusiv în Moldova. De ce este nevoie ca într-un document „tehnic” să fie menționată și chestiunea ceangăilor, aparent e greu de înțeles. Dar răspunsul este clar: Planul Kós Károly este orice altceva, dar nu (doar) un document „tehnic”.

6. Partenerul direct al Guvernului Ungariei în România este UDMR. Autorii care semnează acest studiu sunt membrii UDMR (Borboly Csaba, Horváth Anna, Kozma Mónika, Molnár Zsolt, Pásztor Sándor, Péter Ferenc, Tamás Sándor, Winkler Gyula). Practic, aceștia semnează un document programatic care să fundamenteze/concretizeze o decizie a guvernului ungar. Ideea subliniată este aceeași: Budapesta lucrează în Transilvania direct, fără intermediari, având un partener nemijlocit acolo, în Uniunea Democratică a Maghiarilor din România (UDMR). Budapesta decide direcția, UDMR execută și scrie planul, Budapesta trece la implementare. Cine mai are nevoie de statul român?

Un șir lung de confuzii, bâlbâieli și ambiguități

Planul a fost elaborat în 2017, acceptat – fie și tacit! – de către partea română. În 2018, partea maghiară mulțumește oficialilor români pentru sprijinirea proiectului. Agenția maghiară de presă MTI scria că „Levente Magyar, secretar de stat pentru relaţiile cu parlamentul în cadrul Ministerului Afacerilor Externe şi Comerţului Exterior din Ungaria, a considerat important faptul că guvernul român a primit în mod pozitiv programul şi manifestă în continuare o atitudine pozitivă”. În septembrie 2019, Péter Szijjártó, ministrul maghiar de Externe, a anunțat că guvernul Ungariei va extinde în aproape tot vestul României programul de dezvoltare economică transilvăneană, care până acum se derulase doar în Ținutul Secuiesc. Două luni mai târziu, în noiembrie 2019, ambasadorul României la Budapesta, Marius Lazurca, i-a transmis public vicepremierului maghiar Zsolt Semjen că programul guvernului Ungariei nu a fost discutat cu guvernul României și că România nu şi-a dat acordul pentru implementarea acestor măsuri. Ambasadorul a fost ferm: „În consecință, o spunem din nou, România NU şi-a dat acordul pentru implementarea acestor măsuri şi, prin urmare, solicită ca acest program să fie derulat doar cu implicarea autorităților române, în mod transparent și nediscriminatoriu”.

Proiectul guvernului Ungariei e gestionat în România de fundația Pro Economica, condusă de Monica Kozma (membru UDMR). Directorul executiv al Fundaţiei, care canalizează milioane de euro către fermierii din Transilvania, a reacționat, la vremea respectivă, la declarațiile ambasadorului român, afirmând că pentru derularea programului „nu este nevoie de niciun acord bilateral, conform normelor europene”.

Într-un interviu din decembrie 2019 acordat cotidianului Krónika, Hunor Kelemen, președintele UDMR, îl contrazice și pe ambasadorul român și pe Monica Kozma și confirmă că partea română și-ar fi dat acordul pentru programul inițiat de Ungaria pentru investițiile din Transilvania.

Ați înțeles ceva? Planul este lansat în 2017, intră în implementare, în 2018 Budapesta mulțumește oficial autorităților române pentru sprijin, în 2019 Budapesta vrea extindere, un oficial român (ambasadorul României la Budapesta) spune că statul român nu și-a dat acordul pentru plan, o deputată UDMR (cea prin care se implementează programul) spune că nu este nevoie de niciun acord bilateral, iar liderul UDMR (adică șeful celor care l-au scris/semnat) spune că Bucureștiul oficial și-ar fi dat acordul!…

Ne poate și pe noi lămuri cineva, până la urmă?

Există vreo celulă de criză pentru pandemia hugaro-virusului?

Am mai avertizat asupra faptului că o Ungarie în care Soros e obsesie națională și 70% dintre cetățeni votează FIDES și JOBBIK își pierde direcția din multe puncte de vedere (analiza aici). România ar trebui să intervină din timp, preventiv – inclusiv în parteneriate cu Bruxelles-ul și Washington-ul – pentru ca această pierdere a busolei să nu genereze acțiuni care necesită sau vor necesita reacții dure ale Bucureștiului și care riscă să escaladeze într-o spirală a violenței pe care Ungaria lui Viktor Orban o dorește. Era/este nevoie de acțiuni ferme tocmai pentru ca un rău mai mare să nu se producă.

Ce urmează după publicarea Planului Kós Károly?

1. Simplu fapt că Budapesta își permite să așeze întregul ei travaliu din Transilvania sub egida unui personaj disprețuitor la adresa românilor și care a fost decorat de Miklos Horty ar fi trebuit să atragă după sine o respingere fără discuții a acestui document și, pe cale de consecință, a acțiunilor care derivă din acesta.

2. Faptul că Budapesta aplică documente privitoare la cetățeni români care trăiesc în România fără să menționeze explicit statul român sau guvernul României este, dincolo de desconsiderare vădită, o tentativă strategică de a muta liniile roșii în relația bilaterală, respectiv de a se prezenta ca actor legitim să trateze chestiunea Transilvaniei indiferent de atitudinea statului român. Este ceea ce am numit de-suveranizarea României în Transilvania.

3. Acceptarea acestui document în 2017 și lipsa de reacție ulterioară au fost, din această perspectivă, o eroare strategică. Faptul că un plan fără nicio referință la România și la guvernul de la București intră în vigoare și se implementează, este, pentru Ungaria, deja o victorie în acest joc al de-suveranizării României și a transmiterii mesajului că Budapesta este, cel puțin, co-participantă la decizie în regiune (pasul spre co-suveranitate).

4. Planul Kós Károly este parte a unui proiect asumat și urmat consecvent de diplomația maghiară a regimului Orban. Inclusiv în incidentul recent cu Ambasadorul României – deocamdată nu pe speța Planului – Ministrul de externe ungur Szijjártó Péter a profitat de prilej pentru a retransmite, în postarea sa de pe FB, cel mai important mesaj al diplomației maghiare: „…și ambasadorul român – adică România, n.n. – trebuie să înțeleagă limpede ca apa că maghiarii din afara granițelor sunt parte a națiunii maghiare. De aceea, și în viitor îi vom ajuta exact cum am făcut-o și până acum”;

5. Își mai amintește cineva de faimoasa declarație din anii 90, a așa numitului „guvern de istorici” de la Budapesta, în care șeful guvernului se identifica drept „premierul a 15 milioane de unguri”? La vremea respectivă, mesajul a stârnit reacții furioase, deși, atunci, oficialii unguri nu îndrăzneau să facă afirmații atât de tranșante – declarația completă a premierului era că „sunt premierul, în spirit, a 15 milioane de unguri”. Acum, oficialii maghiari spun asta cotidian, fără să le tresară niciun mușchi, și fără să aibă vreo teamă de consecințe. O tempora…

6. Uluitor este altceva. Cum se face că un regim precum „regimul Orban”, care a fost și este pus sub oprobiu de instituțiile europene, contestat – nu de România! – la nivelul familiei politice din care face parte, un regim care dansează cu Moscova de câte ori are prilejul și a adus investiții rusești de zeci de milioane în UE și NATO, și, în plus, este recipientul cel mai deschis investiților chineze în regiune – cum se face deci că un asemenea regim complexează incredibil Bucureștiul și paralizează încă o reacție firească? Tăcerile care s-au acumulat până astăzi, de la acceptarea fără reacție a investițiilor rusești de la Centrala nucleară de la Paks, lăsarea slobodă a oricărui oficial maghiar să se plimbe prin România ca la el acasă și să spună ce vrea, acceptarea umilitoare, fără reciprocitate, a refuzului părții maghiare de a ne onora Ziua Națională pe 1 decembrie, până la Planul Kós Károly – sunt inexplicabile din perspectivă românească, dar, din perspectivă ungurească, au fost citite, de fiecare dată, ca o încurajare. Și Budapesta a mers tot mai departe, iar Bucureștiul pare acum fără replică.

7. Cu un an în urmă, LARICS prezenta în Aula Academiei Române, Barometrul de opinie publică un tablou amplu al percepţiei chestiunii maghiare la nivelul publicului din România: circa 62% din populaţia României crede că Budapesta doreşte, într-o formă sau alta, controlul Transilvaniei, se implică nepermis în treburile interne ale României, are interesul ca România să fie un stat slab şi nu poate fi considerată un prieten al ţării noastre. În acelaşi timp, Rusia este privită negativ şi în termeni inamicali de circa… 64-65% dintre români. Păstrând proporţiile, în termeni de percepţii publice, avem de-a face cu „o altă Rusie“, aproape la fel de negativ privită de către populaţia românească. Sigur, Ungaria nu este Rusia, dar, tocmai de aceea, temerile aproape egale ale românilor faţă de Budapesta şi Moscova ar trebui obligatoriu să devină subiect de clarificare publică.

8. Vremurile care vin nu vor fi nici calme, nici liniștite. Criza economică care se prefigurează va fi momentul perfect pentru cei care vor să pescuiască în ape tulburi. Astăzi, prin implicarea sa nemijlocită, aproape nefiltrată de către statul român – de la expunere mediatică la investiții în agricultură, de la baze sportive la grădinițe, de la terenuri de fotbal la cetățenii – dependența și loialitatea maghiarilor din Transilvania față de regimului Orban este mai mare ca oricând. Asta îi va permite lui Viktor Orban la un moment dat să joace cartea naționalistă și revizionistă (referendumuri pentru autonomie teritorială etc.) inclusiv pentru a-și acoperi eventuale probleme politice interne. Nu e vorba că va reuși ceva concret. Dar încă un eșec unguresc nu va consola pe nimeni: e vorba că riscă să arunce în aer stabilitatea unei regiuni și așa complicată. Și aici e bomba care ticăie astăzi și trebuie dezamorsată până nu e prea târziu.