Biserica noastră tace

Biserica noastră tace asemeni unor lideri politici incomodați de adevărul scos de sub preș. Desigur, nu trebuie să își exprime mereu și subit opinia, să ia atitudine, dar nici să ignore convulsiile sociale de reală și durabilă anvergură. Am mai spus-o: de la alungarea, ce-i drept elegantă, a lui Vasile Bănescu de la pupitrul comunicării publice a BOR, nimeni nu mai este pe Deal/Colină/Vârf responsabil pentru raportul cu societatea. Avem un infarct social-teologic.

Or, fără a propune contrafactual ceva, în anul centenarului instituției Patriarhiei, adică a unei realități născute din dialogul, nu mereu amical, dintre dreptul canonic și cel laic, chestiunea statului de drept ar fi trebuit să sensibilizeze în cel mai înalt grad. Măcar și pentru că tocmai un stat de drept garantează libertatea religioasă de care ne bucurăm, de care facem uz uneori până la abuz. Nu este suficient să fii patriot geografic, ci patriot de conținut.

BOR a avut în ultimele peste trei decenii și jumătate intens de-a face cu justiția: de la dosarul retrocedărilor și restituirilor, inclusiv în ceea ce îi privește pe frații greco-catolici, la ora de religie în școala publică, de la divulgarea sau nu de către CNSAS a clericilor colaboratori ai Securității la condamnarea recentă a unui ierarh pedofil, de la cercetarea penală a altui ierarh de la marginea umedă a țării, campion întru ale proceselor, la furtul de Sfinte Moaște.

Asta înseamnă, pe scurt, că nu putem face pe indiferenții, ca și cum deloc, dar chiar deloc, nu ne interesează calitatea actului dreptății în România de azi și în cea de mâine. La urma urmelor, nu este mare dar prorocesc să te gândești că, în viitor, atacurile la adresa credinței vor avea nu doar un aspect ideologic, ci în chip sporit juridic. Adică se va încerca raționalizarea partizană a Misterului. Or, cine să judece așa ceva? Magistrați unși cu tot felul de creme, dar nu cu mir?

În fine, revin la constatarea de la început: societatea românească este în plin tangaj, cum a fost și până acum, noi orizonturi se arată, geopolitica ne răstoarnă harta la propriu, mai nimic nu este absolut garantat, motive suficiente să ne înzdrăvenim, să ne facem partea noastră, exclusivă, de datorie pentru un mâine dacă nu mai bun, măcar nu mai rău, mai nesigur. Iar din acest efort Biserica noastră nu poate lipsi. Sau, orbită de propriile realizări, absentează, ceea ce ar fi păcat.

Doxa!