EXCLUSIV INTERVIU Îngrozitoarea horă a morții și a vieții din carcerele Fortului 13. Genocidul comunist și nimicirea PNȚ. Mărturia fruntașului țărănist Barbu Pițigoi

Podul.ro are onoarea de a vă prezenta, în exclusivitate absolută, un interviu-carte (peste 110.000 de semne) al cărui protagonist este fostul fruntaș țărănist Barbu Pițigoi (89 ani), scriitor, inginer și fiu al fostului deținut politic Marin Pițigoi, odinioară lider al organizației PNȚ Argeș, fin al lui Armand Călinescu și colaborator apropiat al martirului Ion Mihalache.

Interviul comportă mai multe paliere: începe cu băile de sânge organizate de comuniști în preludiul alegerilor din ꞌ46, analizează prigoana țărăniștilor și prețul plătit de PNȚ de-a lungul genocidului roșu, pentru a particulariza mai apoi, cu informații, imagini și culise inedite, cumplita dramă a familiei Pițigoi, ai cărei reprezentanți aveau să îndure ani grei de zeghe, interogatorii și carcere ale morții, umilitoare domicilii obligatorii și, firește, teroarea Securității omniprezente – și asta nu doar până în ꞌ89, când o nouă baie de sânge i-a adus la suprafață pe criptocomuniștii lui Ion Iliescu, ci și de-a lungul anilor ꞌ90, când securiștii (travestiți după noile ”mode”) au căpușat și au prăbușit PNȚCD.


De notat că fruntașul țărănist Marin Pițigoi a executat șapte ani de închisoare politică în temnițele de exterminare de la Jilava, Aiud, Canal și Oradea. În total, liderul PNȚ Argeș a suferit nu mai puțin de 17 ani de teroare permanentă, dacă îi socotim și pe cei în care a fost fugar, dar și îndelungații ani de domiciliu obligatoriu în Bărăgan. La care se adaugă restul unei vieți trăite cu chiu, cu vai, în țara-lagăr, sub una dintre cele mai odioase dictaturi ale lumii. 

Nu în ultimul rând, interviul (care face parte dintr-un proiect editorial în curs de finalizare) se dorește și o prefață necesară a memoriilor lui Marin Pițigoi – ”Amintiri. Înainte și după Cortina de fier” – volum mult așteptat pe care fiul dânsului, Barbu Pițigoi, la rându-i memorialist, îl va publica săptămâna viitoare, la Editura Ars Docendi a Universității București.

Așa cum veți remarca, o relevanță aparte o au și informațiile (pe care le vom trata și sub forma unor subiecte de sine stătătoare) privind începutul anilor ꞌ90 și infiltrarea securistică a PNȚCD, Barbu Pițigoi numărându-se printre cei mai apropiați colaboratori ai Seniorului Corneliu Coposu. În acest sens, vă recomandăm să citiți și memoriile domnului Barbu Pițigoi – cele trei volume ale lucrării ”Generația care și-a făcut datoria” au fost publicate, în ultimii ani, de Asociația creștin-democrată România de Mâine.

Răzvan Gheorghe: În primul rând vă mulțumesc pentru onoarea de a-mi acorda acest interviu. Sunteți fost fruntaș al Partidului Național Țărănesc și proveniți dintr-o veche familie de lideri țărăniști care s-a opus, cu toate sacrificiile de rigoare, instaurării dictaturii comuniste. Ce vă amintiți din perioada alegerilor din noiembrie 1946? Atunci s-a strâns definitiv lațul...  

Barbu Pițigoi: Și eu vă mulțumesc pentru acest dialog. Ce am să vă spun acum se referă la un eveniment din 1946, care s-a petrecut chiar în preajma celebrelor alegeri de la 19 noiembrie, când regimul comunist a venit la putere. Așadar, urmau să fie organizate alegerile, iar Comitetul Judeţean al PNȚ Argeş hotărâse să se adune la Piteşti ca să aleagă în mod democratic lista candidaţilor ce urmau să participe la scrutin. În acea perioadă, secretarul general al Partidului Naţional Ţărănesc era Nicolae Penescu. El a fost ministru de Interne în Guvernul Rădescu. Bineînţeles că fusese înlocuit degrabă după evenimentul acela, când Rădescu a fost alungat. Și comuniștii l-au schimbat pe țărănistul Nicolae Penescu cu agentul KGB-ist Teohari Georgescu, pe care l-au impus la conducerea Ministerului de Interne. Având în vedere că în ţară se petreceau tot timpul evenimente nedorite, mă refer la numeroasele atacuri armate îndreptate împotriva organizaţiilor politice democrate, în special împotriva PNȚ – vorbim despre atacuri atent organizate şi bine îndrumate de comuniști, cu toată logistica necesară –, Penescu i s-a adresat lui Teohari Georgescu cu rugămintea de a avea grijă să nu se întâmple vreun pogrom la Piteşti.

Printre altele, Comitetul Județean al PNȚ Argeș urma să-l aleagă pe Nicolae Penescu cap de listă al candidaților din județul Argeș. Revenind, Penescu l-a rugat pe Teohari Georgescu să anunţe autorităţile astfel încât să fie ordine şi disciplină, să nu apară echipe teroriste care să spargă adunarea. Din nefericire, faptul că Penescu i-a adresat lui Teohari Georgescu acestă rugăminte a avut urmări teribile, criminale. Evident că Teohari Georgescu și-a anunțat satrapii și le-a ordonat să pregătească o echipă de șoc fiindcă la Pitești avea loc o adunare importantă a țărăniștilor. Practic, Teohari Georgescu a făcut exact pe dos decât a fost rugat. Mai mult decât atât, tot la rugămintea lui Penescu, KGB-istul ăsta chiar a fost de acord să-i ofere un număr de telefon personal, care nu era în circulaţie, ca să o anunțe pe secretara lui ziua și ora când urma să aibă loc adunarea PNȚ, pentru ca să dea el dispoziție ca autoritățile să vegheze la securitatea și la buna desfășurare a evenimentului. Bineînţeles că toate acţiunile politice din acea vreme erau tensionate și puse sub o atentă supraveghere, cu toții știam că aveau loc atacuri violente, că se făcuseră prin ţară tot felul de descinderi ale unor echipe de șoc, atacuri care s-au soldat cu omoruri și multe alte nenorociri. Oamenii erau alertaţi.

În preziua adunării – pe 8 seara, întrunirea fiind pe 9 – s-a zvonit că ajunseseră în Pitești niște echipe de bătăuși. Se ştia chiar şi la ce hotel erau cazaţi, după ce fuseseră aduşi încărcați în nişte camioane pe care scria „Teatru pentru toţi”. Se bețivăneau prin diverse restaurante, birturi. Când informațiile acestea s-au adeverit, s-a încercat să i se trimită vorbă lui Nicolae Penescu că ar fi mai bine dacă ar amâna organizarea adunării pentru o altă zi, având în vedere tot acest context care nu prevestea nimic bun, dimpotrivă. Numai că Penescu n-a fost de găsit. Plecase din Bucureşti pe o cale ocolită, ca să ajungă mai întâi la Buda, unde avea el o moşie, şi-apoi a venit pe nişte drumuri de ţară până la Piteşti. Deci Penescu nu a putut fi găsit pentru a i se comunica şi pentru a fi de acord cu amânarea adunării.

Răzvan Gheorghe: Ce rol juca tatăl dumneavoastră, fruntașul țărănist Marin Pițigoi, în cadrul PNȚ Argeș?

Barbu Pițigoi: Tata era conducătorul de facto al organizaţiei PNŢ Argeş. În ꞌ46 a fost o campanie electorală cu extraordinar de multă teroare, cu acţiuni teroriste menite să distrugă partidele istorice. Fac o scurtă paranteză: noi, în Argeș, am avut de-a face cu unul dintre marii criminali și teroriști comuniști la nivel internațional – mă refer la Constantin Doncea, care era argeșean. Doncea a făcut parte din brigăzile internaționale care au luptat în Spania, a ajuns agent sovietic și a revenit în România cocoțat pe tancurile armatei roșii, cu scopul de a instaura comunismul pe model sovietic. Vă vorbesc despre acest criminal în masă pentru că el a fost cel care a făcut o listă cu principalele ținte țărăniste de la adunare, punând prețuri și premii pe capetele liderilor prezenți la Pitești – ”Dacă îl împuști pe cutare, te plătim cu atât”, asta era socoteala, așa a fost. Tata era unul dintre cei trecuţi pe lista comuniştilor. Activitatea lui din anii ꞌ45-ꞌ46 în fruntea PNŢ Argeş a fost şi motivul pentru care, până la urmă, avea să fie condamnat la 17 ani de temniţă comunistă.

Revenind la adunare, în ziua respectivă tata s-a întâlnit cu aderenţii lui la un restaurant din Piteşti, i se zicea „Calul Bălan”, şi acolo au hotărât să ia micul dejun pentru ca mai apoi să plece la întrunirea ce urma să aibă loc în incinta unui cinematograf din imediata apropiere a Tribunalului Argeş. După ce au servit aperitivele şi cafeaua, chiar când se pregăteau să plece spre adunare, a năvălit în restaurant o echipă alcătuită din opt-nouă vlăjgani. Fiecare dintre ei strângea în mână câte un ziar. Desigur, în ziarele alea aveau împachetate câte o ghioagă – o bară de fier de aproximativ 20 cm, bară care avea în capăt o bilă acoperită cu niște crestături foarte bine ascuțite la polizor. Oamenii lui Teohari Georgescu erau meseriași, nu dădeau gherle... Au năvălit în restaurant şi, fără să spună nimic, au început să-i lovească cu ghioagele pe liderii ţărănişti, în cap, în spate, oriunde nimereau. Bietul tata, care era un tip bine legat, a încercat să se lupte cu agresorii, să se împotrivească, timp în care o parte dintre ţărănişti au reuşit să se strecoare prin spate și să fugă. Când să scape şi tatăl meu, unul dintre zdrahoni a închis uşa. Pe atunci, ţărăniştii purtau costumul ţărănesc al lui Ion Mihalache – aveau cămaşă largă peste pantaloni. Și cămaşa tatei a rămas prinsă în uşă, iar bietul om nu putea să fugă. În acelaşi timp, bestiile îi cărau ghioage zdravene în cap, pe spate... Una dintre lovituri a fost foarte puternică şi, fiind aplicată deasupra ochiului, aproape de tâmplă, a rămas toată viaţa cu o sensibilitate acolo. Norocul lui a fost că purta ochelari şi ghioaga a ricoşat. În loc să-i izbească ochiul, a lovit puţin mai sus. Până la urmă s-a smuls din strânsoare, dar era plin de sângele ce-i șiroia de peste tot. S-a împleticit câţiva metri, de fapt s-a târât, apoi s-a prăvălit într-un şanţ şi acolo a rămas... Întâmplarea a făcut că un cizmar care avea prăvălia peste drum – şi culmea, se număra printre reprezentanţii comuniştilor din Piteşti – a chemat o birjă şi l-a transportat la o policlinică. Acolo, fiindcă întregul personal era îngrozit, i-a fost refuzată primirea în clinică. Ăia se temeau că urmau să vină agresorii după el ca să-l omoare. Le era frică și de faptul că riscau să le fie devastată policlinica. Asta era situația atunci. Până la urmă l-au transportat la spital.

În timp ce echipa de șoc îi bătea animalic pe liderii PNȚ de la Calul Bălan, s-au auzit niște focuri de armă. În clipa aceea, vlăjganii au părăsit Calul Bălan și s-au îndreptat în grabă către locul unde urma să aibă loc adunarea propriu-zisă. Focurile acelea de armă reprezentau semnalul că ajunsese Nicolae Penescu, una dintre marile ținte ale teroriștilor comuniști. Și a început pogromul. Fiind loviți din toate părțile și fiindcă nu aveau altă cale, toți țărăniștii s-au refugiat în clădirea Tribunalului Pitești. S-au gândit că Tribunalul e un altar al justiției, unde legea e lege... Însă nenorociţii au intrat peste ei, i-au vânat pe holuri, pe scări, umplând totul de sânge. Unii ţărănişti s-au refugiat chiar şi în biroul preşedintelui Tribunalului, care a cutezat să iasă în fața vlăjganilor și să le spună: ”Stați puțin, domnilor, eu sunt președintele tribunalului, reprezint legea...” Evident că răspunsul acelor scursuri a fost: ”Ce lege, bă?! Legea o facem noi!” Și-au făcut-o, domnule, au făcut-o prin crimă și măcel.

Pe deplin conștient că ambuscada comuniștilor viza o serie de asasinate, Nicolae Penescu a fugit ca din pușcă, fiindcă altă soluție nu exista. A sărit pe un geam și a ajuns în curtea tribunalului, și-apoi a sărit cu greu un gard care îl despărţea de stradă. La cădere și-a luxat glezna și s-a lovit puternic la genunchi, a rămas întins pe jos. În urma lui a sărit și bietul Gheorghe Mihai, unul dintre secretarii săi personali, care se chinuia să-l ajute pe Penescu să se ridice de pe caldarâm. În clipa aceea a răsunat un foc de armă și Gheorghe Mihai a căzut mort ca secerat. El a fost primul țărănist asasinat de comuniști.

A doua crimă avea să se petreacă în aceeaşi zi. O crimă abominabilă. Năpustiți în incinta tribunalului, nemernicii trimiși de Teohari Georgescu continuau să bată cu bestialiate pe oricine era îmbrăcat în costum țărănesc. Printre alții, l-au înhățat și pe institutorul Mitică Popescu, care purta cămașă țărănească pe deasupra și brâu la mijloc. Sărmanul era un tip gras, blajin. Scursurile l-au lovit cu sete în cap și în spate, l-au trântit şi l-au rostogolit pe scările tribunalului, care bălteau de sânge nevinovat, după care l-au jucat cu bocancii pe burtă până când i-au crăpat intestinele în el. Mitică Popescu avea să moară în niște chinuri îngrozitoare, deși până la urmă supraviețuitorii l-au dus la spital, dar nimeni și nimic nu i-a mai putut salva viața.

Răzvan Gheorghe: Câte alte victime au mai fost?

Barbu Pițigoi: La spital au ajuns aproximativ 25 de fruntași țărăniști grav răniţi. Tata era deja acolo, se zbătea între viață și moarte. Situația era critică, explozivă. După ce săvârșiseră două crime odioase la care se adăuga măcelul aferent, bandele criminale aduse de ”Teatrul pentru toți” și-au făcut apariția și în fața spitalului. Voiau să intre în spital și să-i omoare acolo, cu orice preț! Abia în acel moment, cel de pe urmă, a găsit de cuviinţă să intervină şi poliţia. Ulterior s-a ridicat din umeri și s-a spus că în tot timpul atacului poliţia ar fi avut o şedinţă necesară în incinta sediului Poliţiei Piteşti, motiv pentru care nu s-a putut interveni la timp. Crime și minciuni criminale, desigur, fiindcă ministrul Teohari Georgescu – acest criminal în masă și agent sovietic – se ocupase personal de întreaga agendă a operațiunii. Întâmplarea face, o să vă spun mai încolo, că a fost vorba şi de cumplit de multă trădare.

Răzvan Gheorghe: Care au fost urmările imediate pentru tatăl și familia dumneavoastră?

Barbu Pițigoi: Pe seară s-a aflat în tot judeţul Argeş ce se petrecuse la Piteşti. Mama m-a luat şi ne-am dus şi pe noi la spital. Tatei i se umflase capul atât de tare că nu i se mai vedeau nici măcar ochii. Făcuse infecţie. Nu auzea, nu vorbea, dar respira, slavă Domnului. Pe atunci avea 46 de ani. Suferise multe plăgi cauzate de loviturile cu ghioaga. Tata era un ţăran bine legat, crescut la ţară, ca şi mine. Avea să stea în comă aproape două săptămâni. Nu ştiam dacă mai scapă, iar predicţiile medicilor erau puțin spus sumbre. De tratarea țărăniștilor spitalizați s-a ocupat și doctorul Gheorghe Petrescu – în vremea aceea el ocupa funcția de președinte al filialei țărăniste din Prahova. Era medic renumit. Când au bombardat aliații Ploieștiul, Gheorghe Petrescu a fost medicul care i-a îngrijit exemplar pe piloții americani ce reușiseră să se catapulteze din avioanele doborâte. A fost motivul pentru care, după război, Petrescu a fost invitat în America și a fost făcut cetățean de onoare al New York-ului, motiv pentru care era foarte mândru. Evident că avea să moară în pușcăriile comuniste. Inițial l-au condamnat la opt ani, apoi i-au mai dat încă 20...  Revenind la ziua aceea fatidică, după măcelul și crimele săvârșite în Tribunal, Gheorghe Petrescu a venit la spital într-o maşină a armatei americane, fiind însoțit de un ziarist – nu mai rețin sigur dacă era de la ”Daily Mirror”, dar, în orice caz, reprezenta un ziar de mare tiraj – și de doi soldați americani de la Ambasada SUA. Au venit acolo, au constatat situația, au fotografiat și cu asta basta... Morții nu mai puteau fi înviați, faptele erau deja comise iar artiștii dispăruseră, îmbarcați în camioanele lor cu ”Teatru pentru toți”.  

Răzvan Gheorghe: Se comiseseră două omoruri. S-a făcut vreo anchetă, măcar așa, de ochii lumii?

Barbu Pițigoi: S-a început o anchetă, dar asta doar pentru a salva niște aparențe. Ancheta a fost decisă fiindcă totuşi, în afara zecilor de oameni bătuţi, progromul se soldase și cu doi morţi. Așa că trebuiau să joace pe o partitură. Drept urmare, în martie 1947 avea să apară o comunicare batjocoritoare din partea autorităților: se insista că un grup de muncitori – care cică se plimba paşnic pe bulevard, ca să admire Piteștiul – a fost agresat de nişte ţărănişti care se adunaseră pe acolo fiindcă voiau să facă o adunare. În privinţa celor doi asasinaţi, ”anchetatorii” stabileau: nu se ştie cine a tras, dar se crede că în aula paşilor pierduţi din Tribunalul Pitești ar fi existat un... soldat, care soldat ar fi însoţit un deţinut primejdios. Soldatul avea armă, busculada aia l-a făcut să scape  arma, care s-ar fi descărcat accidental iar glonţul s-a dus direct în Gheorghe Mihai. Se întâmpla într-o sâmbătă, când în Tribunal nu aveau loc procese, deci deținutul și soldatul nici nu ar fi avut cum să fie acolo.

Răzvan Gheorghe: Ați vorbit despre niște trădări. Puteți să detaliați?

Barbu Pițigoi: Vedeți dumneavoastră, în 1929 PNȚ a fost primul partid la nivel național. Pe atunci țărăniștii stăteau foarte bine pretutindeni. Ca să vă dau doar un exemplu, Armand Călinescu reușise să câștige toate mandatele parlamentare din Argeș. Scoruri foarte bune au fost înregistrate peste tot. În anul acela liberalii n-au prea avut treabă cu Parlamentul... Ei bine, ca să n-o lungesc, după momentul 23 august, ţara a fost condusă de un guvern militar. În toată țara au fost numiți prefecți ofițeri. La Piteşti, prefect era colonelul Gumă, un bucovinean cumsecade şi ataşat vechiului regim monarhist. Apoi s-a revenit la ”democrație”, așa-i spuneau comuniștii dictaturii pe care o impuneau prin crimă și teroare, după o vizită a lui Vâşinschi, care a dat semnalul pentru acapararea totală a puterii de către comuniști. Pretextul fluturat a fost că ”să terminăm cu dictatura militară”. Fiind ministru de Interne, Nicolae Penescu l-a destituit pe Gumă şi în locul lui l-a pus prefect pe un oarecare Chiriac, de loc din sudul judeţului Argeş, dar care trăise multă vreme la Paris și obișnuia să se laude peste tot că a activat în Rezistență și că, vezi Doamne, ar fi făcut pe acolo mari fapte de arme împotriva naziștilor. Era însurat cu o franțuzoaică și făcea tam-tam cu povești de genul ăsta. Tata s-a opus numirii sale, dar, până la urmă, Penescu l-a schimbat pe Gumă cu Chiriac. La ora aceea, în conducerea organizației PNȚ Argeş se mai numărau alte trei persoane, pe lângă acest Chiriac: avocații Simian și Niculescu, plus încă cineva de al cărui nume nu îmi mai aduc aminte. Imediat după ce s-a făcut schimbarea la prefectură – adică rocada Gumă-Chiriac –, a apărut Partidul Naţional Ţărănesc al lui Anton Alexandrescu, iar toți cei numiți de mine au plecat la această grupare. Aşa se face că acest Chiriac era prefect numit chiar de ţărănişti în momentul în care liderii PNȚ din Argeș au fost atacați și jucați în picioare de oamenii lui Teohari Georgescu, în cadrul acelei operațiuni din Pitești despre care v-am vorbit mai sus, operațiune soldată cu două crime abominabile dintre care una săvârșită chiar în incinta Tribunalului Pitești.

Răzvan Gheorghe: Se apropiau alegerile. Ce a făcut tatăl dumneavoastră?

Barbu Pițigoi: A urmat perioada aceea foarte dură legată de iminenţa alegerilor care urmau să aibă loc pe 19 noiembrie. Între timp, criminalul sovietic Constantin Doncea pusese un nou premiu pe capul lui tata. Cine reușea să-l împuște ar fi primit drept recompensă o sumă substanțială pentru acele vremuri. Bineînţeles că pe atunci și noi, țărăniștii, dispuneam de unele informații. Fiind conștienți de pericol, țărăniștii loiali au organizat evadarea tatălui meu, folosind în acest sens și niște indivizi care făceau diverse afaceri cu rușii. Trebuie spus că sediul PNȚ de la Piteşti funcționa, de ani de zile, chiar în casa noastră. Acolo veneau ziarele, acolo ajungeau manifestele, acolo se gândea întreaga campanie electorală. Casa noastră era aşezată pe Strada Brătianu – astăzi tot aşa se numeşte, doar în perioada dictaturii comuniste s-a numit 1 Mai. În fundul curţii, imobilul se învecina cu o altă proprietate care dădea într-o stradă paralelă cu Strada Brătianu, unde exista un hotel la vremea aia. Acolo s-a organizat evadarea tatălui meu.

Voi face o paranteză. În timpul ocupației rusești, casa noastră din Pitești a fost rechiziţionată de un general al armatei sovietice. Nouă ne-au dat o singură cameră, în restul se lăfăiau rușii. Generalul în cauză ţinea legătura armatei sovietice cu Viena și deschisese un punct de control chiar la noi în casă. Era învăţător de profesie şi se vedea pe el că era foarte fricos, ceea ce ne amuza. Avea un maior şi o trupă de vreo 17 soldați neisprăviți cu care îşi făcea treaba în judeţ. Maiorul se ocupa cu negustoria, cum altfel? Avea un automobil Steyr pe care îl ”capturase” la Viena, dar pe care nu putea să-l ducă în Rusia de frică să nu i-l ia alții mai breji, la graniță, așa că l-a vândut de mai multe ori. Când cumpărătorii voiau să iasă cu maşina din Piteşti se trezeau opriți de soldații sovietici aflați la posturile de intrare și de ieșire din oraș, care le ordonau răstiți, cu degetul pe trăgaci: ”Automobil toarăş maior. Dat jos!” Evident, cumpărătorii se crizau: ”L-am cumpărat cu banii jos!” Degeaba... vă dați seama că rușii le puneau țeva în tâmplă, iar ăia coborau și fugeau unde vedeau cu ochii.

Evadarea tatei a fost aranjată cu ajutorul unor indivizi care făceau afaceri cu soldații sovietici. Așa s-a organizat fuga lui prin spatele casei noastre, pentru a putea lua legătura cu Ion Mihalache, fiindcă oamenii lui Doncea pândeau cu vigilență orice mișcare, în toată această perioadă. Ca să își justifice plecarea, tatăl meu i-a păcălit pe ruși că omul care le făcea legătura cu cei care le furnizau lor marfa trebuia dus undeva, mai departe de Piteşti, fiindcă la Piteşti era supravegheat. Rușii se temeau de mai marii lor. Așa că l-au pus pe tata într-o mașină, cu doi soldați ruși în față și cu o doamnă în spate, și s-au dus până la Găeşti, unde au mâncat nişte mici şi au băut o bere. După masă, tata i-a anunțat pe ruși că domnul care trebuia să vină la contact nu mai putea să ajungă fiindcă, vezi Doamne, se întâmplase ceva neprevăzut. Auzind asta, ruşii au plecat la Piteşti, bosumflați că nu își rezolvaseră combinațiile, iar tata s-a urcat într-o altă maşină şi s-a dus degrabă la Schitul Goleşti, de unde a putut lua legătura telefonică cu Ion Mihalache, care în acea secundă era în apropierea Bucureștiului, vorbea din Chitila.

Răzvan Gheorghe: Ce au discutat tatăl dumneavoastră și Ion Mihalache? Sunt sigur că famila a cunoscut detaliile convorbirii...

Barbu Pițigoi: Tata i-a spus lui Mihalache cum a fost cu atacul din Pitești, i-a relatat ce s-a întâmplat și i-a zis despre premiile puse de Doncea pe capetele unor lideri ai PNȚ. Mihalache l-a ascultat în tăcere și apoi i-a spus: ”Măi, asta este! Teroarea asta nu e doar la tine, în Pitești, teroarea e în toată țara”. Tata i-a mai amintit și că era abia ieșit din comă, că are familie, că îl așteaptă doi copii acasă, că Doncea i-a ordonat asasinarea și că e supravegheat. ”Ei, dacă pui problema aşa, înseamnă că nu eşti un luptător”, i-a atras atenția Ion Mihalache. Au stat de vorbă până când l-a convins să rămână pe poziții la alegeri. Vedeți dumneavoastră, potrivit legii, candidații aveau dreptul să controleze secțiile de vot. Tata, care era al doilea candidat pe lista PNȚ din Argeș, după Nicolae Penescu, putea face asta, însă nu avea la el documentul lui de înscriere a candidaturii și, dacă s-ar fi întors în Pitești, l-ar fi legitimat la punctul de control de la intrare și s-ar fi deconspirat.

Mi-aduc aminte că a venit la mine un tânăr în chiar ziua alegerilor, pe la ora nouă dimineaţa. Acasă mai eram doar eu şi câţiva reprezentanți din organizaţia de tineret a PNŢ. Mama şi restul familiei erau la ţară – noi aveam o gospodărie lângă Costeşti. Tânărul mi-a spus ”Domꞌle, te duci în dormitorul cutare şi acolo, în şifonier, pe raftul al doilea, sub nişte cearşafuri, sunt nişte hârtii importante...”. În momentul în care mi-a zis toate astea, mi-am dat seama imediat că era trimis de tata. I-am dat documentul în grabă, în timp ce tata, însoțit de un alt țărănist, aştepta într-un automobil parcat într-o zonă ferită. Îmi scapă numele celui care era atunci cu el în maşină, dar știu că activa la vârful partidului. Împreună au circulat în tot judeţul în ziua alegerilor, de la o secție de vot la alta.

Răzvan Gheorghe: Bănuiesc că a fost martorul multor incidente...

Barbu Pițigoi: Fiți convins. Într-o localitate din nord-vestul județului, la Cuca, şeful ţărăniştilor de acolo era unul pe care-l chema Coculescu. Ca o paranteză, să știți că există o similaritate, un paralelism între ce s-a întâmplat atunci şi ce s-a petrecut după Revoluţia din ꞌ89, în Duminica Orbului. La alegerile din 19 noiembrie 1946 au participat Blocul Partidelor Democrate şi cele trei partide istorice: PNŢ, PNL şi PSD. În Blocul Partidelor Democrate se găseau o serie întreagă de partide cărora Petru Groza le dăduse o lege ca să aibă fiecare dreptul la câte doi reprezentanţi la urne. Cu alte cuvinte, ţărăniştii aveau doi candidați, liberalii aveau doi, socialiştii aveau tot doi, iar ăilalţi toţi aveau 18! În Blocul Partidelor Democratice erau: Partidul Comunist, Frontul Plugarilor, Uniunea Patrioţilor şi tot soiul de alte grupări-surogat, la fel ca la alegerile din 1990, din Duminica Orbului, când au apărut toate partiduleţele acelea criptocomuniste ieșite din mantaua lui Ion Iliescu.

Revenind la vizita tatălui meu de la Cuca, știu că domnul Coculescu a organizat o acțiune curajoasă și cel puțin interesantă. Fiindcă știa că urna cu voturi urma să fie luată de reprezentanții comuniștilor – așa s-a întâmplat peste tot și așa au furat comuniștii alegerile, anunțând  rezultate scoase din burtă și favorabile lor –, Coculescu a organizat următoarea șaradă: a intrat în curtea școlii care găzduia secţia de vot şi a plasat în câte un pom pe niște flăcăi cu buzunarele pline cu petarde, pocnitori. Şi când a fost problema cu deschiderea urnei, comuniștii s-au pregătit să o ia la tălpășiță cu ea, cică să numere ei voturile, timp în care reprezentanții partidelor istorice au prins a protesta cu vehemență, dar bestemații de comuniști s-au impus prin număr. Atunci, Coculescu și-a pus mâna pâlnie la gură și a strigat cât l-au ținut plămânii: ”Detașamentul numărul unu! Foc!” Și buuuum, ăia cățărați în copaci aruncau câte o pocnitoare. ”Mitraliera numărul trei, foc!” Aceeași poveste. Domꞌle, bubuiturile alea i-au îngrozit la culme pe comuniști, care, puși pe furt, se temeau că intervenea armata, deși armata anunțase că urma să rămână neutră. Drept urmare, la Cuca voturile s-au numărat exact așa cum a fost, iar rezultatul a arătat că, din 2200 de voturi exprimate, circa 1980 erau în favoarea PNȚ, vreo 20 de voturi se duceau spre BPD, în timp ce restul au fost câștigate de PNL. Sunt convins că în felul asta arătau, în realitate, rezultatele de peste tot din țară, dar Stalin le-a întors pe dos, alegerile din 19 noiembrie fiind furate pe față de comuniști. Date despre tărășenia de la Cuca veți putea găsi și în dosarele securistice numite ”Problema PNȚ”. Acolo e descrisă în amănunt isprava lui Coculescu. Bietul de el avea să facă ani grei de pușcărie pentru curajul de care a dat dovadă.

Răzvan Gheorghe: Ce s-a întâmplat cu familia dumneavoastră după alegeri?

Barbu Pițigoi: Tata s-a retras la Broşteni, unde aveam o gospodărie. Vremurile erau tulburi, se simțea în aer că vor urma ani odioși. Pe 10 sau pe 13 decembrie 1946, într-o seară, fiind iarnă se-ntuneca devreme, ne-am pomenit cu jandarmul din comună la noi acasă, în jurul orei 19.00. A bătul la uşă, a intrat în hol şi i-a spus tatălui meu: ”Domnule Piţigoi, am primit instrucțiuni să fiu în comună fiindcă s-a emis un ordin de arestare pe numele dumneavoastră. Veţi fi arestat mâine dimineaţă”. Omul făcea parte din vechea gardă şi era un monarhist convins, un cunoscut foarte cumsecade și săritor. Atât ne-a spus, și-apoi a dispărut în bezna aia friguroasă. Fiindcă nu se putea duce ca mielul la abatorul comuniștilor, și tata a plecat din casa de la Broșteni, pe la 0.00-1.00 în aceeași noapte, și a stat fugit, hăituit și ascuns până în 1948, de Sfânta Maria, pe 15 august.

Răzvan Gheorghe: Unde s-a ascuns?

Barbu Pițigoi: În general prin București, pe la diverse familii și cunoscuți, dar a stat și în Balta Brăilei, din când în când. Tata cunoscuse cândva un cioban, pe badea Niţă Voinescu, cioban vrednic care avea 5000 de oi şi care îi explicase tatălui meu că afacerea cu oi era una bănoasă. Țin minte că tata i-a zis ”Măi Niță, îmi cumpăr şi eu 300 de oi, dar eu nu pot să merg cu ele. N-am timp și nici nu mă pricep. Ţi le dau ţie să le păstoreşti împreună cu miile tale şi îmi vei da şi mie acolo o putină de brânză, pastramă şi lână”. Bineînţeles că ciobanul era iarna în Balta Brăilei iar vara urca la munte, fiindcă asta-i vechea transhumanţă. Unul dintre locurile în care tata a fugit prima oară a fost Bucureştiul, care era o bună ascunzătoare fiindcă în capitală era lume multă, dar trebuie spus că şi filajul va fi fost foarte puternic pentru că angajaseră masiv la Securitate. Tata mai stătea pe la prieteni, pe la rude. Avea un consătean care a fost foarte amabil şi l-a primit multă vreme. De acolo a și fost arestat.

La un moment dat, o veche relaţie a familiei și totodată un mare afacerist al acelor ani în care socialismul nu penetrase încă decisiv economia, l-a trimis pe tata incognito până la Bistrița-Năsăud ca să negocieze cumpărarea unor cantități de mere pentru compania pe care o conducea respectivul. Alteori, tata s-a ascuns în Balta Brăilei, așa cum v-am spus, la stâna lui nea Niță Voinescu. Însă în provincie Securitatea îi putea fila și prinde destul de ușor pe fugarii anticomuniști. De altfel, tata a și fost arestat pentru câteva ore în Balta Brăilei.

Răzvan Gheorghe: Cum s-a întâmplat?

Barbu Pițigoi: L-au arestat jandarmii pentru că fusese dat în urmărire generală cu fotografia, cu toate datele necesare... Și până la urmă s-a aflat, domꞌle, că a-nceput lumea să vorbească despre un străin care apăruse la stâna cutare și care locuia în casa cutare. În anii ăia, străinii erau oricum considerați suspecți. Securitatea și autoritățile îi înhățau imediat. Jandarmii au venit la stână pe neașteptate, i-au arestat pe tata și pe badea Niță Voinescu – pe cioban l-au săltat sub pretextul că ascundea un fugar – și au pornit cu toții spre cel mai apropiat post de poliție. Pe drum însă, tata și badea Niță au convenit cu unul dintre jandarmi să îi lase liberi în schimbul unui purcel și a unei sume de bani, ceea ce s-a și întâmplat, fiindcă nici jandarmul ăla nu era foarte convins că ei erau cei urmăriți. Așa că a luat purcelul, a luat banii, dar până la urmă jandarmul avea să facă și ani grei de pușcărie, fiindcă urma să fie arestat de Securitate, bătut, interogat și pus să spună ce şi cum...

Răzvan Gheorghe: Cum a fost prins tatăl dumneavoastră de Securitate?

Barbu Pițigoi: Avea să fie arestat la București. Acolo se întâlnea cu doctorul Petrescu, cu un anume Ţigănescu, care era şi el ceva mare prin PNŢ Prahova, dar și cu alți țărăniști. Se întâlneau din când în când, la o cafea, la o discuţie. În perioada aia a apărut o scrisoare trimisă de un mare ţărănist din Occident, Augustin Pop. Scrisoarea se adresa țărăniștilor rămași în țară, iar mesajul era următorul: să nu fie îngrijoraţi că lucrurile se vor aranja, că va fi o conferinţă nu ştiu pe unde, că acolo se vor clarifica aspecte esențiale, că acolo se va ridica problema României şi se va stabili sprijinirea democraţiei... tralala la la la... înțelegeți dumneavoastră. În fine. Când aveau să fie arestați de Securitate, tata, Petrescu, Ţigănescu şi alţi țărăniști au fost învinuiţi de o manieră absurdă că se întâlneau şi conspirau citind şi încurajând lumea cu scrisoarea lui Augustin Pop din Occident. E drept, scrisoarea cu pricina circula printre ţărănişti. Ea avea să fie principalul motiv invocat la procesul-mascaradă.

Arestarea a avut loc în noaptea de 15 august 1948. Tata a fost în lot și cu Gabriel Ţepelea. Securiştii ştiau foarte bine unde erau şi de unde să-i aresteze. Tata avea vreo patru-cinci ascunzători, la familii pe care le cunoştea şi pe unde mai trăgea, mai dormea o noapte-două, și-apoi se ducea în altă parte. Mai înainte de momentul fatidic, cu doar câteva săptămâni în urmă, Securitatea îl mai căutase pe tata în vreo două locuri, dar nu l-a găsit. Însă în noaptea arestării securiștii l-au luat ca din oală. Se-ntâmpla de Sfânta Maria, adică chiar de ziua lui, doar îl chema Marin. Un inginer care lucra la calea ferată – tata îl cunoștea de ani de zile – și care avea o soție anticomunistă până în măduva oaselor i-a organizat o oarecare serbare. I-a zis ”Hai, mă Marine, să ciocnim și noi un pahar!”. A stat acolo până pe la ora 22.00, era întuneric beznă. Când să se culce, tata le-a spus că el nu avea de gând să doarmă în casă, fiindcă s-ar fi putut trezi cu securiștii pe cap, așa că s-a dus să se culce în magazie. Familia în cauză avea o magazie de lemne în fundul curţii. Acolo era un fel de pat scânduri, erau lemnele de foc... tata s-a dus şi s-a culcat în magazie. La miezul nopţii au dat buzna doi securişti şi au întrebat direct: ”Unde este Marin Pițigoi?” Au percheziționat întreaga casă şi n-au găsit nimic, așa că au luat la puricat curtea. Tata era lungit în magazie cu picioarele sub o deschizătură strâmtă pe unde familia scotea lemne iarna. În magazie era întuneric. Până la urmă, unul dintre securiști a băgat mâna prin deschizătură ca să vadă ce era acolo. Peste ani, tata obișnuia să-mi spună: ”Dacă aş fi tras picioarele sub mine, când securistul ăla a băgat mâna, nu mă mai găseau...”. Eu i-am răspuns întotdeauna: ”Aiurea. Dacă îți trăgeai picioarele făceai zgomot și tot te-ar fi prins...”

La momentul acela tata își făcuse rost de o identitate falsă, își procurase un buletin pe numele Gheorghe Fieraru. Când securiștii l-au tras afară din magazie și l-au arestat, el le-a spus că îl chema Gheorghe Fieraru, nu Marin Pițigoi. Degeaba, vă dați seama. L-au dus în beciurile de la Interne unde a urmat bătaia animalică. Bietul tata mi-a povestit ce i-au făcut. Acolo erau mulți haidamaci, boxeri de la Dinamo. Bestiile astea aveau două mese și o bară – i-au legat mâinile sub picioare și i-au băgat o bara metalică între picioare și mâini. L-au pus la rangă, l-au atârnat cu picioarele în sus. L-au bătut de l-au nenorocit. Când i-au tras cu ranga peste tălpi, i-au crăpat pingelele și tata a leșinat. Durerea a fost insuportabilă, și ăsta-i doar un episod din multe altele care au avut loc în timpul acelor anchete sălbatice. Tata a stat în beciurile de la Interne pe durata anchetei, apoi l-au mutat la Jilava.  

Răzvan Gheorghe: V-a povestit despre anii de zeghe?

Barbu Pițigoi: Tata nu ne-a povestit prea multe despre anii de pușcărie, dar am aflat destule informații de la camarazii lui de supliciu și din memoriile pe care le-a lăsat. Suferințele și umilințele îndurate acolo l-au marcat cumplit tot restul vieții. De exemplu, eu despre perioada lui de la Canal am aflat pentru prima oară de la Virgil Ierunca, prin intermediul postului Radio Europa Liberă, pe care-l ascultam cu regularitate în pofida pericolelor. În emisiunea cu pricina, una dintre multe altele, Virgil Ierunca dezvăluia genocidul și ororile de la Canal și, din explicație în explicație am auzit că l-a numit pe tata. Ulterior, tata mi-a povestit și el unele aspecte. El a fost la Canal în perioada ꞌ52-ꞌ53, când în ”salba” de lagăre aferente și-au făcut apariția brigăzile de foști studenți reeducați în cadrul abominabilului Experiment Pitești. Nu vă mai spun eu ce au pățit bieții studenți la Pitești, cum i-a mutilat și cum i-a călcat în picioare Securitatea, fiindcă numeroase orori se cunosc. Despre Pitești sunt foarte multe lucruri esențiale de spus, unele vi le pot spune și eu, dar nu vreau să mă îndepărtez de subiect.

Răzvan Gheorghe: Vom ajunge și la Experimentul Pitești.

Barbu Pițigoi: Revenind la Canal, o parte din studenții reeducați au fost aduși în lagărele de acolo, mulți dintre ei fiind numiți brigadieri. Reeducații aveau grijă ca deținuții politic să își îndeplinească normele alea uriașe de muncă. Într-o perioadă, tata făcea parte dintr-o echipă de osândiți duși să spargă piatră cu baroasele pentru calea ferată. Asta făceau de dimineaţa până seara, fără mâncare, sub soarele arzător sau în cel mai cumplit frig, în funcție de sezon. Nenorocirea a făcut ca unul dintre aceşti băieţi reeducați să fie chiar nepotul lui tata. Şi bietul tata descrie în amintirile lui că i s-a umplut inima de fericire când l-a văzut acolo, cu atât mai mult cu cât el nu avea nici cea mai vagă idee despre barbaria care se petrecuse la Piteşti. Se gândea că băiatul e unul de-al nostru și era convins că se va purta bine și respectos cu el. Tânărul acesta se numea Sică Enăchescu. Era student la drept – o bunică de-a lui fusese sora lui tata mare –, iar securiștii îl arestaseră fiindcă activa ca regalist într-o asociație studențească. Securitatea îl torturase teribil și-l reeducase în iadul de la Pitești. Ca să demonstreze acoliților și stăpânilor lui că el fusese reeducat cu adevărat, Sică Enăchescu a început să-l bată pe tata cât de des putea, în mod organizat și împreună cu alți reeducați cu creierele spălate, și vă dați seama că puteau să o facă foarte des, fiindcă securiștii le dăduseră puterea asta. Așa că îl scoteau pe tata în fiecare noapte din baraca deținuților, pe la 23.00, și-l duceau într-o altă baracă unde îl băteau cu bestialitate. La aceste torturi participau câte trei-patru vlăjgani reeducați, dintre care unul era un fost cioban vânjos și cu o frunte lată de un deget. Nenorociții ăștia îl băteau noapte de noapte până când scuipa sânge și nu mai știa pe ce lume se afla.

Mi-aduc aminte că tata avea dreptul să primească trei kg de mâncare pentru nu ştiu câte luni. Când a primit până la urmă pachetul mult visat se afla tot la Canal. Reeducații l-au scos noaptea și l-au dus în baraca unde îl torturau, iar unul dintre ei i-a spus: ”Uite, ai primit un pachet. E aici, sub masă. Ia intră tu sub masă după el!”. Și l-au băgat cu forța sub masa aia și au prins să-l izbească cu bocancii. La un moment dat, Sică Enăchescu a avut oarece remușcări, fiindcă începuse să zbiere: ”Nu-l loviți în cap! Nu-l loviți în cap! Dați oriunde, ꞌda nu în cap!”. Fiind plin de sânge și de vânătăi, tata nu a mai ieșit la spart piatra cu barosul și a lucrat o perioadă la un macaz care ajuta la transportul cu vagoneți. Paznicul lui era chiar Sică Enăchescu, nepotul reeducat. Tata a încercat să intre în vorbă cu el de câteva ori: „Păi bine, mă Sică, mă băiatule, dar cum ai ajuns tu în halul ăsta ca să îmi faci mie așa ceva, unchiul tău?” Invariabil, Sică i-o tăia din scurt: „Nu discutăm!”. Probabil era mai morcovit decât tata, bănuiesc, după câte pătimise la Piteşti.

Tot în perioada petrecută la Canal, tata a fost bătut crunt și a fost băgat la carceră pentru simplul motiv că, într-o zi, fiind de rând la bucătărie, unde trebuia să cureţe varză, i-a permis unui tânăr student să mănânce din niște resturi și cotoare care ar fi fost aruncate oricum. Fiindcă i-a permis copilului ăla să mănânce niște amărâte de frunze a fost băgat la carceră unde a fost lipsit de mâncare timp de mai multe zile. Canalul era o teroare îngrozitoare. Deținuții mureau ca muștele.

La Aiud, tata a lucrat în zarcă. Într-o zi, la o percheziție, caraliii i-au găsit tatălui meu acul de cusut – sărmanul avea hainele zdrențuite și le mai cârpea, însăila cârpele între ele. Pentru deținerea acelui nenorocit de ac, tatăl meu a fost aruncat în carceră timp de mai multe zile în cursul cărora primea o singură gamelă cu zeamă infectă. A fost chinul de pe lume. E o minune că a supraviețuit Canalului și carcerelor comuniste.

Răzvan Gheorghe: Care au fost consecințele pentru restul familiei?

Barbu Pițigoi: Eu am fost arestat la Broșteni, în noaptea de 2 spre 3 februarie 1948, înainte de a fi fost arestat tatăl meu. Vedeți dumneavoastră, comuniștii impuseseră decretul privind expropierea moșierilor. În noaptea de 2 spre 3 februarie eram doar eu cu mama în casa de la Broșteni, sora mea era plecată la București. Stăteam în pijamale prin casă, când, în jurul orei 1.00 noaptea, ne-am trezit la ușă cu primarul, cu secretarul de partid din comună, cu doi tovarăși în civil și cu mai mulți reprezentanți ai organizației locale de partid. Ne-au spus doar atât: ”Vă îmbrăcați chiar acum și mergeți cu noi. Luați ceva de mâncare”. Ne-am îmbrăcat în grabă, eu am luat un cir de mălai iar mama s-a dus în pod și a adus niște slănină. Mi-aduc aminte că aveam un costum de haine abia făcut, fiindcă eram elev la Pitești. În noaptea aceea de sâmbătă venisem acasă și plănuiam să rămân până duminică seara, dar n-a fost să fie. Escorta despre care v-am vorbit mai sus ne-au dus la Pitești pe mine și pe mama, chiar atunci, în puterea nopții. Ne-au dus cu un autoturism. Când am trecut prin dreptul Primăriei Broșteni am văzut cum s-a ridicat un felinar care strălucea în beznă – era semnalul convenit de comuniști: însemna că noi, dușmanii de clasă, părăseam comuna. Din același motiv un alt felinar a fost aprins și ridicat la ieșirea noastră din comună.

La 3.00 dimineaţa am ajuns la sediul Poliţiei Piteşti. Acolo erau aduși numeroși arestați, nu doar cei de pe raza județului, ci și din județele adiacente, întrucât Piteștiul devenise un punct de concentrare a numeroșilor arestați în baza decretului 83 din 1948. Când ne-au înregistrat în zori, clădirea gemea de arestați și întreaga curte la fel. Eram atât de mulți încât nu mai aveam loc în clădire. Țin minte că înaintea noastră era familia generalului Pelticarie. Doamna Pelticarie fusese doamnă de onoare la Curtea Regală, la Regină. Familia avusese o moşie în sudul judeţului Argeş, la Izvoarele. Când i-a venit rândul s-o înregistreze și au întrebat-o cum o cheamă, caraliii ăia ticăloși au început să-și bată joc de ea și s-o amenințe: ”Eeeee, general... Pelticarie! Lasꞌ c-o să vă arătăm noi generăleală!” Aveau disprețul ăsta pentru tot ce însemnase ceva, pentru oameni cu studii, cu carieră, pentru oricine nu era comunist sau slugoi al comuniștilor.

Când a venit și rândul nostru, caraliii ne-au anunțat pe un ton răstit că nu aveam voie să părăsim oraşul. Mai mult, eram obligați să ne prezentăm la Poliția Pitești în fiecare sâmbătă, ca să semnăm condica de prezență. ”Dar cum să locuim aici?”, i-a întrebat mama. ”Nu mai avem de niciunele, cum să ne ducem zilele?” ”Nu știu și nici nu mă interesează, orașul e mare!”, a fost singurul răspuns pe care a găsit de cuviință să i-l dea, în scârbă, unul dintre acei caralii.

Răzvan Gheorghe: Cum s-a descurcat familia?

Barbu Pițigoi: Vă dați seama că ne-a fost greu, foarte greu. Noi mai aveam ceva rude în Pitești, dar și ele pătimeau din plin de pe urma comuniștilor și nu era loc pentru noi. Eu aveam o gazdă plătită în Pitești, fiindcă eram elev în oraș, iar la gazdă mai locuiam cu un văr în aceeași cameră. Mama însă nu avea unde să stea. Casa noastră fusese rechiziționată. După ce au plecat rușii, avea să fie transformată în sediu de poliție – ulterior nu mai știu ce a ajuns, fiindcă noi nu am mai trecut pe acolo.  

Salvarea a venit de la cineva din PNȚ care ne-a obținut două camere la croitorul Marin Călugărescu. Acolo am fost nevoiți să locuim o perioadă. Până la urmă, fiindcă se producea o înghesuială teribilă în zilele de sâmbătă la Poliția Pitești – vă spun, erau foarte mulți cu decizia de domiciliu obligatoriu –, caraliii ne-au permis ca numai unul din familie să semneze condica. Așa că o semna mama, eu nu mă mai duceam. Mama avea un frate vitreg la Ionești, pe malul Teleormanului, și el ne mai vizita din când în când – ne mai aducea, după posibilități, câte o pâine, câte un cir de mălai sau vreo pasăre. Odată el m-a luat la Ionești ca să stau la ei la țară o săptămână, să mănânc bine și să mă mai liniștesc. M-am dus, dar după trei zile ne-am trezit cu un jandarm care m-a adus înapoi la Pitești pe motiv că nu aveam voie să părăsesc domiciliul obligatoriu nici măcar pentru câteva zile.

Până la urmă am terminat liceul – la Pitești am stat cam un an și jumătate în domiciliu forțat. Când am dat bacalaureatul am avut impresia că se mai închideau ochii la problemele celor tineri, pentru că trebuia să ne dea și nouă ceva de muncă, nu puteau să ne ţină aşa... Însă pe bătrânii cu domiciliu obligatoriu îi țineau sub talpă. Autoritățile comuniste voiau să se asigure că oamenii aceștia nu urmau să se mai întoarcă vreodată la fostele lor gospodării, dar, de fapt, multe dintre aceste gospodării nici măcar nu mai existau. Securitatea l-a arestat pe tata când noi eram cu domiciliul obligatoriu în Pitești.

Răzvan Gheorghe: Ţineaţi legătura? Aţi aflat că a fost arestat?

Barbu Pițigoi: Am aflat în felul următor. După ce l-au arestat, securiştii au decis să-i facă un test de recunoaștere. Fiindcă tata avusese povestea aceea cu identitatea falsă, securiștii voiau să se asigure că arestaseră pe cine trebuia. Pe de altă parte, bestiile știau prea bine că la câtă bătaie îi dăduseră, mulți ar fi recunoscut orice li se punea în cârcă, fiindcă așa acționau aceste animale, printr-o permanentă tortură fizică și psihică. Drept urmare, securiştii au chemat pe cineva din Piteşti care să-l recunoască pe tata, şi ăla l-a identificat, dar, când s-a întors la Piteşti, a spus ce şi cum. Zvonul s-a împrăştiat în tot orașul, aşa am aflat şi noi. Ulterior, mama și cu sora mea s-au dus la Canal și i-au lăsat un pachet. V-am povestit cum a primit tata pachetul acela, fiind băgat cu forța sub o masă și zdrobit cu picioarele.

Răzvan Gheorghe: Când a fost eliberat tatăl dumneavoastră și ce s-a întâmplat în perioada de imediat după?  

Barbu Pițigoi: Eliberarea tatălui meu a avut loc în 1956. A stat în pușcăriile și lagărele comuniste din ꞌ49 până în ꞌ56. Vorbim despre șapte ani de temniţă grea, urmaţi de opt ani de domiciliu obligatoriu, care se tot prelungea din doi în doi ani. Așa a fost până la decretul ăla cu eliberarea, în ꞌ64, că altfel ne-ar mai fi dat şi astăzi câte doi ani. Așadar, tata a fost ”plimbat” de la Interne la Jilava, de la Jilava la Aiud, de la Aiud la Canal, de la Canal iar la Aiud şi de acolo la Oradea, de unde avea să fie eliberat după șapte ani de detenţie abominabilă. În total a fost vorba de 17 ani de teroare, dacă îi adăugăm și pe cei doi în care a fost fugar vânat de Securitate.

În ꞌ56, când tata a venit în capitală, ne-am dus să-i facem buletin de Bucureşti. Unde? La Miliţie. Acolo ni s-a spus că nu ţinea de ei, că trebuia să meargă la Piteşti. Ajunși la Pitești, o altă bătaie de joc, evident că ni s-a spus că problema nu putea fi rezolvată nici acolo. Până la urmă a trebuit să mergem  la Oradea, de unde fusese eliberat, fiindcă de acolo i se dăduse un nou domiciliu obligatoriu, la Pitești, și doar de la Oradea puteam solicita o mutare cu domiciliul obligatoriu în București. Am reușit într-un final, dar numai după numeroase grutăți și obstacole. În perioada aceea aveam o cameră închiriată pe Schitul Maicilor, în spatele Tribunalului Mare, iar sora mea avea o cameră în zona Podului Mărăşeşti. Când a venit la București, l-am luat pe tata la mine iar sora a luat-o pe mama. Bieții de ei, amândoi veneau cu domiciliu obligatoriu. Amandoi au fost privați de libertate în cel mai barbar mod, timp ce 15 ani, și-apoi au fost nevoiți, la fel ca toți românii, să-și ducă zilele într-o țară-lagăr și în cele mai mari lipsuri. La eliberarea din pușcărie, securiștii mințiseră că or să le dea foștilor deținuți case, locuri de muncă... Aiurea, n-au dat nimic altceva decât moarte, foamete, frig și frică.

Îmi mai amintesc acum, din vorbă-n vorbă, de un episod dramatic. Când a fost judecat lotul din care făcea parte tatăl meu, în ajunul Crăciunului, pe 23 decembrie, la Tribunalul Militar de pe cheiul gârlei, am angajat şi noi un avocat. Sora mea a aflat târziu că tata a fost dus la Tribunalul Militar, fiindcă nemernicii ăia te anunțau doar când voiau ei, asta dacă voiau, căci au fost extrem de multe cazuri când rudele nu au știut absolut nimic despre soarta celor luați de Securitate. Și sora mea s-a grăbit să ajungă acolo, nerăbdătoare să-l vadă și să afle de soarta lui, și abia când a ajuns la Tribunal și-a dat seama că venise cu mâna goală, că nu-i adusese nimic de mâncare tatei. La un moment dat, procesul a luat o pauză iar acuzații au fost lăsați câteva minute să mănânce. Atunci pe sora mea a bufnit-o plânsul fiindcă se mustra că nu i-a adus nimic, bănuind ce foamete cumplită a îndurat sărmanul, lipsuri și bătăi. Unul dintre membrii completului de judecată a văzut-o că plângea într-un colț şi a întrebat-o care era motivul. Când a aflat, persoana respectivă i-a spus ”Haide cu mine să vezi ceva” şi a dus-o în camera unde mâncau arestații ce urmau să fie osândiți. Tata mânca și vorbea cu ceilalți arestați care își împărțiseră frățește puținele alimente pe care rudele au avut voie să le aducă. Revederea a fost răscolitoare și de scurtă durată. Ședința de judecată avea să se suspende în ziua aceea, urmând să fie reluată a doua zi, fiindcă unul dintre arestați a refuzat să recunoască la proces o faptă închipuită de care-l acuza Securitatea. În noaptea respectivă, lotul tatălui meu a fost dus din nou la Jilava, unde torționarii pregătiseră un tratament special. I-au băgat pe toți într-o carceră a Fortului 13, i-au dezbrăcat în pielea goală și i-au ținut toată noaptea cu picioarele în bălțile de pretutindeni și într-un frig cumplit, doar era luna decembrie. Motivul era unul sinistru, evident: Securitatea îi pedepsea pe toți deținuții fiindcă unul dintre ei cutezase să nu recunoască acuzațiile acelea smintite! Voiau să-i frângă pe toți, să-i intimideze și să se asigure că urmau să recunoască niște culpe imaginare și absurde.

Din lotul lor făcea parte și doctorul Petrescu, despre care v-am mai vorbit. El și-a sfătuit camarazii să se pună în şir indian, să se apuce fiecare de cel din faţă şi să fugă în cerc, prin băltoacele alea, ca să se încălzească. Vă puteți imagina o astfel de scenă: deținuți goi alergând îmbrățișați și prinși într-un cerc al disperării, undeva, într-o temniță subterană? După un anumit răstimp, ăla din spate trecea în faţă, astfel încât ăla rămas în spate avea pieptul acoperit, iar cel din faţă avea spatele protejat. Toată noaptea au fugit ca să se încălzească.

Sărmanul doctor Petrescu avea să fie condamnat la opt ani pentru vina de a fi fost ţărănist de frunte şi pentru că citise scrisoarea lui Augustin Popa. După opt ani de zeghe grea i s-a dat drumul. A venit la noi și ne-a povestit despre tata, despre iadul care se căsca în pușcăriile comuniste. Cei care ieșeau din închisori veneau de regulă la familiile camarazilor pentru a le da vești despre cei rămași în spatele gratiilor, pentru a le încuraja. Până la urmă, lui Petrescu i s-a dat, nu fără mari, mari greutăți, un post de medic la Spitalul Mărășești. Vă dați seama că toți care fuseseră deținuți politic se duceau acolo, la doctorul Petrescu, care-i trata mereu cu drag, atenție și profesionalism. Securiștii au dedus din asta că Petrescu ar fi fost implicat în acțiuni ale rezistenței anticomuniste și l-au arestat din nou. Avea să fie condamnat la alți 20 de ani de zeghe și a murit în pușcărie.

Familiei i-a fost greu să-și rezolve probleme locative, administrative. Eram persecutați în continuare și considerați dușmani de clasă, dușmani ai poporului. Pentru eliberarea unui nenorocit de buletin de București se puneau două condiții necesare: să ai unde să locuiești în capitală și să ai acolo un loc de muncă. Or sărmanii foști deținuți politic nu aveau nici una, nici alta. Și-apoi, când încercai să îți găsești o slujbă, ți se puneau tot două condiții minime necesare: să ai buletin de București și locuință. Evident, dacă voiai să ai o casă, ți se atrăgea atenția că n-ai voie, fiindcă trebuia să îndeplinești în prealabil condițiile de a avea loc de muncă și buletin de București. Totul era batjocură și răutate. Scopul Securității a fost să-i distrugă, să-i zdrobească pe oamenii ăștia. Într-un final, după nenumărate greutăți și opreliști, am reușit să rezolv problema locativă. De noi s-a îndurat un ștab de la Miliție care mi-a permis să caut o alternativă la vechea mea cameră care avea 9 metri pătrați și nu întrunea spațiul de 8 metri pătrați de căciulă, așa cum prevedea o lege a timpului, or eu locuiam, v-am spus, cu tata, în timp ce mama stătea la sora mea, într-o cameră închiriată în zona Podului Mărășești. Până la urmă am reușit să cumpăr o casă pe Strada Mântuleasa, la numărul 17, astfel încât tata și mama au putut avea o cameră a lor, și asta după 17 ani de teroare, zeghe și domicilii obligatorii.

Răzvan Gheorghe: A abdicat vreodată tatăl dumneavoastră de la idealurile Partidului Național Țărănesc?

Barbu Pițigoi: Tata nu s-a dezis niciodată de Partidul Național Țărănesc și de rezistența anticomunistă, și asta este o evidență de necontestat a dosarelor de la CNSAS. Pe la el veneau zilnic țărăniști și foști deținuți politic: azi treceau doi, mâine alți doi-trei, și tot așa, fiindcă încercam, deși fără vreun rezultat, să nu stârnim atenția și prigoana Securității. În casa de pe Strada Mântuleasa am organizat chiar și întâlniri subversive la care au participat și 20 de persoane, toate aflate pe răbojul poliției politice. Întâlnirile despre care vă spun se organizau, de regulă, în timpul săptămânii, iar sâmbetele eram deja obișnuiți să fim convocați cu toții la Securitatea din Calea Rahovei, pentru că eram filați în permanență și securiștii știau prea bine cine a fost la noi în casă în ziua cutare sau în seara cutare.

Îmi amintesc că la o convocare de genul ăsta, care avea scopul intimidării noastre și a mediilor țărăniste, tata l-a întrebat pe un securist în civil care se recomandase colonel: ”Domnule colonel, de ce ne tot chinuiți și ne obligați să venim aici sâmbătă de sâmbătă? Nu vedeți că suntem octogenari, că suntem bolnavi și că nu mai avem nimic, că ne-ați luat totul? Am făcut temniță grea, mulți dintre noi au pierit în pușcării, ne-ați distrus familiile, ce mai vreți de la noi? De ce ne terorizați?”. Lepra aia i-a răspuns ironic, voind să facă o glumă: ”Dacă nu v-aş mai chema aici și nu v-aş mai ţine sub supraveghere aş muri de foame. N-aş mai avea salariu de colonel, n-aş mai avea maşină la scară...”. Și-apoi securistul s-a schimbat la față, rânjetul i-a împietrit în colțul gurii și a tras un pumn zdravăn în masă: ”Mama voastră de bandiţi! Vă adunaţi în casa lui Piţigoi, vă spuneţi unul altuia ce aţi auzit la Europa Liberă şi-apoi împrăştiaţi în tot oraşu! Dacă nu vă vedeţi de treabă, vă bag din nou la puşcărie! Să ştiţi că eu ştiu tot ce faceţi voi în fiecare moment! Știu prea bine pe unde-mi umblaţi, bandiților!”. Astea erau scenetele timpului... Din dosarele de la CNSAS am aflat că securiștii îl numeau pe tata, în documente lor de supraveghere operativă, ”Pavel” și ”Piteșteanu”. Din dosarele acelea am aflat o realitate puțin spus îngrozitoare: de-a lungul timpului, pe urmele lui Marin Pițigoi au fost puși peste 100 de informatori și nu mai puțin de 80 de agenți ai Securității.

Răzvan Gheorghe: Cine erau fruntașii țărăniști care participau la întâlnirile din casa de pe Strada Mântuleasa?

Barbu Pițigoi: Nume cunoscute în partidul lui Ion Mihalache și Iuliu Maniu, ca de pildă Ion Marinache, Lică Stan – cumnat cu Virgil MadgearuVictor Anca, Victor Jinga, Constantin Constantinescu-Klaps, doctorul Busoicescu, cel care îl condusese pe Ion Mihalache la Tămădău, în cumplita dimineață a arestării sale, Ion Popescu-Mehedinți, secretar personal al lui Ion Mihalache, Bogdan Ghiordunescu, secretar personal al lui Nicolae Penescu, Ion Bratu, dar și mulți alții. Întâlnirile alternau: azi, mâine, la noi, apoi organizam o întrevedere în casa lui Lică Stan, situată peste drum, în intrarea Mântuleasa.

Răzvan Gheorghe: O curiozitate. Sică Enăchescu a mai dat ochii cu tatăl dumneavoastră după eliberare?

Barbu Pițigoi: Nu. Niciodată. După ce a fost eliberat, tata nu ne-a povestit niciodată ce i-a făcut Sică. Să știți că a ținut la el. Ce i-a făcut Sică lui tata, faptul că l-a călcat în picioare, sunt convins că a mai făcut asta cu mulți deținuți. Piteștiul îl traumatizase cumplit, îl schimonosise pe interior. Să nu uităm că, la rându-i, Sică a fost o victimă a abominabilului Experiment Pitești în cadrul căruia Securitatea a zdrobit generația ꞌ48, i-a nimicit pe acei studenți frumoși. După ce a ieșit din pușcărie, Sică Enăchescu a primit un post de doctor la un spital din Călinești, lângă Pitești. Într-o zi, venind spre București, a făcut o pană de cauciuc. Avea să facă infarct și să moară acolo, pe șosea, în timp ce încerca să umfle roata cu pompa. În aceeași perioadă, tata, mama, eu și sora mea ne întâlneam în mod uzual cu familia lui Sică, însă tata nu a deschis niciodată subiectul despre bătăile primite la Canal.

Răzvan Gheorghe: Ce credeți despre Experimentul Pitești?

Barbu Pițigoi: Vedeți dumneavoastră, cu greu vom afla adevărul despre barbaria pe care Securitatea și dictatura comunistă au săvârșit-o la Pitești, în mod premeditat și în cadrul așa-numitului Experiment Pitești. Securitatea s-a străduit să îngroape cât mai multe informații esențiale despre ororile comise acolo. După cum știți, primul lucru pe care l-au făcut securiștii după ce a fost stagnat Experimentul Pitești a fost să-i condamne la moarte și să-i împuște pe Eugen Țurcanu și pe câțiva dintre acoliții lui, fiindcă principalele unelte alte reeducării trebuiau să dispară. De ce? Pentru că morții nu mai pot vorbi. Transformați în bestii ale Securității, Țurcanu și echipa lui de reeducați săvârșeau torturile și schingiuirile acelea de neînchipuit tocmai fiindcă șefii lor securiști le făgăduiseră că vor fi eliberați, că vor fi făcuți ofițeri de Securitate și că îi vor îndopa cu lefuri mari. După ce s-a folosit din plin de ei, Securitatea i-a împușcat ca să îngroape adevărul.

Eu cred că Piteştiul a fost un experiment pe care Partidul Comunist şi Securitatea l-au făcut cu asentimentul direct al Moscovei. Așa ceva ar fi fost de-a dreptul imposibil să se organizeze fără voia și coordonarea Kremlinului. Chiar n-au sens naivitățile, doar vorbim despre începutul anilor ꞌ50. Cred, de asemenea, că o parte din ”modelul” pus în scenă la Pitești a fost împumutat de la chinezi – în China comunistă a genocidarul Mao aveau loc reeducări oarecum în aceeași perioadă. Asiaticii erau celebrii pentru ”performanțele” în tortură de foarte mult timp. Însă pentru mine e o certitudine că Rusia stalinistă a coordonat Experimentul Pitești. Torturile acelea cumplite erau supravegheate de agenți ai KGB urcați în cele mai importante funcții ale Securității și Internelor: vorbim despre criminalii în masă Alexandru Nicolschi (Boris Grünberg – n. red.), Gheorghe Pintilie (Pantiuşa Bodnarenko – n. red.), Mihai Dulgheru (Moise Dulberger – n. red) și despre mulți, mulți alții care au venit pe aceeași filieră de la Kremlin. Aceste bestii însetate de sânge voiau să afle cum poți frânge total o ființă umană, cum o poți transforma, după voie, într-un obiect lipsit de personalitate, într-un instrument al urii fără sfârșit.

Unele metode au fost împrumutate de la chinezi. Vă amintiţi de supliciile din romanul lui A.J. Cronin, ”Cheile Împărăţiei”? De misionarul care era torturat pentru că-i creștina pe chinezi? Era vârât zilnic în apele unui râu care venea de sub ghețuri. Îi răceau corpul până când leșina și-apoi îl aruncau în temniță, pradă delirului. Chinul se repeta zile, săptămâni la rând. A. J. Cronin scrie că teroarea cea mai mare nu consta în acțiunea propriu-zisă de a fi băgat în râul de gheață – pentru victimă numai gândul că va fi din nou dus acolo devenise o tortură de nesuportat. La Pitești au fost puse în practică torturi similare, necontenite, uriașele traume psihice fiind triplate de măcelul permanent la care erau supuți deținuții politic. Și copiii aceia mutilați, torturați și zdrobiți la Pitești au fost nevinovați, domnule. Am avut și eu un coleg de liceu care avea să fie distrus acolo, un copil cuminte ca o domnișoară... Piteștiul a fost iadul pe pământ, domnule, iadul pe pământ. E datoria noastră să aflăm întregul adevăr despre Experimentul Pitești, să recuperăm memoria, sacrificiile acelor copii nevinovați.

Răzvan Gheorghe: Cum a fost perioada domiciliului obligatoriu în Bărăgan? Ce vă amintiți din anii aceia?

Barbu Pițigoi: În timp ce tata era în pușcării și lagăre, mama a stat șapte ani cu domiciliul obligatoriu în Pitești, locuind în camera pe care familia croitorului Marin Călugărescu a avut amabilitatea să i-o ofere. Acolo am stat și eu o parte din perioada în care am fost elev – puțin din clasa a unsprezecea și toată clasa a doisprezecea, până când am terminat liceul. Asta s-a petrecut, așa cum v-am spus, în urma exproprierii, după ce dictatura comunistă ne-a confiscat averea și toate proprietățile. După acești șapte ani grei și plini de lipsuri, mama a plecat în Bărăgan, la tata, fiindcă el a fost trimis acolo cu domiciliu obligatoriu. Eu am dus-o de la Pitești în Bărăgan, după ce am stat zile-n șir pe drumuri, pe la Miliție, ca să ne fie aprobată mutarea de colo-colo, fiindcă nu puteam să plecăm așa, de capul nostru. Vă dați seama că Securitatea era cu ochii pe noi. Tata a stat o săptămână la Bucureşti şi o lună la Piteşti, înainte de a fi trimis în Bărăgan. Într-o zi am primit un telefon de la mama: ”Vezi să te duci în gară că e taică-tău acolo şi poți sta de vorbă cu el”. Am alergat într-un suflet la gară și l-am găsit pe tata – la vreo cinci metri mai încolo era un miliţian care-l păzea. I-am dus o pâine şi câte ceva de mâncare. După alte câteva zile, eu şi mama ne-am dus după el în Bărăgan.

Patru ani au stat în Răchitoasa, un sat amărât dintre multe altele ridicate de-a lungul anilor de numeroși deportați, foști deținuți politic și alți osândiți anticomuniști. Acolo fuseseră deportați bănățenii într-o vreme, înghesuiți în trenuri ca niște animale, după ce le-au fost confiscate averile. Cătunuri ale durerii, ale suferinței, asta au fost... În Bărăgan, bănățenilor li s-a dat un loc viran pe malul Dunării, chiar lângă Vadu Oii. Tot acolo au ajuns și o parte dintre sărmanii basarabeni refugiați. Era câmp deschis, vara te chinuia canicula, iarna te înghețau viscolele și viforul. În primul an li s-a dat puțin lemn de construcție. Deportații au săpat bordeie, le-au acoperit cu lemnele alea, au pus stuf, i-au dat o pantă acoperișului și au reușit să treacă peste iarnă în niște condiții de neimaginat. Desigur, mulți au murit din cauza lipsurilor, bolilor. Anul viitor, autoritățile le-au mai dat niște lemne, așa că gospodarii de odinioară – fiindcă acolo erau aduși fruntașii satelor, oameni de foarte bună calitate – au pus mână de la mână și au construit case cu chirpici, stuf, trestie. Când s-a înființat domiciliul obligatoriu (DO) în Bărăgan, bănățenilor li s-a dat drumul de acolo și casele au rămas goale. În locul lor au fost aduși foști deținuți politic, pe măsură ce se eliberau din pușcării. Așa se face că atunci când tata a ajuns la Răchitoasa avea să întâlnească mulți dintre camarazii de suferință. Nu puțini au fost cei care i-au zis ”Coane Mitică, hai să dormi la mine în seara asta! Hai că am o cameră, ți-o las ție”. După ce am ajuns acolo eu și mama, am ridicat o casă, de fapt tot un fel de bordei, în care am săpat un soi de cămară unde puteam ține mâncarea la rece. Ușor, ușor ne-am apucat de crescut găini, am cumpărat o capra, iar laptele ăla proapăt ne părea un Rai.

Întâmplarea a făcut ca această căsuță a noastră să fie vecină cu cea a milițianului care-i păzea pe osândiții din Răchitoasa. Nevasta ăstuia venea toată ziua la noi, ba să-i dăm ceapă, ba două roșii, fiindcă mama și tata erau scoși la muncă la IAS-ul Răchitoasa, care fusese dotat cu multe utilaje și gestiona o imensă suprafață ce urma să fie cultivată. Acolo aveau puțuri, dar apa nu era potabilă, ci sărată, rea la gust. Toată pânza aia freatică era sărată. Așa că eram nevoiți să mergem și să luăm apă direct din Dunăre, domnule, de unde se vărsa toată mizeria Europei. O căram la bordei și nu mai știu ce dracu băgam în găleata aia, o substanță chimică dată de autorități, încât tot noroiul și resturile vegetale cădeau la fund și rămânea apa aparent curată. Cu apa aia ne potoleam setea, ne spălam și tot cu ea găteam. Nu ne puteam spăla cu apa din puțuri fiindcă nu făcea clăbuc în contact cu săpunul.

Răzvan Gheorghe: Când și cum aveau să fie eliberați părinții dumneavoastră din domiciliul obligatoriu?

Barbu Pițigoi: Când s-a pus problema eliberării din domiciliul obligatoriu de la Răchitoasa, întâi i-au dat drumul mamei, dar asta numai datorită unor circumstanțe nefericite. Sărmana nu mai avea dantură și eu reușisem să obțin, nu fără greutăți, o îngăduire de la Ministerul de Interne pentru a o aduce la București, la un dentist. Cu chiu, cu vai, am adus-o la București și a stat la sora mea câteva zile. Într-o zi, venind acasă, mama a călcat strâmb și a alunecat, a căzut și s-a ales cu o fractură de col femural. Am dus-o la Spitalul Brâncovenesc, pe atunci nedemolat. Domꞌle, securiştii veneau în fiecare zi să vadă dacă mama era acolo, pe patul de spital, dacă s-a refăcut, vorbeau cu medicul dacă e operată, dacă nu e... Ce animale absolute!

Din domiciliul obligatoriu le-au dat drumul efectiv abia în ꞌ64, laolaltă cu toată lumea. Tata a fost printre ultimii și nu mai ajungea acasă. Drept urmare m-am dus în audiență la criminalul Alexandru Drăghici, ministrul de Interne, fiindcă orice făceam nu reușeam să aflu nimic despre tata. De-a lungul anilor solicitasem zeci de audiențe la Drăghici, dar nu catadicsise să mă primească niciodată. Ca un făcut, m-a primit la această ultimă solicitare. Avea un birou spațios, undeva la etajul trei. Până ajungeai la Drăghici treceai pe coridoare și urcai scări unde, la fiecare colț, aștepta câte un milițian umflat care coordona o condică. Am așteptat mult, mult într-o anticameră. Când în sfârșit am intrat, m-am adresat cu ”tovarășe ministru” și i-am spus, pe scurt, despre problema pe care o întâmpinam cu tata, că nu mai știam ce se întâmpla cu el. „Ţărănistul ăla de la Piteşti?”, m-a întrebat Drăghici, micșorându-și ochii, semn că fusese informat despre caz. Fața lui părea o talpă de pantof. Nici nu am avut timp să deschid gura, să confirm ori ba, că Drăghici a pus receptorul la ureche și a format un număr: ”Bă Vasile, bă, în ce stadiu se află bă țărănistul ăla din Pitești? I-ați dat drumul?”. A ascultat câteva secunde, apoi a întors receptorul către mine, pentru alte câteva secunde, ca și cum eu aș fi putut auzi ce spunea Vasile ăla. Vă dați seama că nu am înțeles nimic din bâiguiala aia și totuși Drăghici m-a direcționat spre ușă, pe care tot el a închis-o în urma mea nu înainte de a-mi spune: ”Ai auzit? Acum du-te acasă!”. Până la urmă s-a rezolvat și a ajuns și tata în București. Se produseseră o serie de încurcături, de mutări, și nu era la Răchitoasa, ci la Lătești, unde a lucrat o perioadă la IAS-ul aferent.

Apropo, eu am mai ajuns acolo, la Ministerul de Interne, de câteva ori, dar cu alte probleme de factură personală. Vedeți dumneavoastră, eu am făcut Facultatea de Mecanică. Fiindcă tata era condamnat politic, am omis cu bună știință să declar asta și în foaia de cadre de la facultate. Cineva m-a turnat și în anul al doilea am fost exmatriculat din toate instituțiile de învățământ superior din țară. Securitatea m-a arestat degrabă, m-a plimbat prin beciuri, m-a interogat și m-a pus sub acuzare. Învinuirile erau următoarele: că pe baza unor declarații false am primit foloase necuvenite – eram un student bun, luam bursă – și că am făcut fals în acte publice cu scopul de a mă strecura, ca un dușman de casă, și de a-i fura clasei muncitoare un loc de studiu în învățământul superior. Totuși, spre marea mea surprindere, verdictul instanței a fost următorul: autobiografia scrisă de mine și fișa aia de cadre nu reprezentau acte publice, deci nu mă puteam face vinovat de fals în acte publice. În al doilea rând, instanța mi-a menținut și bursa: din moment ce legea spunea că primeau bursă toţi studenţii ai căror părinţi nu depăşeau un anumit venit plafonat pe cap de familie și în condițiile în care eram un student bun, bursier, nu era deloc ilegal să primesc bursă de la stat. Când se întâmplau toate astea, părinții mei erau cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan și nu aveau nici cea mai mică sursă de venit. Așadar, instanța a constatat că nu mă făceam vinovat de absolut nimic, în pofida acuzațiilor delirante ale securiștilor. După acest verdict am scăpat din arestul Securității și m-am dus la Ministerul de Interne unde am fost reîncadrat la facultate.

Răzvan Gheorghe: Știu că foștii deținuți politic țărăniști erau trimiși cu domiciliu obligatoriu, de regulă, cam în aceleași zone, cătune ale uitării. Cu ce fruntași țărăniști a stat tatăl dumneavoastră în perioada de la Răchitoasa?

Barbu Pițigoi: De regulă, foștii deținuți politic țărăniști erau concentrați în două ”localități” din Bărăgan: Răchitoasa și Rubla – ulterior, cei din Răchitoasa aveau să fie mutați la Lătești, pe malul brațului dunărean Borcea. Printre cei cărora domiciliul obligatoriu li se fixase la Rubla se numărau Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Ion Vaarlam, Ioan Barbuș, Ion Puiu și Nicolae Penescu. Printre țărăniștii trimiși la Răchitoasa se aflau Ghiță Pop, Marin Pițigoi, Stelian Popa, Ion Bratu, Constantin Dumitrescu-Cunctor, Constantin Constantinescu-Klaps, Ion Ghițulescu și Constantin Teodorescu. La Rubla se găseau preponderent țărăniști tineri, lideri de tineret, în timp ce la Răchitoasa majoritari erau vârstnicii, fruntașii țărăniști. După domiciliul obligatoriu și până la Revoluție, activitățile acestor grupări țărăniste – de la Răchitoasa și de la Rubla – s-au desfășurat și s-au dezvoltat în mod paralel, distinct, fără a exista multe contacte între ele. După Revoluție aceste grupări au rivalizat. Gruparea de la Rubla, coordonată de Corneliu Coposu, a susținut întotdeauna că a reușit afilierea PNȚCD la Internaționala Creștin-Democrată, în 1987, și a folosit acest fapt după 89, pentru a-și spori influența pe linie de partid.. 

Răzvan Gheorghe: Să revenim la dumneavoastră. Cum a fost după finalizarea facultății? Ați fost ostracizat pentru așa-zisa origine nesănătoasă?

Barbu Pițigoi: Ostracizat e puțin spus. În permanență am fost hăituit, supravegheat și abuzat de Securitate. După ce am terminat facultatea am lucrat la cel puțin zece institute. Având mereu note bune am fost șef de promoție la Timișoara și, fiindcă asta mi-a dat posibilitatea să-mi aleg primul repartiția, am decis să lucrez la Institutul de Cercetări şi Proiectări Energetice din Vitan. Am fost plimbat de colo-colo în mod constant, se făceau restructurări, remedieri, reorientări... era o întreagă harababură administrativă. Am plecat de acolo și mi-am încercat norocul pe la multe alte institute, însă situația era aceeași. Mă primeau peste tot fiindcă eram inginer tânăr, bine pregătit și nici nu aveam pretenții salariale, cu atât mai mult cu cât, fiind stagiar, salariul era extrem de mic. Invariabil, problemele apăreau din același motiv: la locul de muncă ajungea dosarul meu de cadre și superiorii aflau problemele familiei mele. Asta făcea ca, până la urmă, să mi se apună același lucru: „Vedeţi, tovarăşuꞌ inginer, postul dumneavoastră a fost restructurat, n-avem ce face, asta-i situaţia!” Adică pa şi pusi. După vreo două săptămâni reușeam să-mi găsesc un alt loc de muncă, dar asta doar pentru alte câteva săptămâni, când mă ajungea din nou din urmă dosarul făcut de securiști. De regulă aveam ce să mănânc, dar vă mărturisesc că am trăit și doar cu un ou sau două chifle pe zi. A fost greu, extrem de greu...  În acea perioadă sora mea era angajată dactilografă pe undeva, cu salariul minim pe economie din care i se oprea şi impozit. Abia de-i ajungeau banii pentru mâncare și plata chiriei.

La un moment dat cineva mi-a suflat informația că la fabrica de lână Cangarm era un post temporar vacant. M-am dus acolo. Fabrica aparținuse unor evrei, dar comuniștii o naționalizaseră și foștii patroni deveniseră directori. Un inginer avea o problemă de sănătate și-și luase concediu medical pentru o lună, perioadă în care trebuia înlocuit de cineva. Mi-au dat slujba, având în vedere situația. Cu o zi înainte de împlinirea lunii, am fost anunțat că îmi expira angajarea și că urma să revină domnul inginer. A doua zi de dimineață m-am trezit la ușă chiar cu domnul inginer, care m-a întrebat dacă doream să mai rămân o lună la fabrică, pentru că el își prelungise concediul. Am primit cu cea mai mare bucurie. Fiind angajat temporar, nu mi-a mai fost solicitat dosarul de cadre.

La fabrica de lână femeile erau majoritate. Și șefa de cadre era tot o femeie. Într-o zi mă trezesc că-mi zice: „Mă, tu n-ai dosar de cadre la mine!” I-am răspuns că nu e necesar, având în vedere că e vorba doar de o slujbă temporară. Stând de vorbă cu ea, de una, de alta, mi-a spus că este logodită cu un ofiţer de Securitate şi că sunt foarte apropiaţi, aşa mai departe... Mi-a zis că își dorește să le facă cineva niște poze așa, mai artistice, dar se plângea că încă nu găsiseră pe cineva care să aibă un aparat de fotografiat. Eu aveam un aparat, așa că m-am dus la ei, le-am făcut nişte fotografii și într-un fel m-am împrietenit cu ea. Într-o zi am rugat-o să îmi facă și mie un dosar la fabrică, pretextând că dosarul de la facultate și de la celelalte locuri de muncă se rătăcise pe undeva și nu mai puteam să dau de el. M-am cam bâlbâit și nici ea nu era deloc proastă, dar tot m-a ajutat: ”Mă, uite ce faci, adu-mi două recomandări, scrie o autobiografie și îți fac eu dosar la mine”. Și chiar l-a făcut, ceea ce m-a ajutat enorm pentru o perioadă, ce-i drept destul de scurtă.

Fiindcă fișa postului presupunea și asta, în perioada aceea eram obligat să mă duc săptămânal la minister ca să las acolo rapoarte referitoare la consumurile de energie electrică, gaze ş.a.m.d.. Intrând într-un birou unde se centralizau datele acestea, a venit o discuţie că nu ştiu care direcţie avea nevoie de un inginer şi nu găsea. La care cineva din birou m-a indicat: ”Uitaţi, dânsul este inginer angajat provizoriu la ăia, la textile. Nu vrei să vii la noi?” Am răspuns afirmativ, firește, fiindcă aveam nevoie ca de aer de un loc de muncă stabil, însă vă dați seama că eram cu morcovul în suflet. Pe scurt, m-au angajat și au luat de bun dosarul făcut de șefa de cadre de la fabrica de lână. Dosarul era foarte bun, nu existau probleme.

A mai fost o tărășenie. Cadristul de la Direcția Generală fusese șofer la viața lui şi primise un loc unde îşi făcuse o casă cu fonduri de la stat. Pe atunci se dădeau terenuri ăstora care ajunseseră mai la vârf prin instituțiile comuniste. I-au dat și lui. Ăsta își făcuse o casă dar îi venise o factură mare la energie. M-a rugat să mă duc eu să văd ce se întâmpla, să-l ajut, și am descoperit că ăia îi montaseră atât de bine contorul încât nu funcționa cum trebuia. L-am ajutat să-și rezolve problemele și am intrat cumva în grațiile lui. M-a ajutat și el să mi se confme datele din dosar. Am găsit și în Pitești, pe unde declarasem că locuiesem, pe strada cutare și-n zona cutare, casele noastre fiind pe atunci naționalizate, am găsit pe un blănar pe care-l chema tot Pițigoi și care, să vedeți ce potrivire fericită, avea un băiat inginer cam de seama mea. De acolo a luat acest cadrist pe care l-am ajutat informații discrete care se potriveau cu ce declarasem eu. Numai că situația asta n-a ținut deloc mult. Am ajuns responsabil cu directorii de teatru la sindicat și, într-o zi, s-a pus problema să se înfiinţeze ”Biroul de Documente Secrete”. Așa că, inevitabil, Securitatea a venit să ia la puricat toate documentele angajaților și a descoperit că ce scria în dosarul meu de cadre nu coincidea absolut deloc cu ce scria în dosarul de cadre al sorei mele, pe care blestemații au avut grijă să-l analizeze în prealabil. Vă dați seama că am fost dat afară de urgență!

Fiindcă trebuia să trăiesc din ceva, m-am angajat la Frigotehnica – acolo alte și alte probleme. Odată s-a întâmplat să se producă o avarie și a trebuit să mă prezint la locul respectiv ca inginer. Acolo se afla și Securitatea, pentru că ori de câte ori avea loc vreo avarie se considera că era vorba despre o problemă de securitate națională. Erau depozite pline cu carne, pline cu alimente perisabile, dacă nu ar fi funcționat centrala frigorifică s-ar fi stricat. În sfârșit, m-am dus cu oamenii și am rezolvat avaria sub supravegherea unor securiști în civil care pozau în angajați ocupați cu munca. Chiar a doua zi aveam să primesc un telefon de la unul de la cadre care m-a chemat într-un birou. M-am dus. În biroul unde fusesem invitat se mai găseau doi indivizi. ”Te-am chemnat aici fiindcă, uite, tovarăşii sunt ofiţeri de Securitate şi vor să stea de vorbă cu dumneata”, m-a anunțat omul de la cadre. ”Da... îi cunosc”, am răspuns, iar unul dintre securiști a tresărit nervos: ”Da de unde ne  cunoști tu pe noi?”, a venit îndată întrebarea. ”Păi n-ați fost voi ieri la avaria aia, când am fost să repar compresorul?” Cei doi au făcut fețe-fețe și același curios m-a anunțat: „Mda... Trebuie să mergi cu noi să dai o declaraţie”.

Răzvan Gheorghe: Unde v-au dus?

Barbu Pițigoi: Securiștii m-au urcat într-un automobil Warszawa – la viața lor, mașinile astea fuseseră Opel cândva, dar ruşii le-au luat cu fabrică cu tot, mă rog – și m-au dus la Ministerul de Interne, care se afla acolo unde a fost Vama Veche, dacă știți, în spatele CEC-ului Central. M-au dus undeva pe la etajul trei și m-au lăsat singur în birou la o masă plină cu tot felul de scrisori, probabil foarte multe delațiuni și alte corespondențe pe care le aveau ei acolo. Tare mă mai tăia curiozitatea să mă uit şi eu într-un plic să văd ce nenorociri scriau ăia acolo, dar eram convins că eram supravegheat. Securiştii mai intrau în cameră, mai ieşeau, se uitau chiorâş la mine. Într-un târziu a venit unul și a început: ”Așa... tovarășe – când mi-a zis ”tovarășe” mi-a mai venit inima la loc, că atunci când se lăsa cu arestări și călcări în picioare te luau cu ”domnule” –, ia foaia asta de hârtie și dă o declarație. Declară că știi că te găsești sub control judiciar și că pentru orice declarație falsă vei fi pedepsit conform Codului Penal”. Auzind cuvintele astea l-am întrebat pe securist de ce eram acuzat, fiindcă chiar nu înțelegeam ce îmi imputa. ”În loc să îți faci munca și să îți vezi de obiectivele muncitorești, tu te ocupi cu trăznăi. Spui bancuri cu adresă!”Dar ce banc am spus, tovarășe?”, l-am întrebat, ridicând din umeri, deși aproape că mă bufnea râsul, cu toată gravitatea situației, fiindcă în vremurile alea până și simplele bancuri puteau avea urmări dezastruoase pentru tine și familie. „Hai lasă, fă-te că nu ştii! Dar ai auzit vreodată bancul ăla cu cele trei T-uri ale Uniunii Sovietice?” Am recunoscut că-l ştiu, ba chiar am plusat, făcând pe niznaiul: „Dar ce e rău în bancul acela?” Și i l-am și spus, bancul cu cele trei T-uri ale Uniunii Sovietice, nu fără un zâmbet nevinovat în colțul gurii: ”Primul T al URSS e Lenin ‹Titanul›. Păi tovarășe, oare n-a fost Lenin cel care a început revoluţia mondială şi ne-a adus câte şi mai câte? Al doilea T e Stalin ‹Tiranul›. N-a fost Congresul cultural al lui Hruşciov, care a concluzuionat că Stalin a fost un tiran? E vreun neadevăr? Al treilea T al Uniunii Sovietice este Hruşciov ‹Turistul›. Păi... cu ce am greşit? Nu umblă Hruşciov prin toată lumea ca să ducă pacea, ca să facă înţelegere între naţii?” După ce am terminat bancul, pe care chiar așa l-am spus, cum vi-l relatez și dumneavoastră, securistul mi-a zâmbit și m-a privit fix în ochi, spunându-mi următoarele: ”Uite ce e, băi tovarăşe, fii mai atent la putoarea aia care stă în faţa ta acolo, la birou, şi ai grijă ce vorbești pe viitor!”.

”Putoare aia” era o arhitectă foarte simpatică care toată ziua se ţine de şuete, de bârfe, spunea bancuri... La finalul discuției am semnat declarația cu pricina. Securiștii m-au urcat în Warszawa și m-au dus până la Gara Obor, deși eu nu lucram și nici nu locuiam în zona aceea, iar cei de la birou aflaseră deja că eram chemat la Securitate. ”Dă-te jos! La revedere”, mi-au spus, sec, cu toate că ultimul lucru pe care mi l-aș fi putut dori era o nouă revedere cu ei. Însă revederile s-au tot ținut lanț, fiindcă Securitatea m-a supravegheat și m-a hărțuit până în decembrie 1989. În ziua aceea mă lăsaseră la Gara Obor fiindcă așa lucrau ei, aveau proceduri de conspirativitate: mă aruncaseră într-un punct oarecare al Bucureștiului pentru ca nimeni altcineva să nu știe locația unde fusesem dus, fiindcă Securitatea dispunea de nenumărate astfel de locații.

În unul dintre dosarele mele de la CNSAS o să mai găsiți un episod interesant. La un moment dat mă mutasem într-un apartament din Berceni, în apropiere de Piaţa Sudului, la etajul şapte din nouă. Erau ”blocuri gemene”, așa li se spunea – la fiecare etaj blocurile corespondau între ele și avantajul era că existau mai multe lifturi: când se strica unul, ceea ce se întâmpla deseori, le puteai folosi pe celelalte. În apartamentul de deasupra mea locuia un oarecare Chiș, ungur după nume, căruia i s-a întâmplat într-o zi să i se spargă o conductă la baie. Băile erau una peste cealaltă, peste tot. Apa curgea la greu și mi-a umplut tavanul de la baie, plus că mi-a făcut o ditai pata şi pe tavanul dormitorului, care avea perete comun cu baia. Cum era normal, i-am bătut la ușă și i-am spus politicos care era situația. Ăla s-a rățoit la mine și mi-a zis că la el nu e nimic ud, că problema e în baia mea și că să fac reparații. Era clar că nu aveai cu cine să te înțelegi, dar situația trena și-mi producea pagube considerabile. Așa că i-am cerut să mă lase măcar să intru înăuntru cu un instalator, ca să rezolvăm problema și s-o uităm. Chiș ăsta, nu și nu, că pe el nu-i interesează că la mine apa șiroia pe pereți. În condițiile astea, am fost nevoit să mă duc la administratorul de scară și să-i explic nebunia cu care mă confruntam. Fiind totul de domeniul evidenței, administratorul i-a băgat pumnul în gură lui Chiș și l-a obligat să facă reparațiile care se cuveneau fiindcă nu era vorba doar despre mine, ci de întregul bloc. S-a rezolvat până la urmă, cu chiu, cu vai, numai că veciunul de deasupra a rămas cu pică pe mine.

Nu v-am spus încă un detaliu esențial: tovarășul Chiș era milițian, era omul ”legii”. Drept urmare, s-a grăbit să-mi facă un denunț mizerabil la Securitate, denunț în care susținea că diminețile, pe la orele 4.30-5.00, el auzea de la mine din casă niște bătăi de Morse. Nici mai mult, nici mai puțin, Chiș insista la Securitate că eu aș fi fost un spion al agenturilor străine. În denunțul ăla a scris niște enormități de neînchipuit pentru un om sănătos la cap. Ca să se asigure că Securitatea urma să-mi facă probleme, Chiș a mințit că într-o dimineață, la ora 5.00, nevasta lui a văzut cum din casa mea ar fi ieșit un individ care ar fi purtat ochelari de soare – asta deși tărășenia se petrecea, potrivit vecinului, în zori de zi, când ochelarii de soare ar fi fost oricum inutili și cel puțin extravaganți pentru un ”agent”. În aceeași delațiune, soții Chiși au susținut că străinul ar fi cărat la subraț o cutie care semăna cu un aparat Morse. Nevasta a mai debitat și că străinul o văzuse, ceea ce l-ar fi făcut să o evite în grabă, ducându-se la un alt lift, și asta ar însemna că sigur s-a petrecut ceva subversiv, periculos la mine în casă. Milițianul Chiș declarase că era convins că eu sunt spion și așa mai departe...

Răzvan Gheorghe: Care au fost urmările?

Barbu Pițigoi: Din pricina asta, un an de zile m-a filat Securitatea de mama focului! Bazându-se pe dezvăluirile lui Chiș, animalele începuseră să construiască un dosar în care au cheltuit multă logistică și fonduri: filaj, mi-au ascultat telefonul în permanenţă, mi-au băgat microfoane în casă – în dosarul de la Securitate aveam să descopăr convorbirile mele ataşate, transcrise cu o acuratețe care m-a îngrozit –, ba chiar m-au înregistrat cu o cameră video. Pe un perete era un punct negru – nu aș fi bănuit niciodată că pe acolo mă supravegheau video! Vă dați seama că desfășurarea asta de forțe nu le-a folosit cu absolut nimic, pentru simplul motiv că nu era nimic de aflat. Ceea ce am citit în dosarele mele prezenta o realitate puțin spus înfricoșătoare. Am găsit pasaje în care securiștii susțineau că aranjaseră să fiu ținut la birou cât mai mult sau să fiu trimis într-o delegație la Galați, câteva zile, ca să aibă ei timpul necesar pentru a-mi umple apartamentul de microfoane și camere. Așa am înțeles și eu de ce în toată acea perioadă mi se dădeau diverse sarcini de birou suplimentare și absurde sau eram silit să fac tot soiul de delegații într-o zonă sau alta. La vremea aia lucram la un institut de proiectări de interes naţional, la Institutul de Proiectare-Laminare, care proiecta în Galaţi, Hunedoara, Reşita, Călăraşi şi aşa mai departe... Ca sarcină de serviciu trebuia să avizez anumite componente pe care ţara le importa. Eu le dădeam un aviz tehnic, după ce mi se prezentau cinci-șase oferte, şi eu trebuia să fac un alt raport în care să clasez primul și ultimul loc din punct de vedere calitativ. Lângă mine, dar fără să știu eu sau ei, se aflau cei de la Comerțul Exterior, care analizau ofertele din punctul de vedere al preţului. Făceau şi ei un raport, la fel ca mine. Dar pentru că avem în mod uzual acces la toată documentația aia, eu trebuia să fiu întotdeauna supervizat de securistul institutului. Doamne ce rapoarte mi-a trântit nemernicul ălă! A scris că aveam origine nesănătoasă, că am avut probleme în facultate fiindcă aș fi comis fals în acte – chiar nu-l interesa absolut deloc că dețineam un verdict al instanței care mă exonerase de orice culpă. Atât de terorizată a fost ţara asta încât de tratamentul ăsta aveau parte oameni care nu aveau nici cea mai mică vină şi care oricum abia trăiau de pe o zi pe alta.

Să revenim la delațiunea lui Chiș. Alea erau blocuri vechi, printre primele ridicate în Berceni. Încălzirea se făcea de la o centrală care alimenta un grup de blocuri. Încă nu era termoficare. Centrala aia ne dădea căldură de la ora 17.00 până la ora 20.00 şi dimineaţa de la 5 până la 8. Când băgau căldură în instalație, ţevile pocneau, se dilatau. Idiotul de miliţian a auzit  pocnetele alea şi a declarat că eu eram un spion care transmitea mesaje Morse către agenturile străine. Datorită prostiei tovarășului Chiș, Securitatea m-a supravegheat cu maximă vigilență un an de zile, iar uneori chiar mi-a făcut programul, astfel încât să fiu trimis în plata Domnului iar ei să îmi intre în casă și să o umple cu microfoane. Securiștii intenționau să mă acuze de crime împotriva securității naționale.

Răzvan Gheorghe: Au înțeles vreodată adevărata proveniență a zgomotelor?

Barbu Pițigoi: Nu. Idioții nu şi-au dat seama! Au constatat că nu există niciun fel de dovadă şi au fost nevoiţi să închidă dosarul.

Răzvan Gheorghe: Vă propun să facem un salt în perioada de după Revoluție. Care au fost cele mai mari probleme ale Partidului Național Țărănesc, la începutul anilor ꞌ90?

Barbu Pițigoi: PNŢ a avut mari, mari probleme pe care, din păcate, nu le-a putut surmonta. În primul rând, PNŢ era un partid îmbătrânit. Fruntașii noștri făcuseră ani grei de pușcărie politică. Familiile multora dintre ei fuseseră distruse la propriu: lipsuri din cele mai mari, tortură și moarte, multă moarte. Ca o paranteză, pe săracul tata nu l-au necăjit atât de mult teroarea permanentă, bătăile și chinurile din pușcăriile comuniste, cât gândul că familia lui, copiii lui n-au ce mânca, că n-au unde să-și pună capul pe pernă. Îl chinuiau întrebările, dacă eu am o meserie, dacă am din ce să trăiesc, dacă sora mea se descurcă, dacă mama e bine. Gândurile și grijile unui părinte pentru familia lui, nevastă, copii, astea îl frământă cel mai mult pe om, chiar și acolo, în iadul din spatele gratiilor, fiindcă bătaia o iei azi, mâine trece, poimâine o primeşti din nou, dar gândurile lucrează tot timpul, chiar şi noaptea când dormi. Acești oameni care au suferit enorm în pușcării și care au plătit sacrificiul zeghei aveau şi ei pretenţia să ajungă undeva mai sus în ierarhia de partid.

Corneliu Coposu a încercat să facă şi el multe lucruri, dintre care unele au ieşit, altele n-au ieşit, și e posibil să nu-i fi reușit nici altuia care ar fi fost în locul lui. Apoi a apărut ca din senin Partidul Naţional Ţărănist Creştin-Democrat. Era un partid înfiinţat de Ion Alexandru, poetul, cu Pop Iftene, cu Liviu Petrina, pe care îl cunoaşteţi probabil cât de cât după nume. Ei au venit cu ideea ca partidul să devină creştin-democrat. Personal m-am opus şi am fost foarte vehement. Am spus: ”Domnilor, nu vă supăraţi, eu n-am nimic împotriva creştin-democraţiei, valorile creștine fiind înrădăcinate în partidul nostru, dar oamenii ăştia care au fost în puşcărie, cum să spună că ei au fost închişi pentru PNŢCD? Au suferit în închisori pentru PNȚ, s-a murit pentru PNȚ, de ce să schimbăm acum titulatura și să complicăm lucrurile?”. Repet, nu am nimic împotriva creștin-democrației, ci doar m-am opus schimbării titulaturii. Cei care au venit cu ideea asta și au promivat-o puternic au fost ofițeri de Securitate – Pop Iftene și Liviu Petrina erau oamenii DIE. Petrina fusese ambasador la Tokyo. Cine te trimitea acolo fără să fi făcut jocurile Securității? Altfel nu se putea, e evident.

Răzvan Gheorghe: Cei invocați de dumneavoastră n-au fost nici pe departe singurii cu o astfel de proveniență ”cu epoleți”...

Barbu Pițigoi: Așa-i, au fost mulți, foarte mulți. Mi-aduc aminte și de Pavel Suianu, care a fost prin PNȚCD într-o vreme. Era un băiat foarte isteţ, elegant și distins, avea o alură de diplomat. La un moment dat, cineva mi-a spus: ”Măi Barbule, știi cine e Pavel Suian? E fostul șef al serviciului de informații externe, al DIE. În ziua în care a fost numit în funcție, în august 1989, deci cu puțin înaintea Revoluției, proștii de la Monitorul Oficial au făcut gafa de a-i publica numele. Asta s-a întâmplat la ora 8 dimineața, iar la ora 12 erau deja strânse și distruse toate numerele din Monitorul Oficial care fuseseră publicate, fiindcă îl divulgaseră pe Pavel Suianu ca fiind noul șef al DIE, aspect care ar fi trebuit să rămână secret de stat”. Vă dați seama că individul acesta a fost membru PNȚCD și mare amator de creștin-democrație?

Așadar, marile probleme ale PNȚ la începutul anilor ꞌ90 au fost două, la care se subsumau multe altele, firește: pe de o parte, toți foștii deținuți voiau să fie și ei ceva în ierarhia de partid – președinți de filiale, de direcții ș.a.m.d. –, iar pe de altă parte eram asaltați de indivizi din exteriorul partidului, personaje care se credeau personalități și care își condiționau intrarea în PNȚCD de primirea unor funcții de conducere. Evident că foștii deținuți politic se revoltau: ”Adică pe mine nu mă numești vicepreședinte, dar vii și-l pui vicepreședinte de partid pe Liviu Petrina, pe care Securitatea l-a făcut ambasador la Tokyo?!” Astea au fost reacțiile.  

Trebuie spus că tensiunile de genul ăsta au alimentat o revoltă mocnită pe care Coposu a controlat-o cu greu. Pe undeva, pesemne că avea dreptate și Cornel, și am să vă spun de ce: pentru că el se chinuia să aducă lume proaspătă în partid, ceea ce era foarte important și eu am înțeles asta. Acum, vedeți dumneavoastră, eu n-am fost membru PCR, dar cei care veneau din exterior fuseseră. Sub dictatura comunistă numai cei care aveau carnet de membru de partid puteau promova, puteau ajunge ceva, orice. Or ăștia de fuseseră până nu demult membri PCR apăreau pe la noi prin partid, își dădeau aere și se băgau în seama, fiind mereu cu ochii pe funcții, ceea ce-i deranja enorm pe foștii deținuți politic, care-i arătau imediat cu degetul și întrebau în forurile de conducere, dând cu pumnul în masă: ”Ce caută comuniștii ăștia în PNȚ? E corect așa?”

Răzvan Gheorghe: Mulți dintre ei erau trimiși în PNȚCD chiar de Securitate, erau ”la muncă”...

Barbu Pițigoi: Evident. Şi aici am să vă spun un caz pe care l-am descris în volumul al doilea al cărții mele de memorii, „Generaţia care şi-a făcut datoria”. Domꞌle, eu făceam parte din conducerea partidului şi eram foarte preocupat de faptul că, într-adevăr, ne trebuiau şi nouă nişte oameni tineri şi şcoliţi, oameni proaspeți și ancoraţi în realităţile momentului. De exemplu, voiam să fac un program care să fie parte al Programului de Guvernare, un proiect despre industria metalurgică. Eu lucrasem în domeniul metalurgiei, aveam expertiză și oarece relații, conexiuni, însă aveam o mare, mare nevoie de niște specialiști reali care să mă ajute într-un astfel de proiect complex. Până la urmă am găsit vreo doi care lucraseră la Institutul de Cercetări Metalurgice, specialiști pe care i-am adus în PNȚCD. Imediat au apărut voci care l-au denunțat pe unul dintre ei. ”Ăsta a fost membru de partid! Ce caută aici?”, vociferau foștii deținuți la ședințele de partid. Bătrânii s-au împotrivit întotdeauna primirii foștilor comuniști în partid, iar când au fost primiți le-au făcut zile fripte oricând li s-a ivit ocazia. Nu-i suportau și nu i-au înghițit niciodată. Fiindcă bătrânii erau foarte influenți în PNȚCD, vă dați seama că restul îi ascultau imediat.

În ședința aceea în care au răbufnit tensiunile despre care amintesc, am luat cuvântul, fiindcă eu adusesem persoana în cauză și problema lua amploare. Se pregăteau deja să-l excludă din partid pe respectivul. Și am întrebat de ce, care-i motivul? Păi uite că domnul Olteanu spune că-l cunoaște, că a fost membru de partid, că a făcut și a dres... Eu unul nu-l cunoșteam pe Olteanu, de fapt nu auzisem niciodată de el, dar după acel episod m-am interesat. Așa am aflat că Olteanu a fost director la ElectroArgeș – nu mi-a fost deloc greu să aflu, fiindcă eu mă ocupam de organizația argeșană a PNȚCD, fiind din partea locului. Și-apoi mi s-au confirmat și alte aspecte, mi le-au spus oameni care le-au văzut cu ochii lor: în decembrie ꞌ89, același Olteanu a dat ordin să fie închise porțile fabricii ca nu care cumva să ajungă muncitorii în piață și să ia parte la Revoluție. Mai mult, Olteanu i-a amenințat pe muncitori că dacă pleacă vreunul din fabrică va întocmi o listă cu numele lor și o va înmâna Securității. Când a venit în PNȚCD, evident că acest tartor comunist a omis să ne spună toate datele biografiei sale recente. El s-a recomandat ca fiind șeful unei direcții de control din Ministerul Industriilor, unde acum, după Revoluție, era ministru Popescu Ion. În acea perioadă eu eram vicepreședinte al Comisiei de Industrii a Parlamentului și l-am întrebat pe Popescu Ion, când a venit la comisie, ce știa despre numitul Olteanu: ”E șeful unei direcții de control din Ministerul Industriilor?” ”Nu mai e, a fost!”, m-a înștiințat Popescu Ion, care m-a și edificat cu privire la motivul demiterii: ”L-am prins că fura pânză de la Textila Piteşti şi l-am dat afară!” Din nefericire, așa erau mulți dintre oamenii care veneau în partid, domꞌle, și veneau ca să-l nenorocească. Ceea ce s-a și întâmplat.

Prezența oamenilor trimiși de Securitate ca să căpușeze partidul și să bage vrajbă s-a făcut simțită deseori și în cadrul unor adunări. Organizam diverse întruniri cu activul de partid de era sediul ăla din Rosetti atât de plin încât dacă aruncai o monedă cădea sigur în capul cuiva. Ca o paranteză, înainte să devină sediu al PNȚCD, imobilul de la Rosetti fusese centrul destinat învățământului ”politic” din Sectorul 3. Acolo erau instruiți propagandiștii comuniști și apoi erau repartizați în diverse unități ca să-și împrăștie otrava ideologică și să comită tot felul de imbecilități. Inițial, când am intrat prima oară în clădirea de la Rosetti, toate sălile erau pline cu bănci unde cretinii ăia veneau ca la școală, aveau material didactic și tot ce doreau. E și asta o poveste. În fine, când se organizau ședințe la sediu, eu vorbeam deseori despre istoria, valorile și principiile PNȚ. Asta pentru că printre noi erau și unii care nu fuseseră niciodată țărăniști, dar veneau ca să audă despre PNȚ. Imaginați-vă că mulți dintre ei știau că țărăniștii le puseseră botnițe țăranilor care culegeau struguri – astea erau efectele anilor de intensă propagandă comunistă și de spălare pe creier.

La unele dintre aceste adunări mai apăreau și niște indivizi dubioși care câriau, făceau balamuc. Îmi amintesc de doi care veneau îmbrăcați frumos, cu sumane, purtau căciuli de-alea ca ale moților din Munții Apuseni. Unul zbiera fără pic de sens: ”Ce Maniu, domꞌle?! Noi am făcut totul pentru partid!” Vorbea cu un accent stricat, bizar. Aștia doi de care vă spun acum își făcuseră un obicei să ne  învrăjbească adunările – se întâmpla în ꞌ90 și ca ei mai erau mulți. Până la urma s-a lăsat cu tămbălău, vă dați seama că i-am luat la trei păzește! În sală se afla și Caius Iacob, care era un tip cunoscut, membru al Academiei Române și publicist respectat. A luat cuvântul, i-a pus la punct și a îndulcit lucrurile. Dumnezeu să-l odihnească pe Caius Iacob. A fost senator după primele alegeri și n-a mai apucat să își termine mandatul. Într-o zi, pe unul dintre acești indivizi dubioși de care vă spun l-am văzut că se postase la ușa lui Corneliu Coposu, stătea în fața biroului și făcea regulile: decidea el cine intra sau nu în audiență, dându-și mari aere. Asta m-a deranjat teribil, așa că l-am avertizat pe Ticu Dumitrescu: ”Măi Ticule, ia uite ce face ăsta!”. S-a dus Ticu, l-a luat pe ăla și l-a dat afară din sediu. Pe individul în cauză aveam să-l revăd pentru ultima oară la sediul Asociației Foștilor Deținuți Politici de pe Strada Mântuleasa. Era îmbrăcat scump și elegant, ducea o servietă diplomat și-și dădea aceleași aere. M-a remarcat și mi-a zâmbit aparent prietenos, văzuse că l-am recunoscut. Atunci m-am dus la el, l-am tras într-o parte și l-am întrebat direct, șoptindu-i la ureche: ”Hai că acum nu ne aude nimeni, domꞌle. Spune-mi, ce grad ai?” Și mi-a răspuns: ”Maior”. Acum, că m-o fi mințit sau nu, n-am de unde să știu, însă l-am văzut în trei-patru scene distincte acționând bizar, foarte bizar, și asta mi-a dat ghes să-i pun întrebarea aia. După ce mi-a spus că era maior nu l-am mai văzut niciodată.

Cu o altă ocazie aveam să descoperă că un securist cu vechi grade ajunsese președintele PNȚ Sector 3. L-am ușchit și pe ăla, dar trebuie spus că veneau foarte mulți și nimeni nu-i verifica. Corneliu Coposu considera că dacă securistul nu se deconspira sau dacă nu-l dovedeam noi, în cele din urmă l-ar fi dezvăluit presa. Dar până îl descoperea presa îți făcea dezastru în partid. Scopul securiștilor a fost să se bage în rândurile noastre și să ne dezbine. Nu toți au primit carnetul de membru de partid, nu toți știau despre partid, dar cei mai mulți dintre ei erau îndoctrinați până peste cap cu tâmpenii comuniste. Așa s-a făcut că au intrat în partid indivizi care au ştiut să dea din coate, au fost şi ajutaţi, din păcate, şi au intrat până în ministere.

Eu vreau să vă întreb pe dumneavoastră: câţi foşti minștri ţărănişti pe care i-a avut PNŢ în guvernarea 1996-2000 se mai află astăzi în PNŢCD, sau au mai rămas în partid după ieșirea de la guvernare? Unii au murit, ce-i drept, alții au ajuns în pușcărie, pentru diverse fapte, dar niciunul nu mai era în partid când s-a terminat cu guvernarea și a început prăbușirea. Pentru că – o s-o spun pe șleau, ce mai tura-vura! – n-am prea avut oameni cu care să guvernăm. Nouă ne-a fost recomandat Mircea Ciumara ca unsul lui Dumnezeu... În realitate, Ciumara avea un atu – fusese adjunctul lui Totu la Institutul de Cercetări pentru Economie Mondială, unde s-a şi retras după ce a ieşit din Parlament, fiindcă a făcut totul ca să-și mențină postul ăla căduț de acolo. Şi fiindcă omul a făcut ASE-ul şi era prezentat drept ”economist de talie mondială”, partidul l-a numit ministru la Finanţe. Cred că ăla a fost primul an în istoria României când ţara nu a avut buget nici după 1 Mai!

Haideți să-i luăm la rând pe ceilalți: Ulm Spineanu. A fost ministru şi a plecat din partid imediat după aceea. Ion Avram Mureşan s-a dus la puşcărie. Decebal Traian Remeş a plecat, s-a înscris în PNL și apoi a ajuns la pușcărie. Și Dudu Ionescu a plecat, la fel Andrei Marga. Toţi ăia care au avut funcţii babane executive au plecat imediat după ce am ieşit de la guvernare şi ne-au lăsat cu ochii în soare. N-au tras cu partidul, nu le-a păsat de PNȚ. Toţi ăştia de care vorbim au plecat undeva pe posturi bune. Ciumara s-a dus înapoi la Institutul de Cercetare pentru Economie Mondială, Spineanu a fost numit director general la nu ştiu ce fel de fond Muntenia și nici Andrei Marga nu avea să rămână fără sinecură.

Răzvan Gheorghe: Cum a ajuns Victor Ciorbea în PNȚCD?

Barbu Pițigoi: Acest Victor Ciorbea a fost procuror în timpul lui Ceauşescu. Păi cine putea să fie procuror pe vremea aia, în cea mai cruntă dictatură comunistă a Europei, dacă nu un membru silitor de partid? După aia a intrat în sindicate, era unul dintre cei patru mari sindicalişti care conduceau ramurile. La un moment dat a scris niște articole despre economia de piață prin diverse ziare – ce i-o fi venit fostului procuror comunist de i-a cășunat să se orienteze spre creștin-democrație? Cineva ni l-a prezentat, ni l-a împins în față și ne-a făcut o mare bucurie câștigând Primăria Bucureștiului. A fost o victorie politică importantă, dar și adversarul era unul slab: fostul tenismen Ilie Năstase. Pe atunci am făcut campanie din ușă în ușă împreună cu Victor Ciorbea. L-a spulberat pe Năstase. După aia ne-am bucurat din nou când Ciorbea a acceptat să fie premier. Ne-a dezamăgit imediat după, când a refuzat să se întoarcă la Primăria Capitalei, unde funcția îi revenise lui Viorel Lis, o altă eroare a partidulu. Ne-a supărat și că Victor Ciorbea se găsise să-și facă un partid – Alianța Națională Creștin-Democrată (ANCD). Până la urmă a dat-o cotită și s-a întors în PNȚCD, pe post de președinte, prin dizolvarea ANCD în PNŢCD. Revenit pe cai mari, primul lucru pe care l-a făcut a fost să desfiinţeze câteva organizaţii, printre care şi Organizaţia de Tineret, care a fost înlocuită cu aia adusă din ANCD. Apoi Ciorbea a plecat din nou din partid și iar a revenit, ca să ne spună, într-un târziu, că aranjase de o manieră subterană cu PNL să candideze câțiva țărăniști pe locurile eligibile de pe listele liberalilor. În frunte cu el, evident. Toate bune și frumoase, însă întreb și eu: din cei câțiva președinți pe care i-a avut PNȚ, a mai fost în stare vreunul să facă așa ceva? Nu, Ciorbea a fost singurul. Păi... ar fi plecat vreodată Iuliu Maniu de pe scaunul lui ca să se ducă să candideze la liberali?! Niciodată. Și Ciorbea a stat pe scaunul lui Iuliu Maniu. Odinioară liberalii erau marii inamici ai țărăniștilor – doar amintiți-vă de perioada interbelică. Era ori Maniu, ori Brătianu, fiindcă nu se înțelegeau niciodată. Nu încap două săbii în aceeași teacă! Dar Ciorbea a fost și este o caricatură avidă de avere și imagine, el nu poate fi comparat niciodată cu Iuliu Maniu. Ulterior, Ciorbea a îngenuncheat total în fața PSD și i s-a dat postul de Avocat al Poporului, unde s-a făcut remarcat prin aservire și ignoranță crasă, așa cum bine știți.  

Când văd ce nenorociri face Valer Dorneanu acum, cu CCR-ul transformat în măciucă, îmi amintesc de nenumăratele nenorociri pe care le-a făcut în anii ꞌ90. Dorneanu era ministru în Guvernul Văcăroiu, ministru pentru relația cu Parlamentul, și una dintre operațiunile lui a fost să distrugă în mod programatic Legea caselor naționalizate, lege care prevedea restituirea acestora. Ori de câte ori făceau țărăniștii un amendament, Valerică se năpustea asupra lui și nu-l lăsa până când îl făcea dispărut. Era de o tenacitate formidabilă. Casele naționalizate au fost și de-alea bune, și de-alea proaste. În viloaiele și palatele alea bune au intrat potențații vremii: vârfurile partidului, așadar nomenklatura, securiștii și activiștii PCR. În casele naționalizate cărora le cădeau clanțele, alea din Manglavela și Ferentari, în alea nu s-a băgat nimeni, ori ăia care se băgaseră voiau să scape, să plece de acolo. În schimb, nomenklaturiștii, securiștii și activiștii din Cotroceni și din Dorobanți, de la șosea, nu mai voiau să plece. Nici acum nu vor. Valer Dorneanu le apăra interesele încă de atunci și ne bușea în mod constant toate amendamentele. Servea doar interesele FSN/PDSR, așa cum în prezent este unul dintre cei mai eficienți servitori ai PSD și ai unor sfere reprobabile. Nu ați observat cum Victor Ciorbea, din postura de Avocat al Poporului pus acolo de PSD, i-a tot ridicat mingea la fileu, de-a lungul ultimilor ani, lui Valer Dorneanu? Apoi ieșea Valerică și spunea: ”Da! Are dreptate Avocatul Poporului!” Faptul că PNŢCD nu a avut suficiente persoane pregătite și devotate partidului a făcut să-l aducem pe Ciorbea prim-ministru, și după căderea lui Ciorbea pe Radu Vasile, şi la final de tot să ne aruncăm în genunchi şi să-l rugăm pe Mugur Isărescu să fie prim-ministru. S-au comis erori mari urmate de alte erori mari. După opinia mea asta n-a dat deloc bine la electorat. Şi partidul a alunecat, a tot alunecat până când s-a dus pe copcă...

La începutul anilor ꞌ90, PNȚ a încapsulat multe, multe speranțe, și asta pe bună dreptate. Strada, românii activi și conștienți erau de partea noastră. Ce mitinguri am tras noi atunci, la începutul anilor ꞌ90! Ce mai venea lumea... și era o venire spre libertate. Însă am fost nevoiți să conștientizăm repede că lucrurile erau complexe și că dinamica lor ne dezavantaja teribil. Prima lovitură pe care am primit-o a fost după  duminica aia de 28 ianuarie, când am organizat mitingul acela teribil. Reacția forțelor care ni se opuneau a venit a doua zi: devastarea sediului. A doua lovitură, și mai teribilă ca prima, a fost cea primită în Duminica Orbului, când Ion Iliescu și acoliții lui au câștigat alegerile cu un scor zdrobitor tocmai fiindcă aveau în mână tehnica, banii și logistica guvernului, dar și toate fostele filiale ale PCR, fiindcă trecuseră toate la FSN. Mineriadele ne-au demonstrat că, de fapt, noi trăiam o iluzie, ceea ce se vede foarte clar acum, la treizeci de ani de la evenimentele despre care vorbim.

Răzvan Gheorghe: Cum a fost la prima revenire a Majestății Sale Regele Mihai în țară? Ați fost prezent alături de Seniorul Corneliu Coposu.

Barbu Piţigoi: Domꞌle, Coposu era un mare regalist, regalist înfocat. Eu am fost înaintea lui la Versoix, unde aveam un reprezentat, pe Mitruş Dumitrescu, care era stabilit la Geneva. Împreună cu Mitruș Dumitrescu am fost și eu la Rege, în audiență, iar Majestatea Sa ne-a primit foarte bine. Când am revenit, i-am explicat lui Cornel despre deschiderea și entuziasmul Regelui. Cornel era legat de stemă, sută la sută. Când Regele Mihai a venit în sfârșit în țară, cu o cursă charter, noi l-am așteptat la Aeroportul Otopeni, cu trei mașini. L-am luat pe la 1.00 noaptea și am plecat spre Curtea de Argeș. La kilometrul 82, în jur de 3 dimineața, comisarul-șef Berechet ne-a blocat șoseaua. Cunoscându-l de ceva ani, eram amândoi argeșeni, m-am dus la el să stăm de vorbă, să-i explic ce și cum. Răspunsul lui Berechet a fost unul singur: „Domnul Piţigoi, eu am ordin să nu treacă. La noi, la militari, ordinul este ordin!”. Asta a fost. L-am însoțit pe Regele Mihai și când a fost în București, când s-a dat jos din mașină la Sfântul Gheorghe ca să intre în biserică. Dar Majestatea Sa nu a avut niciodată nevoie de noi, de țărăniști, fiindcă poporul venea singur să-l vadă și să-l asculte, fără să spunem noi ceva. După cum nici în Piaţa Revoluţie, pe 13-15 iunie, PNŢCD-ul nu a fost organizatorul mitingului, noi le-am spus oamenilor doar atât: ”Dacă vreţi, vă duceţi, treaba voastră, dar nu aveţi sarcină de partid să vă duceţi să strigaţi acolo”.

Răzvan Gheorghe: Ați fost un apropiat al lui Corneliu Coposu. Spuneți-ne câteva cuvinte despre Senior.  

Barbu Pițigoi: Domꞌle, Corneliu Coposu trebuie să rămână, vrând-nevrând, în istorie ca o personalitate marcantă şi am să vă și spun de ce. Pentru că el a terminat-o cu toate, inclusiv cu viaţa, e evident, şi implicit cu partidul, într-o atmosferă în care oamenii au venit la catafalcul lui din incinta PNŢ. Au fost valuri și valuri de oameni. Eu nu am mai văzut un așa ocean de oameni decât la prima sosire a Regelui Mihai în Piaţă. Asta spune ceva, asta spune ceva...

Corneliu Coposu a greşit însă, zic eu, prin faptul că el nu a scris nimic, el doar a povestit. Era un foarte bun povestitor. I-a luat pe Alex Ştefănescu şi pe încă alți câţiva şi le-a povestit diverse, aşa cum vorbesc eu acum cu dumneavoastră, şi după aia ăia au scos nişte broşuri în care au scris ce a povestit Cornel, despre actul de la 23 august, despre câte a făcut Iuliu Maniu ș.a.m.d..

Răzvan Gheorghe: De ce credeţi că nu a scris nimic Corneliu Coposu?

Barbu Pițigoi: Probabil că omul nu avea talentul de a scrie. Poate, nu ştiu... Totuși nici nu avea prea mult timp la dispoziție, iar tinerețile și le-a petrecut prin lagăre și pușcării ale morții. În anii de după Revoluție era sufocat tot timpul de probleme și lucra până la epuizare. Ca o paranteză, nici Nae Ionescu nu a scris nimic. La el la cursuri era genial, stătea lumea îngrămădită și pe hol ca să-l asculte, dar n-a scris o literă. Cursul lui a fost redactat de Dumitru Amzărescu, un student de-al lui Nae Ionescu, student care i-a fost asistent şi a luat notiţe. Notițele alea au fost completate cu notițele altuia, îmi scapă acum numele respectivului, și așa a fost acel curs publicat sub semnătura lui Nae Ionescu, dar el nu a scris nimic.

Vedeți dumneavoastră, cu sau fără Corneliu Coposu atacurile lui Ion Iliescu și ale Securității ar fi fost aceleași, să nu credeți că n-am fi avut mineriade și căpușări securistice. Tot aia era... Pentru noi, țărăniștii, orișice am fi făcut răspunsurile lui Iliescu și ale acoliților lui ar fi rămas aceleași, culminând cu mineriadele. Dar pentru cei care erau în stradă existența lui Corneliu Coposu motiva și conta enorm. Coposu era un simbol.

Una peste alta, Coposu a fost și un lider care a știut să țină în mână frâiele, fiindcă el a avut concurenți redutabili pe line de partid. Mă refer la Constantinescu Klaps, la Ion Puiu și la Ion Rațiu. Și ei au vrut să fie președinții PNȚ. Vă amintesc că Ion Puiu a avut curajul nebunesc ca, în 1982, să anunțe public că voia să candideze la președinție împotriva lui Ceaușescu. Cei enumerați mai sus erau lideri puternici, dificili. Eu am fost unul dintre apropiaţii și colaboratorii lui Coposu, dar asta nu înseamnă că l-am iubit. Am găsit întotdeauna un mod să colaborăm. Însă Coposu a reușit să țină frâiele în mână și a rămas el președinte, pentru că dacă noi, liderii conștienți, n-am fi rămas uniți, partidul s-ar fi spart în țăndări și ar fi ajuns încă de atunci în halul fără de hal în care băltește astăzi PNȚCD, un partiduleț cu o line dubioasă în care fiecare zbiară că e șef. S-a ales praful și nimeni nu a mai avut grijă de partid.  

Răzvan Gheorghe: O ultimă întrebare. Ați vorbit despre cele două grupări țărăniste de dinainte de Revoluție: de la Răchitoasa (și ulterior Lătești) și de la Rubla. Care au fost rolul acestor grupări în reînființarea PNȚ? A existat o colaborare în acele zile ale Revoluției?

Barbu Pițigoi: Comunicatul reînființării PNȚ, comunicat citit la BBC, în seara zilei de 23 decembrie 1989, era, majoritar, semnat de membri ai Partidului Național Țărănesc din gruparea de la Rubla. Desigur, se poate spune că, în iureșul evenimentelor, din dorința de a-și afirma prompt existența, de a se manifesta ca o forță politică reală, ieșită din clandestinitate și participantă la Revoluție, comunicatul a fost dat publicității sub semnătura unui număr restrâns de țărăniști. Dar repet: majoritari erau din gruparea de la Rubla. Să nu fi fost timp pentru contactarea celorlalți? Să nu fi știut unii de alții? Să nu fi dorit angrenarea celorlalți? Sau poate altceva. Evenimentele ulterioare – o parte dintre ele fiind dezvoltate în interviul de față – aveau să dea răspunsuri acestor întrebări. Și eu am încercat să găsesc unele răspunsuri pe care le-am consemnat în cele trei volume ale memoriilor mele: ”Generația care și-a făcut datoria”. Pe altele încă le mai caut.