Marius Tudor, consilier la PE: mulți auto-intitulați lideri ai romilor, deținători de ONG-uri, vor doar avere și notorietate, NU rezolvarea marilor probleme ale comunităților! În timp ce ei acuză la CNCD, mulți romi trăiesc mai rău decât acum 20 de ani INTERVIU EXCLUSIV

Într-un amplu interviu acordat în exclusivitate pentru Podul.ro, Marius Tudor – consilier politic la Parlamentul European, în Comisia pentru Libertăți Civile, Justiție și Afaceri Interne – dezvăluie modul eronat și direct interesat în care marile probleme ale comunităților rome din România au fost și sunt tratate, într-o manieră total necorespunzătoare, de aceiași auto-intitulați lideri ai romilor, deținători de ONG-uri și ”vedete” tv, care sunt interesați, în principal, de propria căpătuire, de bolizii pe care-i șofează și de notorietate, și abia tangențial de drama și sărăcia pandemică a comunităților rome. Aceste personaje, avertizează Marius Tudor, și-au impus monopolul asupra a tot ce înseamnă, de regulă, mișcare a romilor.

Nici statul român nu face mai nimic pentru a ameliora aceste realități, ba chiar e complice, de cele mai multe ori, cu personajele la care facem referire, punctează Marius Tudor, care explică importanța și necesitatea implementării Strategiei Naționale pentru Incluziunea Romilor, dar și a altor soluții pe care mulți dintre șefii ONG-iști le ignoră în mod programatic, fiindcă vor să-și mențină bunăstarea și statutul de ”vedete”, în timp ce multe comunități rome nu au mâncare, nu au acces la apă potabilă, la energie electrică și nici la cele mai elementare condiții sanitare. Și asta în plină pandemie Covid-19.

În schimb, unii dintre auto-intitulații lideri ai romilor nu pierd niciodată ocazia să deturneze discuțiile spre așa-zisul Consiliul național pentru combaterea discriminării (CNCD), un soi de pârghie-umbrelă care ratează întotdeauna miezul problemei, datorită obsesiilor așa-numitei ”corectitudini politice”, la modă printre progresiștii și socialiștii autohtoni, și care, de cele mai multe ori, se ocupă cu vendete de factură politică, ceea ce e vizibil și de pe Lună dacă analizăm componența eminamente politică a acestei sinecuri.

Marius Tudor este consilier politic la Parlamentul European, în Comisia pentru Libertăți Civile, Justiție și Afaceri Interne. Este licențiat în Științe Economice, Drept, cu un master în Drept penal și specializare în Leadership și Organizare Comunitară la Harvard. Este de etnie romă și se ocupă de dosare cu privire la democrație, drepturile omului, politici publice pentru romi și anti-discriminare. 

Răzvan Gheorghe: Din nefericire, în România nu există și nici nu a existat vreodată o dezbatere serioasă despre problemele comunității rome și cauzele acestora. Când se vorbește despre romi la tv-uri și în presă, de regulă se vorbește în urma unor incidente reprobabile, violente, cum au fost cele recente, pe fondul stării de urgență. Și nici atunci nu se dezbate, ci se aruncă cu acuzații din ambele părți, scandalul ajungând, de regula, pe masa CNCD, care ratează întotdeauna miezul problemei. De ce credeți că suntem împotmoliți într-o astfel de situație?

Marius Tudor: Ar putea exista o dezbatere serioasă, dacă ar exista bunăvoință și un interes real pentru rezolvarea problemelor cu care se confruntă comunitățile de romi, atât din partea unei majorități din rândul celor care se consideră reprezentanți/lideri ai romilor, cât și din partea multor lideri politici români, pentru dezvoltarea socio-economică a unei comunități care ar putea contribui mult mai eficient la dezvoltarea societății românești, dacă i s-ar acorda atenție.

La recensământul din 2011 s-au declarat 621.573 de mii de romi, dar numărul real al acestora este de cel puțin 3 ori mai mare. 80% din ei, așa cum ne arată Agenția Europeană pentru Drepturi Fundamentale, trăiesc sub pragul sărăciei.

Din păcate, sărăcia multor romi, sărăcia în general, a devenit pentru câțiva o afacere înfloritoare. Rămân la părerea că suferința altora trebuie tratată, ea nu trebuie exploatată, asta dacă încă mai avem un gram de omenie în suflet, și dacă din spate, cu mintea, încă mai auzi vocea părintelui tău, care parcă încearcă să te tragă de urechi și să îți spună că greșești. Când îți pierzi bunul-simț, sunt șanse mari ca răutatea să își facă loc în suflet, ca tu să te transformi, ușor, într-o unealtă a banului și să fii ghidat doar de dorința puternică de afirmare, de a strânge avere, chiar dacă metodele folosite nu fac casă bună cu moralitatea și demnitatea umană.

La fel de bine, sărăcia din comunitățile de romi nu face prea mult rating, deci, discuția despre combaterea ei nu este atrăgătoare pentru televiziunile comerciale, pentru presă, mai exact pentru publicul/audiența acestora.

Între un incident violent săvârșit într-o comunitate de romi și un medic de etnie romă, care se zbate să salveze cât mai multe vieți, se alege, de cele mai multe ori, promovarea răului, deși nu face bine sănătății societății noastre, așa cum se întâmplă și în alte cazuri în care nu sunt implicați romi.

Acum, mai mult ca niciodată, datorită măsurilor de urgență impuse de autorități din cauza virusului, mulți oameni suferă, mulți romi suferă. Nu au mâncare, nu au acces la apă, la energie electrică, la condiții minime sanitare care să îi ferească de infectare.

Norocul lor e bunătatea altor oameni, romi și ne-romi, mai înstăriți, care au împărțit în stânga și în dreapta alimente, apă sau măști, dar viața nu devine mai bună doar cu ajutorul norocului, ea devine mai bună cu ajutorul unor schimbări majore.

Pandemia este momentul în care ni se arată foarte clar că statul, în mod special, și multe ONG-uri ar fi putut face mai mult și mai eficient pentru aceste comunități, dar timpul încă nu este pierdut.

E adevărat că tot acum, mai mult ca niciodată, apar și se promovează în spațiul public incidente violente din comunitățile de romi. La fel de adevărat este că se generalizează comportamentul unui grup restrâns, la o întreagă etnie, apar discursuri publice care instigă la ură, din partea politicienilor în goană după voturi și care speră să fructifice prejudecățile unei societăți în capital electoral, sau din partea unor jurnaliști în goană după rating, și, în consecință, apar și reacții ale unor activiști, romi și români, sau lideri de ONG-uri care lucrează pentru romi. Aici se produce ruptura și aici ne împotmolim de foarte mulți ani, pentru că, din punctul meu de vedere calea către schimbare nu trebuie pavată cu răutate ca răspuns la răutate, iar de cele mai multe ori, reacțiile multor activiști au fost pline de răutate, chiar dacă mesajul acestora a fost unul corect și îndreptățit de rasismul cu care romii se confruntă de foarte mulți ani, nu doar în ultima perioadă. Orice intenție bună de a-ți apăra aproapele a absolut năruită atunci când ura îți întunecă mintea. Dai și mai mult ocazia celor care au prejudecăți să ignore partea bună a muncii tale, partea frumoasă a caracterului tău, doar pentru că într-un moment de furie ai ales să răspunzi cu răutate la răutatea altora. 

În final, rezultatul acțiunilor lor a fost același, amendă de la CNCD pentru cei acuzați de rasism. Și iată că așa se pierde timp, timp prețios care ar fi putut fi folosit mai eficient în interesul comunităților, prin care s-ar fi putut da o lecție de omenie  celor care au uitat cum e sa fii OM. Vorba multă și rea nu ne face bine, dar acțiunea concretă, soluții clare pentru combaterea discriminării și a sărăciei din comunități, ne-ar putea scuti pe toți, romi și ne-romi, mai ales pe termen lung, de sentimente mai puțin plăcute și transformate  în prejudecăți, la care ne forțăm mintea și sufletul să ia parte, și ar ajuta mulți romi să scape de sărăcie. Mai mult, ar putea limita apariția unor atitudini rasiste, chiar dacă rasismul există de când lumea și pământul. Manifestare lui trebuie redusă.

Răzvan Gheorghe: Ce responsabilitate credeți că le revine, într-o astfel de situație, numeroaselor ONG-uri care primesc de ani de zile fonduri europene și publice pentru atenuarea problemelor comunităților rome? Există un complex ”Niky Scorpion” în acest domeniu?

Marius Tudor: Mai întâi este important să precizăm că fondurile europene se primesc în urma unei competiții de proiecte, ci nu de drept, nu doar pentru că un ONG are ca scop îmbunătățirea situației comunităților de romi.

ONG-urile au făcut atât cât au reușit să facă, bine, rău, mult sau puțin, ne poate spune doar realitatea zilelor noastre. Fondurile europene sunt necesare supraviețuirii, existenței acestor ONG-uri, în cazul în care liderii lor nu aleg să facă muncă voluntară, iar în majoritatea cazurilor, nu aleg această variantă. Din ele se plătesc salariile echipei de proiect și  ale altor angajați, chiria sediului, utilități, etc..

Discuția trebuie purtată din punct de vedere al abordării alese de multe ONG-uri pentru implementarea proiectelor cu finanțare europeană, pentru că aici e nevoie de câteva schimbări.

Văzând că statul s-a împotmolit, probabil, în efortul său de a îmbunătății situația romilor, au ales să înlocuiască rolul statului și să faciliteze accesul la servicii de educație, de sănătate, angajare și locuire, prin proiecte cu finanțare europeană de milioane de euro. Au ales, astfel, să ofere speranță multor comunități, dar au dat posibilitatea statului, care s-a bucurat că a scăpat de o grijă, să plaseze responsabilitatea pentru incluziunea acestei minorități în curtea lor. De câteva ori, inițiative de succes ale ONG-urilor cum ar fi instituția mediatorului școlar, a mediatorului sanitar sau a expertului local pe probleme de romi, au fost preluate și transformate în schimbări structurale, de stat. Cu toate acestea, ONG-urile și-au limitat capacitatea de câine de pază, care să vegheze la implementarea politicilor publice pentru romi, de către stat, până aproape de nulitate. O abordare greșită pentru că ONG-urile nu trebuie să fie prestatori de servicii, unii chiar recunosc că sunt și o fac cu mândrie, ci mai degrabă să sprijine, să ajute statul să își schimbe abordarea, să își îmbunătățească capacitatea de avea grijă și de romii marginalizați, de exemplu, să pună presiune pe stat pentru alocarea de resurse financiare adecvate pentru implementarea strategiei naționale pentru romi.

Nu știu de ce nu au făcut-o până acum, dar bănuiesc că ar fi de vină ceva ce cu greu, mulți dintre noi, putem stăpânii, adică dorința de îmbogățire acolo unde există oportunitate, dorința de afirmare, de notorietate, iar genul acesta de finanțare exact asta oferea. E normal să îți dorești tot ce e mai bun pentru tine și la fel de normal e ca munca ta să fie apreciată și printr-un salariu adecvat. Așa că, nu ar fi fost absolut nimic greșit în această abordare, dacă după 20 de ani de proiecte implementate în comunități, situația romilor ar fi fost considerabil schimbată în bine. Din contră, mulți romi spun că ar fi mai rea decât acum 20 ani.

Încă sper că liderii acestor ONG-uri vor decide să își autocritice activitatea, pentru că există din ce în ce mai multe voci care îi critică în spațiul public, inclusiv jurnaliști, și să vadă dacă și unde au greșit. Nu-i nimic rușinos în recunoașterea unei greșeli, e de fapt primul pas către îmbunătățirea eficienței activității ONG-ului și a ta, ca lider a lui.

Trebuie să faci această schimbare, mai ales atunci când există un enorm semn de întrebare. Mulți romi și ne-romi se întreabă unde sunt banii și dacă i-a furat cineva. Nu, nu i-a furat nimeni, dar poate că au fost greșit utilizați. Acolo unde eligibilitatea activităților din ghidul solicitantului, dar mai ales acolo unde criteriile de finanțare au permis, adică legal, s-a cheltuit mai mult pe conferințe la hoteluri de lux, pe mașini de serviciu cu brand renumit, pe cheltuieli administrative, salarii foarte mari, și mai puțin pentru romi, adică pentru romii simplii, cei din comunitățile marginalizate, sărace.

Cum a fost posibilă această abordare? Pentru că ghidurile solicitantului au fost dezvoltate de stat împreună cu reprezentanții acestor ONG-uri, în multele întâlniri de consultare publică, dar cu porțile închise. Nu am înțeles niciodată ce înseamnă o consultare publică cu porțile închise, dar m-au luminat câțiva oameni care au înțeles. Umblă vorba în interiorul mișcării civice a romilor că există câteva ONG-uri foarte vizibile care ar fi creat un sistem de consultări publice, cu circuit închis, cu instituțiile statului. De ce? Aș încerca să îmi răspund punându-mă în pantofii celor care ar putea să îmbrățișeze această abordare. Si aș spune, probabil pentru că au avut nevoie de un spațiu în care să pună la un loc toate resursele, aptitudinile și capacitățile necesare pentru a produce schimbarea de mult dorită, fără a fi deranjați de gargaragii de meserie (un termen folosit de unul dintre marii lideri de ONG-uri), dar parcă 20 de ani de încercări, par cam mulți și atunci apare o a doua variantă, în care dacă aș avea ceva de ascuns, dacă activitatea mea nu ar fi chiar atât de convingătoare pe cât încerc să o prezint în spațiul public, mai ales guvernanților, pe care îi vreau de partea mea, și dacă ar mai exista doi-trei nebuni care ar face valuri, dacă ar pune pe masă realitatea de la nivel local și mai ales experiența lor dovedită că se pot produce schimbări și fără milioane de euro, conferințe la hoteluri de lux și mașini de firmă, atunci exact așa aș face, aș închide ușa în nas celorlalți, de teama pierderii întâietății la masa decidenților politici și la bani. În acest fel, rușinos dar sănătos, nu aș avea probleme. Dar eu nu mă pot pune în locul lor, mai ales în această situație. Nu îmi permite bunul simț și nici educația primită acasă. Și totuși sper ca vorba asta care umblă prin mișcare să nu fie adevărată, să fie doar o altă răutate.

Așa că, statul își dăduse acordul pentru ce se considera activitate eligibilă, cheltuiala eligibilă, pentru limitele impuse fiecărei categorii de cheltuieli și pentru felul în care banii urmau să fie cheltuiți, la propunerea acestor ONG-uri. În consecință, nimic ilegal. Poate, doar puțin inuman în relația cu grupul țintă al proiectelor.

Despre Niky Scorpion știu că e un nume de piață din Rahova, sper să nu mă înșel. Și dacă aș face o paralelă cu numele de piață, aș spune că multe ONG-uri au fost o bună piață de desfacere pentru diferite apeluri de proiecte la care au aplicat și pe care le-au câștigat și implementat, de multe ori în parteneriat cu instituțiile statului.

Mai trist, însă, este că speranța pentru o viață mai bună a copiilor, de exemplu, din Pata Rât, din cartierul Zăbrăuți sau India, din București, s-a năruit odată cu alegerea greșită făcută de mulți lideri de ONG-uri și cu nepăsarea statului.

Mulți reprezentanți ai ONG-urilor, romi și ne-romi, au avut probabil intenții bune atunci când s-au gândit să folosească sărăcia din comunități ca obiective generale în proiectele lor, și probabil că situația s-ar fi schimbat în mai bine, dacă abordarea pe care au ales-o ca să implementeze proiectele punea în centrul său, mai mult, oamenii ci nu interesul personal. Dacă mergi prin comunități, prima reacție a oamenilor este de respingere, nu mai au încredere în nimeni. Și le dau dreptate. Mulți aud, pe ici, pe colo, că Europa dă bani pentru romi. E adevărat, UE dă bani și pentru romi, dar nici măcar 10 % nu ajung la ei, pentru că se pierd pe drum, pe cheltuieli absolut deloc necesare, care satisfac plăcerile de moment ale unor doritori de saturație bănească, căci pentru saturația și împlinirea sufletească ai nevoie, înainte de toate, de suflet.

Toți ne dorim un viitor mai bun pentru noi și familiile noastre, toți părinții vor să își vadă copii bine, feriți de frig, de foame, de răutăți, dar binele unora nu se construiește pe suferința altora.

De exemplu, copiii mei au de toate, au o viață frumoasă, pentru că Dumnezeu a fost blând cu mine. Nu m-am împăunat când am primit bunătatea Lui, am rămas umil în fața Lui și încă încerc să fac voia Sa, adică să dau și altora din ce am eu, pentru că eu am înțeles că EL a fost bun cu mine pentru ca prin mine, EL să fie bun și cu alții. Viața e un dar de la Dumnezeu. Ce facem noi cu ea e darul nostru pentru Dumnezeu.

Mulți au înțeles greșit planul lui Dumnezeu pentru ei și s-au umflat în pene, dar s-au dezumflat imediat, stăpâniți de trufie, de puterea banului, și odată cu eșecul lor în fața lui Dumnezeu a dispărut și șansa la o viață mai bună pentru alți oameni aflați în nevoie.

Îmi apar și acum în minte live-urile de pe Facebook cu petrecerile de după conferințe, cu farfuriile doldora de mâncare, gata de aruncat la gunoi. În tot acest timp, mulți copii romi plângeau de foame până adormeau și cu ei plângeau și ai lor părinți, în cocioaba de la groapa de gunoi de la marginea Clujului. Așa au înțeles unii că trebuie să muncească pentru comunitate. Ce e mai grav și mai dureros e că mulți dintre ei, înainte să fie lideri sau activiști, au fost sărăci, au fost în papucii copiilor de la Pata Rât. Or fi uitat gustul amar al suferinței?

Răzvan Gheorghe: Cunosc destui tineri romi (și nu doar tineri) cu studii serioase făcute in exterior, oameni cu vederi pro-occidentale, europene, care sunt conștienți de realitățile de la firul ierbii. Sunt convins că sunt mulți și că vor fi din ce în ce mai mulți. De ce nu au loc acești tineri să activeze în prim-planul societății civile care se ocupă de comunitățile rome, de ce nu-i regăsim printre cei care se ocupă de proiecte, de programe?

Marius Tudor: La nivel de societate civilă, care implementează proiecte și programe pentru romi, există deja un număr de ONG-uri care, prin experiența și notorietate dobândită în ultimii douăzeci de ani, au pus “monopol” pe tot ce înseamnă mișcare a romilor.

Apreciez consecvența cu care mulți dintre liderii acestor ONG-uri se dedică îmbunătățirii situației romilor, chiar dacă îmbunătățirea nu este încă atât de vizibilă. De fapt, multora le-a plăcut să creadă, poate chiar să se amăgească, că situația s-a îmbunătățit, pentru că aceasta era impresia lăsată de rapoartele de activitate ale multor proiecte trimise la donori, în special la Comisie, și toți se felicitau între ei pentru succesul muncii lor, ba chiar își dădeau și premii, până într-o zi când o creatură minusculă ne-a arătat realitatea din comunități, sărăcie lucie pentru mulți romi. Aceasta a fost și este bula mediului profesional dezvoltat în interiorul multor ONG-uri, că nu toate sunt așa, mediu cu oameni de o calitate intelectuală și profesională desăvârșită, dar care acceptă doar realitatea rapoartelor și opiniilor lor, a premiilor care să le confirme valoarea, fie ele și date de ei pentru ei, probabil, și pentru că din lipsă de timp datorită activității lor de birou, nu au reușit să mai treacă, atât de mult pe cât și-ar fi dorit, și prin comunități, să constate, să măsoare impactul proiectelor, să vorbească cu oamenii, beneficiarii direcți ai proiectului lor, cel puțin în cererea de finanțare.

Există foarte mulți tineri romi care muncesc în aceste ONG-uri și care participă, ca angajați, la implementarea de proiecte și programe, fac o treabă excelentă, dar în mediul și în felul pe care tocmai l-am descris mai sus.

Există și alți tineri, care nu au fost crescuți în acest mediu, și care atunci când s-au lovit de el nu au vrut să se limiteze doar la schimbări teoretice,  la demagogie, au luat-o pe calea adevărului și fac o muncă demnă de respectul tuturor. Mai e nevoie doar de puțin timp ca tinerii din urmă să vină toți la un loc și să construiască o elită care să se revolte moral și intelectual pentru binele comunităților de romi.

Răzvan Gheorghe: Care credeți că sunt soluțiile principale pentru ameliorarea marilor probleme cu care se confruntă comunitățile rome?

Marius Tudor: Din punctul meu de vedere, există, printre ale multe soluții, câteva care sunt la îndemâna statului și a romilor.

Prima, cea la îndemâna statului: Strategia Națională pentru Incluziunea Romilor. România o are încă din 2001, ca precondiție în pregătirea procesului de aderare la U.E, iar după aderare, din păcate, doar ca instrument de legitimizarea a muncii guvernelor care tot s-au perindat pe la cârma țării, pentru incluziunea romilor, pentru că în practică, la capitolul implementare, a suferit foarte mult.  Strategia trebuie să aibă un caracter obligatoriu. Adică, o alocare financiară adecvată, ținte clare și indicatori de măsurarea ai progresului și ai succesului, un sistem de monitorizare și verificare a banilor alocați pentru implementarea sa. O strategie care să fie implementată la nivelul comunităților locale. Comunitățile de romi nu mai sunt nomade, fac parte din Unități Administrativ Teritoriale, și atunci ele trebuie să ajungă și pe lista cu priorități a consiliilor locale. La acest aspect lucrez acum în Comisia pentru Libertăți Civile, Justiție și Afaceri Interne a Parlamentului European, alături de un domn europarlamentar rom din Germania. De ce? Pentru că de asta e nevoie, de o politică publică cu caracter obligatoriu pentru România în ceea ce privește incluziunea romilor. Asta ar fi trebuit să facă ONG-urile de foarte mulți ani, dar au ales calea pașilor mici și bătuți tot timpul pe loc. Nu așa se progresează. Sper ca măcar acum mulți să se trezească, să pună presiune pe guvern să implementeze strategia și să vegheze la implementarea ei, astfel încât România să echilibreze situația socio-economică dintre romi și ne-romi, evident în beneficiul întregii comunități românești și europene. Un astfel de efort are nevoie de susținere tuturor actorilor implicați în mișcare, atât a celor care au pus „monopol” pe consultări publice și subiectul “romi”, și sunt văzuți ca reprezentanți ai romilor deși ei sunt doar reprezentanți ai unor ONG-uri,  dar și a celor cărora li s-a închis ușa în nas de prea multe ori, de cei din prima categorie, dar care pot ajuta enorm prin experiența muncii lor de la firul ierbii.

A doua soluție, cea la îndemâna comunităților de romi: participarea politică. Mulți primari opresc canalizarea, alimentarea cu apă sau asfaltul acolo unde începe comunitatea de romi.  Atunci, acolo unde există astfel de atitudini, dar mai ales acolo unde există potențial electoral, romii trebuie să înțeleagă că trebuie să își trimită, prin vot liber exprimat, romi reprezentativi, aleși de comunitate, în consiliile locale ale comunelor din care, comunitățile lor, fac parte. De ce? Pentru că acolo se decid bugetele și proiectele care influențează viața unei întregi comunități, și dacă nu ai pe cineva care să te reprezinte, riști să fii lăsat la urmă. Această abordare a fost folosită în ultimii 20 de ani, în comunitatea de romi din Mărginenii de Jos, satul meu natal, acolo unde tatăl meu (a înțeles devreme că aceasta este cea mai mare putere a unei comunități, votul. A organizat comunitatea la fiecare ciclu electoral și a făcut-o să înțeleagă că ei sunt principalii responsabili pentru ei și copii lor. Azi, romii din Mărginenii de Jos au 6 consilieri locali în Consiliul de 15 membri ai comunei Filipeștii de Târg. Au avut și 8. Este cea mai dezvoltată comunitate de romi din România, o comunitate europeană, racordată la rețeaua de alimentare cu apă, curent electric, gaze, cu școli moderne, teren de fotbal, farmacie, străzi asfaltate și cu oameni de o calitate umană cum rar întâlnești.

Răzvan Gheorghe: Credeți că rasismul și intolerența sunt probleme mari în România? Care credeți că este situația din România, raportată, bineînțeles, la situația altor comunități rome din spațiul Europei de Est?

Marius Tudor: Rasismul și intoleranța sunt probleme în toată Europa de Est dar și in Vest. În Bulgaria rasismul împotriva romilor a dus chiar la pierderi de vieți omenești. În 2018, în Italia, o fetiță de un an a fost împușcată în spate, de un fost angajat al senatului italian, în brațele mamei sale. Acum, pe timp de criză, bărbați, femei și chiar copii sunt supuși bătăilor aplicate de polițiști. În Slovacia, pe 29.04.2020, cinci copii de etnie romă adunau lemne de la marginea satului când un polițist le-a spus să se oprească sub amenințarea armei. După ce i-a prins, i-a dus într-un tunel si acolo i-a bătut cu bastonul din dotare. E crud si inuman ce se petrece.  Rasismul se manifestă și prin sterilizările forțate ale unor femei de etnie romă din Cehia,  prin segregări școlare în Ungaria, prin segregări geografice, dar mai ales prin cereri de moarte ale unor oameni pentru alți oameni, mai ales în zilele noastre, doar pentru că nu suntem capabili să acceptăm  diferențele dintre noi, și acolo unde există derapaje să încercăm să ajutăm la redresarea lor. E vorba despre acea credință fundamentală că toți suntem creați egali atât în drepturi cât și în libertăți și că fiecare dintre noi trebuie să se îngrijească de binele celuilalt.

Din păcate mulți aleg să iasă în față și să arunce cu pietre în oameni care și așa sunt istoviți de greutățile vieții, fără să facă un minim efort să le înțeleagă situația, să caute cauza greutăților lor și să îi ajute să fie mai bine sau mai buni.

Răzvan Gheorghe: Există soluții din interiorul etniei pentru descurajarea clanurilor interlope? Cât de mult sunt întreținute, ajutate și protejate acestea de domeniul politic?

Marius Tudor: Pentru prezent și viitor, singura soluție pentru descurajarea clanurile interlope e legea, dar legea dreaptă, pentru că de multe ori există alianțe între oameni ai legii și interlopi.

Pentru viitor și prezent există potențial pentru limitarea apariției de interlopi, de bombardieri, de infractori din rândul comunităților de romi. E trist, dar este adevărat că în majoritatea cazurilor, sărăcia și rasismul pot naște monștri dacă nu sunt tratate. Depinde doar de noi, de bunăvoința și de atenția pe care o arătam copiilor și adolescenților sărăci. Acolo unde vedem astfel de cazuri trebuie să intervenim și să îndreptăm ce s-ar putea strica. Schimbarea trebuie să înceapă de la noi toți, romi și ne-romi. Trebuie să punem pe calea cea dreaptă viitorul unor copii care în lipsa oricărei alternative pentru o viață demnă și un trai decent, ar putea recurge la acțiuni nu tocmai ortodoxe. Am descris, deja, mai sus, din punctul meu de vedere, două soluții aplicabile și pentru ameliorarea acestei probleme.

Nu știu dacă aceste clanuri sunt sau nu întreținute de politicieni, dar știu că majoritatea comunităților de romi au fost, la fiecare ciclu electoral, masa de manevră pentru politicieni. Votul lor a schimbat rezultatul multor jocuri politice de-a lungul anilor. Cu bună știință, mulți politicieni au acordat atenție comunităților, într-o formă sau alta, o dată la patru ani. După patru ani doar unii dinte romi au continuat să o ducă bine și să mențină liniștea în comunitatea pentru următorii patru ani, la adăpostul siguranței oferite de prietenia pe interes cu unii politicieni. Și cu ce preț!

Dumnezeu ne iubește pe toți la fel, negri, albi, români, țigani. Pentru mulți, Dumnezeu a presărat cu flori de succes, de lauri, drumul vieții. Și-a revărsat bunătate, binecuvântarea Lui peste cartea vieții multora dintre noi, doar ca să înțelegem că celor care nu au avut această șansă, El le-o dă prin noi. Așa El are grijă de toți. Nu avem voie să Îi distrugem planul, trebuie să Îl ajutăm, iar singura modalitatea e să fim buni unii cu ceilalți. Nimic mai mult, nimic mai puțin.