Rezistență la Jilava și Mislea. Aurora Dumitrescu a inventat curajul continuu

Profesoara de istorie care a făcut istorie ca deținut politic

copyright - Apollon Cristodulo

Se împlinesc trei ani, astăzi (26 ianuarie), de când a plecat dintre noi fosta deținută politic Aurora Dumitrescu-Ille (Lola, cum îi spuneau cei dragi). În acest context, Podul.ro publică un amplu interviu pe care doamna Aurora ”Lola” Dumitrescu l-a acordat, în toamna lui 2013, autorului acestor rânduri.

„Este introdus cineva şi în celula din stânga mea. Se aude o voce feminină. O recunosc pe Aurora Ille. După ce se îndepărtează securistul, mă ridic și o strig. Îmi spune că au venit cu o mașină a Securității mai mulți beiușeni, băieți și fete. O încurajez spunându-i să-și păstreze calmul și tăria. Într-adevăr, această fată și-a păstrat tăria și optimismul pe tot timpul detenției. Era vestită prin curajul și volubilitatea ei”. Descrierea aparține preotului ortodox Liviu Brânzaș, fost deținut politic, și este extrasă din volumul de memorii intitulat ”Raza din catacombă”.

Preotul Liviu Brânzaș (1930-1998) a fost deținut politic (1951-1964) – pentru câteva luni, coleg de celulă, la Aiud, cu Dumitru Stăniloaie. După 1990 a fost părinte duhovnic al AFDPR – Asociația Foștilor Deținuți Politic din România. Este autorul volumului de memorii din detenție „Raza din catacombă". În 1999 i s-a publicat postum culegerea de articole și cuvântări „Martor într-un proces moral”.

Nu cred să existe om care să nu fie absolut fascinat de o întâlnire față în față cu Aurora (fostă Ille) Dumitrescu. Firea deschisă, caracterul puternic, frumusețea umană nu au putut fi înfrânte de torturile bolșevicilor și astăzi, la 81 de ani, este mai cuceritoare decât oricând. Fosta deținută politică, apoi profesoară de istorie, a devenit după 1990 un adevărat purtător de cuvânt al martirilor temnițelor bolșevice din România, un martor incomod al unei istorii rușinoase și traumatizante pe care mulți contemporani – contaminați de vrăjmășie, sau poate doar de indiferență – doresc parcă să o facă uitată.

Cea, despre care în altă scriere memorialistică se consemnează că „era neînfricată în lupta ce o ducea zi de zi cu temnicerii” (Cornel Onaca, în volumul de memorii din detenție „Martori și martiri”) nu s-a sfiit după 1990 să lupte în cadrul Asociației Foștilor Deținuți Politici (AFDPR) cu fantomele hiperactive ale comunismului (unele în carne și oase) și să depună continuu mărturie de autentic patriotism românesc. De-a lungul anilor, a fost citată de New York Times, de El Pais ori de Arte.  (Apollon Cristodulo)

Răzvan Gheorghe: Care era atmosfera la sfârșitul celui de-Al II-lea Război Mondial?

Aurora Dumitrescu: M-am născut în Beiuș - oraș în care episcopul greco-catolic Samuil Vulcan a înființat, în 1828, una dintre primele școli românești din Ardeal-, într-o familie de simpatizanți ai național-țărăniștilor. La finalul celui de-al doilea război mondial, contextul politic era unul deosebit de interesant. Nimeni nu credea că România va deveni o țară comunistă! Cu toții ne manifestam bucuria, considerând că odată cu instaurarea păcii ne vom întoarce la democrația de dinainte, despre care ne vorbeau cu nostalgie vârstnicii. Însă militarii care au fost pe front și au văzut ce însemna cu adevărat Rusia bolșevică știau prea bine ce urgie de proporții ne așteapta, numai că nimeni nu le-a luat în seamă avertizările. Cel mai ciudat a fost că nu i-au crezut nici măcar țăranii.

Colectivizare cu biciul

Inițial, Reforma agrară a lui Petru Groza (n. n. - prim-ministru în cele dintâi guverne comuniste și Președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare România, în perioada 2 iunie 1952-7 ianuarie 1958) i-a încântat peste măsură, așa că sărmanii au fost luați prin surprindere, iar colectivizarea le-a luat pământurile pentru care asudaseră o viață întreagă. Când au încercat să se răzvrătească, era deja prea târziu - bolșevicii i-au mânat cu biciul, ca pe niște dobitoace. Poate că, dacă am fi știut că blestemul comunist va ține decenii în șir, nici nu am mai fi încercat să ne opunem noilor orânduiri și ne-am fi supus acestei anateme... Dar, noi am sperat că luptăm împotriva unui rău pasager şi am crezut că, prin măruntele noastre acțiuni subversive, vom reuși să împiedicăm propagarea cancerului roșu. Nu conștientizam că purtăm o bătălie imposibilă.

Răzvan Gheorghe: Așa-zisa „reformă” a învățământului v-a prins la liceu... Ce amintiri aveți din acea perioadă?

Aurora Dumitrescu: În 1948, când s-a dispus nenorocirea intitulată „Reforma învățământului”, aveam doar 16 ani și urmam cursurile unui gimnaziu de fete - în Beiuș, erau trei licee confesionale. Așa cum presupuneau noile reglementări impuse de bolșevici, dascălii noștri au fost obligați să meargă la București, pentru reciclare. Nu o să uit niciodată ce ne-a spus profesorul de biologie, cuprins de exaltare, când s-a întors de la „cursurile” intensive de reprofesionalizare: „Fetelor, tot ce v-am învățat până în prezent este zero barat! Îmi pare rău... Abia acum am aflat de Olga Lepesinskaia (n. n. - o protejată a lui Stalin), marea savantă care a făcut viață dintr-o celulă moartă!” Noi eram bulversate. Vă dați seama, nimic din ceea ce învățaserăm nu mai era de actualitate. Parcă înnebuniseră cu toții... Pe pereții liceului se mai găseau încă vechile portrete ale diverselor personalități mondiale, printre care se număra și fizicianul italian Alessandro Volta, doar că nouă ni s-a spus că nu el a fost artizanul arcului voltaic, ci academicianul Vasily Vladimirovich Petrov - că d-aia se numește „voltaic”! Drept urmare, ori de câte ori se întâmpla să trecem pe lângă tabloul lui Volta, glumeam între noi și-l arătam cu degetul: „Uite-l pe Petrov!” Luam în derâdere totul, nu realizam cât va fi de crunt... 

Răsturnarea scării valorilor

În realitate, comuniștii au premeditat și au înfăptuit o diabolică răsturnare a scării valorilor. Peste noapte, au apărut numeroși titulari de catedră care nu știau să vorbească și să scrie corect, așa că, dintr-odată, a dispărut și respectul pentru dascăli - tot de atunci, se pare că l-am pierdut pentru totdeauna... Colac peste pupăză, s-a introdus obligativitatea de a învăța limba rusă - n-am suportat-o niciodată! Țin minte că din pricina lipsei de cadre specializate ne-o „preda” o croitoreasă semianalfabetă - care avea fițe de om de știință! -, motiv pentru care am refuzat să-i frecventez orele. Înainte de Reforma învățământului exista o ierarhie de prestigiu - specifică vechiului sistem educațional românesc, fundamentat pe calitatea profesorilor! -, care a fost terfelită și înlocuită, netam-nesam, cu o ierarhie administrativă, a cărei chintesență - pe care am trăit-o cu toții - se reducea la o unică și dureroasă evidență: șeful era cel mai prost din instituție! Se alesese praful de acea scară valorică sănătoasă, clădită pe baza calităților morale, intelectuale și profesionale ale dascălilor.

Răzvan Gheorghe: Ce ați simțit când au început valurile de arestări?

Aurora Dumitrescu: Primele arestări s-au efectuat încă din '46, după alegeri, iar în '48 autoritățile au început să încarcereze școlari cu vârste cuprinse între 12 și 15 ani. Menirea Securității - sabia și scutul partidului unic - a fost să lovească în toate categoriile sociale, să provoace panică și să înfricoșeze populația. Drept urmare, trăiai cu o spaimă permanentă că te arestează, te omoară și îți nenorocește întreaga familie. Beiușul e un oraș mic, iar arestările se efectuau în puterea nopții, așa că puteam auzi cum bântuia duba, ca o piază rea, pe străduțele întunecate. Îți făceai semnul crucii, spuneai un „Doamne, ajută” și respirai ușurat abia după ce trecea de poarta ta... Cum de mai am aceste amintiri? Păi... toată familia mea a fost „aranjată” de Securitate! În acele vremuri de prigoană, tatăl meu - țărănistul Vasile Ille - era în pușcărie. A fost condamnat pentru că, în '40, fusese de față, la Jilava, la deshumarea lui Corneliu Zelea Codreanu și a celorlalți 13 legionari (n. n. - Nicadorii și Decemvirii) strangulați în noiembrie 1938, la dispozițiile lui Carol al II-lea. Deoarece cadavrele fuseseră stropite cu var și vitriol, nevasta Căpitanului și-a recunscut bărbatul după dantură. Un turnător zelos a avut grijă ca securiștii să afle și această poveste veche, care a atârnat greu la dosarul tatălui meu.

„I-au putrezit degetele mari de la picioare”

Totodată, tatălui meu i s-a imputat și că a făcut campanie electorală pentru Partidul Național Țărănesc. O să îmi aduc aminte întreaga viața cum înaintea alegerilor parlamentare din '46, tata mergea din sat în sat și le explica țăranilor în ce va consta teroarea roșie: „Măi fraţilor, nu fiți proști, dacă vin comuniștii la putere or să vă ia pământurile cu biciul! Or să vă pună o pâine la capătul câmpului și voi va trebui să săpați până acolo, ca să ajungeți la mâncare, iar când veți crede că ați pus mâna pe pită, nenorociții o vor împinge mai departe, iar voi veți munci ca niște sclavi, de dimineață până seara!” Din nefericire, țăranii nu l-au crezut... Evident că, în decursul îndelungatelor anchete, Securitatea i-a reproșat și acest gen de discurs, „dușmănos” și „banditesc”. După ce l-au azvârlit de trei ori în închisoare, comuniștii l-au eliberat abia în '64, de la Aiud. Per-total, tatăl meu a făcut 10 ani de temniță grea. A fost foarte chinuit, bătut la tălpi și aruncat într-un beci igrasios unde l-au lăsat zile-n șir, până când a făcut cangrenă și i-au putrezit degetele mari de la picioare. L-au caftit atât de zdravăn, încât i-au scos dinții din gură.

Răzvan Gheorghe: Cum ați intrat în colimatorul Securității?

Aurora Dumitrescu: Să revenim la momentul '48. O altă consecință a așa-zisei Reforme a învățământului a fost că studenții din familiile bune au început să fie exmatriculați pe capete din facultăți, pe motiv de „origine nesănătoasă”: mic burghez, burghez, regalist, simpatizant al partidelor istorice ș.a.m.d.. Locul acestora a fost luat de vlăstarele clasei muncitoare, tinerele speranțe ale partidului unic. Există o vorbă înțeleaptă care spune că sărac poți fi doar din două cauze: din neșansă, ori din prostie. Cu preponderență analfabeți și lichele patentate, bolșevicii i-au pus în frunte pe cei săraci din prostie, și nu pe ăia de aveau sufletele curate! Regimul a premeditat cu atenție toată această răsturnare de valori care avea să fie urmată de exterminarea elitelor românești, aruncate în iadul temnițelor comuniste. Din moment ce au fost zburați din facultățile patriei, în lipsă de alternativă, tinerii s-au întors în orașele natale, iar Beiușul părea cuprins de un suflu nou.

Înființarea „1+1"

Deoarece autoritățile intenționau să-i repartizeze în detașamente de muncă - ceea ce era realmente îngrozitor! -, foștii studenți au pus bazele unei organizații subversive, pe care au numit-o „1+1”. De ce au ales o astfel de titulatură? Pentru că doar șeful grupării știa numărul și identitatea membrilor. La rândul lor, aceștia aveau sarcini individuale, acționau pe cont propriu și îi raportau numai liderului, în mod direct - acesta fiind Petru „Tică” Stanciu, care era secondat, printre alții, de părintele Liviu Brânzaș. Ei gândiseră toată această structură ingenioasă pentru a fenta vigilența Securității. Dat fiind educația primită în familie, în spiritul valorilor românești autentice, e lesne de înțeles că - deși aveam doar 17 ani - am fost cooptată din prima în grupare. Scopul nostru final era să facem rost de arme, să fugim în munți și să luptăm împotriva comuniștilor, alături de partizani.

„Domnișoară, americanii au parașutat partizani!”

Într-o bună zi, prin '48-'49, m-am întâlnit pe stradă cu baciul Gheorghe - lăptarul nostru -, care coborâse din creierii munților, de la Tărcăiță. Când a dat cu ochii de mine, și-a acoperit gura cu palma și mi-a șoptit la ureche, cuprins de o vizibilă surescitare: „Domnișoară, să vă spun ce mi-a fost dat să văd! Eram la stână și... deodată, americanii au început să parașuteze partizani! Erau mulți... foarte bine echipați. Aveau niște haine de piele cum nu s-a mai pomenit... foarte frumoase!” - sărmanul cioban își manifesta uluirea, mai cu seamă că, după război, jachetele de piele deveniseră o adevărată raritate, dar și o mică avere de invidiat! I-am transmis degrabă veștile lui Petru Stanciu, care le-a primit cu aplauze și chiote. El l-a rugat pe baciul Gheorghe să ia legătura cu partizanii, ca să știm și noi cum putem ajunge la ei. Totodată, Tică a decis și o parolă, pe care urma să o folosim în eventualitatea în care am fi fugit în munți: „Dumnezeu îi ajută pe cei care se ajută între ei!” Răspunsul era gândit în aceeași notă: „Și noi ne ajutăm!”

Reeducatul Tănase Coroi

În Beiuș funcționa o școală de ofițeri politici, iar noi ne-am împrietenit cu trei dintre aceștia. Așa am făcut rost de un pistol Parabellum, dar și de două cocteiluri molotov. Ce mai, începutul suna bine... Însă la un moment dat, în organizație a intrat și un fost elev - Tănase Coroi -, care în '48, odată cu prigonirea școlarilor, fusese închis la penitenciarul Târgșor, unde a executat trei ani. Tot în '48 au fost arestate 11 fete - colegele mele -, iar una dintre ele avea să moară în temnița de la Târgu Ocna. Din păcate noi nu aveam de unde să știm că Tănase - deși era un simplu puști! - apucase reeducarea de la Gherla - acolo îl duseseră de la Târgșor, dar nu a suflat o vorbă despre asta. Acest nou „prieten” ne-a turnat la Securitate. Mai târziu, când am aflat că el a fost cel care ne-a vândut, am rămas uluită. 

Răzvan Gheorghe: Cum ați fost arestată?

Aurora Dumitrescu: Securitatea m-a umflat pe 13 decembrie 1951, împreună cu alte câteva persoane, la doi ani de la înființarea organizației „1+1”. Ceilalți camarazi fuseseră arestați încă din luna noiembrie, pe șest, ca să nu ne prindem că suntem filați. La un moment dat dispăruse chiar și Petru Stanciu, iar eu - neștiind că are suflet de șarpe! - l-am rugat pe Tănase să-l caute, pentru că voiam să-i comunic ceva. Evident că după o zi sau două, turnătorul m-a anunțat că nu l-a găsit. Ba, chiar a apreciat, cu maximă dezinvoltură: „Poate că Tică o fi plecat puțin din oraș... O avea treabă!” În fine, să revenim... În noaptea de 13 decembrie, m-am trezit deodată cu securiștii lângă pat. Zbierau la mine în permanență. Erau în căutare de armament, așa că au cotrobăit prin dulapuri, la nimereală, azvârlind cât colo cu lenjeria și rufele mele.

Povestea unui pistol „rătăcit”

Unul dintre vlăjgani s-a aplecat după o hârtie, moment în care „i-a căzut” pistolul din toc - pesemne el intenționa să-l „găsească” acolo și să mă acuze că-l dețin. Deoarece eram o tânără naivă, i-am atras atenția securistului, spunându-i că și-a pierdut pistolul. Drept răspuns, ordinarul m-a privit cu ură și m-a împroșcat cu un potop de înjurături, ca un birjar. Apoi m-au aruncat într-o dubă, în care se aflau mai multe persoane pe care nu le mai văzusem. V-am spus că, dat fiind modul de funcționare al grupării noastre, doar câțiva dintre exponenți se cunoșteau între ei - din acest motiv, pentru a ne aduce poveștile la un numitor comun, porcii de securiști aveau să ne administreze niște bătăi îngrozitoare. Ne-au dus direct la Securitatea din Oradea. Era un frig de crăpau pietrele și ningea frumos, ca în povești. Per-total, în lot au fost 29 de condamnați. Printre aceștia se numărau și cei trei cadeți de la școala de ofițeri politici, care au fost acuzați că ne ajutau cu armament.

Răzvan Gheorghe: Cum s-au desfășurat anchetele de la Securitatea din Oradea? 

Aurora Dumitrescu: Mi-au pus ochelarii ăia negri, mi-au luat amprentele și m-au azvârlit la subsol, într-o celulă strâmtă „dotată” cu un singur prici, pe care se afla o rogojină roasă și îmbâcsită. Când gardienii îi aduceau la beci pe ceilalți arestați, puteam șopti prin ușă - așa am reușit să schimb câteva cuvinte cu un tânăr din Oradea, Cornel Onaca (n. n. - membru al organizației „Vlad Țepeș II”, care a executat patru ani și trei luni de detenție, în nu mai puțin de 11 penitenciare: Oradea, Cluj-Napoca, Jilava, Poarta Albă, Peninsula, Baia Sprie, Cavnic, Satu Mare, Ocnele Mari, Văcărești și Timișoara; în 2000, Onaca a publicat volumul „Martori și martiri”). El mi-a dezvăluit că în temnița de vis-a-vis se află preotul Liviu Brânzaș. Celula era un dreptunghi de 1 pe 2 metri și, deasupra ușii, se profila o mică nișă. Aflând că suntem „vecini” de suferință, m-am cocoțat pe prici și l-am întrebat pe preot de ce sunt arestată. Nici el nu a știut ce să-mi răspundă...

„M-au dat cu capul de toți pereții”

Din 13 până în 29 decembrie, am stat în celula aceea, pradă incertitudinilor și răvășită de întrebări. De ce sunt aici? Ce informații au securiștii? Care sunt planurile lor? Ce o să se aleagă de mine și de familia mea? Aveam doar 19 ani, iar sărmana mea mamă rămăsese de una singură, cu soțul și copilul în pușcărie, neştiind nimic de noi! Vă dați seama ce era în suflețelul ei?! Mai târziu aveam să aflu că Securitatea a hărțuit-o în permanență. Când m-au dus în biroul anchetatorului, mi-au pus ochelarii de tablă și m-au dat cu capul de toți pereții, în timp ce mă împingeau, ca pe un animal periculos, pe coridoarele alea nesfârșite. Anchetatorul m-a pironit cu o privire tăioasă și mi-a ordonat, pe un ton răstit: „Spune de ce ești aici!” Ăsta era sistemul brevetat de acești nemernici - voiau să ne terorizeze în permanență, ca să cedăm psihic și să ne acuzăm de unii singuri! Nici „explicațiile” brodite de mine și nici cele expuse de ceilalți colegi de lot nu au ținut în cursul investigațiilor. Ăia știau întreaga tărășenie, cu lux de amănunte. Șarpele de Tănase Coșoi ne turnase ca la carte! Perioada petrecută în arestul de la Oradea a fost cumplită. Aşa-zisa mâncare era o mizerie, iar condițiile de încarcerare erau din cele mai drastice: nu aveai voie să stai întins pe prici și nici să te „plimbi” prin celula care era, oricum, o cutie de chibrituri.

„Porcii care ne-au anchetat au vrut să ne distrugă ca oameni”

Noapte de noapte, gardienii îți aprindeau într-adins becul din criptă, ca să te istovească psihic; să crezi că în orice clipă cineva o să vină după tine. Simțeam că mă covârșește o sfârșeală organică și că mă topesc văzând cu ochii, acolo, în spatele gratiilor. Anchetatorii mă amenințau în mod constant, mă înjurau de cristoși, dumnezei și mamă. Nu aveau nimic sfânt – erau doar niște brute semianalfabete care își încasau simbriile în contul încondeierii noastre. În „vocabularul” lor nu existau pronume de reverență - ei nu știau decât „tu”, „bă”, „mă”. De fapt, securiștii nu erau în stare să vorbească, ei zbierau și amenințau, așa că mi-a fost imposibil să port vreun dialog firesc - ca o paranteză, comportamentul lor îmi amintește de vorba unui moșneag hâtru: „Când vorbești cu mine să taci!”. În realitate, porcii care ne-au anchetat și-au închipuit că dacă ne înving din punct de vedere biologic, pot să acționeze asupra forței noastre morale interne și pot să ne distrugă ca oameni. Și-au zis: „Îi batem, îi zdrobim și gata! Am terminat cu ei!” De ce? Pentru că securiștii nu au putut înțelege niciodată că biologicul și tăria sufletească sunt două chestiuni diferite. În consecință, deși au făcut sute de mii de victime, bestialitatea lor a fost în zadar.

Răzvan Gheorghe: Care au fost cele mai grele momente ale anchetei? 

Aurora Dumitrescu: În 24 februarie, am fost confruntată că baciul Gheorghe, pe care agenții operativi îl arestaseră în creierii munților, îl puseseră în lanțuri și-l târâseră după ei, până în beciurile Securității din Oradea. Sărmanul era plin de vânătăi și nu avea șireturi, semn că primise o cafteală pe cinste, urmată de o detenție pe măsură. Când l-am văzut acolo, printre acele hiene însetate de sânge, am înlemnit de mila lui. La directiva anchetatorului, ciobanul m-a întrebat, amărât, cu vocea lui tremurătoare: „Domnișoară, nu vă mai aduceți aminte când v-am spus eu, mai demult, că americanii au parașutat niște partizani?” Deoarece nu puteam recunoaște că am purtat o astfel de discuție „subversivă” - așa ceva le-ar fi dat noi argumente securiștilor! -, mi-am plecat privirea și i-am răspuns, deși tremuram de indignare: „Îmi pare rău, dar chiar nu îmi amintesc...”

„Așa e, cum a zis Tică!”

Apoi, pe 26 iunie, am fost confruntată chiar cu Petru Stanciu, șeful de lot, care fusese nevoit - grație turnătoriilor lui Tănase Coroi - să admită existența organizației „1+1”. Însă, eu l-am privit în permanență în ochi și am ținut-o una și bună: „Ori ești tu nebun, ori m-am lovit eu la cap și mi-am pierdut memoria! Nu îmi amintesc nimic din ceea ce spui!” Până la urmă, scârbit de toată această scenetă ieftină regizată de Securitate, Tică a concluzionat: „Aurora are dreptate!” - apoi, a fost coborât în celulă, unde a făcut greva foamei. Circulau tot soiul de zvonuri sinistre prin arest și, când am auzit despre calvarul prin care trece, m-am cerut la raport și am recunoscut totul: „Așa e, cum a zis Tică!” În acel moment, pentru că mi-am mărturisit apartenența la gruparea anticomunistă, m-am „pricopsit” cu o condamnare de șase ani de temniță grea și muncă silnică. Anchetele s-au întins pe o perioadă de un an și o lună, timp în care am stat în arestul Securității din Oradea.

„Veceurile se aflau chiar sub scaunele noastre!”

În 29 decembrie 1952, am avut procesul, iar, la începutul lunii ianuarie, m-au transferat la penitenciarul din Oradea, unde mi s-a adus la cunoștință sentința finală. Acolo, gardienii ne înjurau pe toate, de mama focului, dar ne obișnuiserăm cu tratamentul ăsta abject. După câteva luni, m-au transferat la Jilava. Am fost cărată cu una dintre acele dube infernale, care plecau din nordul țării și treceau prin mai multe închisori, pentru a-i aduna pe acei deținuți ce urmau să-și primească repartițiile de la Jilava. „Călătoriile” acestea - care, uneori, puteau dura și o săptămână! - presupuneau niște suplicii îngrozitoare. Deși ți se dădea un dumicat de brânză și o feliuță de slănină foarte sărată, primeai o cantitate infimă de apă, motiv pentru care îți era mereu sete. Stăteam îngrămădiți ca niște dobitoace duse la tăiat, într-o duhoare de nedescris. Veceurile se aflau chiar sub scaunele noastre.

Răzvan Gheorghe: Povestiți-mi despre perioada petrecută la Jilava...

Aurora Dumitrescu: Odată ajunsă acolo - împreună cu mai multe deținute culese din penitenciarele patriei comuniste -, am avut „privilegiul” să-l cunosc pe Alexandru Vișinescu, care, în acea vreme, era un soi de locțiitor politic la Jilava. Fiind ultimele venite în celulă, am fost „cazate” pe paturile de deasupra tinetei, unde era o miasmă de te dărâma. În cameră mai era și un hârdău, dar noi aveam dreptul la o singură cană cu apă, pe care eram nevoite să o folosim atât pentru băut, cât și pentru spălat. Tare „frumosă” mai era treaba asta pentru niște femei... De-abia mă cocoțasem pe scândurile de deasupra tinetei, că a şi apărut Vișinescu, tânăr și vioi din cale-afară, secondat de o camarilă considerabilă, alcătuită din gardienii pe care îi avea în subordine. Tovarășul venise într-o inspecție-fulger. Era curios să afle câte deținute noi fuseseră aduse la Jilava.

Vișinescu: „Crezi să vin americanii și te salvează?!”

Când a observat că-l priveam curioasă, m-a întrebat deodată, zburlindu-se la mine: „Tu, aia de sus, câți ani ai?” Fiindcă eram încă o naivă - crezând că mă chestionează cu privire la vârstă -, i-am răspuns, cu cea mai mare promptitudine: „20!” La auzul acestei cifre - făcându-și socoteala că are în față o „bandită” învederată, care a primit o condamnare considerabilă -, Vișinescu a început să mă înjure cu poftă, ca la gura cortului. Așa că l-am întrerupt, fără teamă, pentru niște clarificări concise: „De fapt, am doar șase ani de condamnare. Dar nu-i fac!” Vă mărturisesc că am fost foarte sfidătoare, chiar obraznică, pe toată durata detenției, motiv pentru care securiștii m-au catalogat, în catastifele lor, drept „guralivă” și „vicleană”. Uluit de reacția mea, Vișinescu și-a belit ochii la mine și a început să zbiere, gesticulând nervos: „Așa, deci! Nu-i faci, a? Crezi să vin americanii și te salvează... este?! Nu vine, bă, nimeni după tine!” Văzând cu ce jigodie am de-a face, am ținut să am ultimul cuvânt și i-am zis, cu titlu de constatare: „Văd că dumneata ești preocupat de americani mai mult decât mine!” Vizibil înfuriat, Vișinescu m-a mai bodogănit câteva secunde, apoi a început să se ia de celelalte deținute, căutându-le nod în papură.

Secretara comunistului Vasile Luca

Până la urmă, a luat-o în colimator pe Olga Lörincz, fosta secretară a lui Vasile Luca (n. n. - politician comunist și ministru de finanțe, în perioada 5 noiembrie 1947-9 martie 1952; a fost acuzat de „deviaționism” și activități antipartinice; a murit în penitenciarul Aiud, în 1963), pe care a întrebat-o, pe aceeași tonalitate răstită, de ce se află în pușcărie. Olga - care era unguroaică și vorbea o română stâlcită - i-a răspuns, cu vocea tremurândă: „Eu cu Luca făcut stabiliment!” Auzind acestea, Vișinescu s-a burzuluit la ea și i-a spus că nu avea cum să facă „stabiliment”, pentru că dacă ar fi fost așa, nu se mai afla la zeghe, printre „politici”. După ce a plecat tovarășul, noi am luat-o la întrebări pe Olga: „Ce-ai măi, femeie, ești nebună? Cum adică, tu ai făcut stabiliment cu Vasile Luca?!” La care, dându-și seama că a comis o confuzie terminologică, fosta secretară a exclamat – „Aollllleuuuuu!" - a luat-o la goană și a început să bată cu pumnii în ușa celulei, strigând după Vișinescu: „Eu stabilizare făcut cu Luca, nu stabiliment! Ați auzit? Stalilizare făcut!”. (n. n. - se face referire la Reforma monetară din 1952)

„Vișinescu m-a băgat la «Neagra»”

Deși episodul acesta a fost unul amuzant, situația mea s-a complicat în numai câteva ore. Fiindcă am catadicsit să-i răspund cu obrăznicie, tovarășul Vișinescu nu m-a uitat și m-a băgat la „Neagra”, unde m-a ținut o singură noapte. Condițiile de la izolare erau înfiorătoare, iar eu mă îmbolnăvisem de plămâni, încă din perioada detenției de la Oradea, unde am tras un frig aprig - până și în ziua de astăzi am probleme de sănătate din această pricină. Însă, vă mărturisesc că nimic din ce mi s-a întâmplat mie nu m-a durât foarte tare, ci, cel mai mult, m-au marcat chinurile prin care au trecut cei din jurul meu.

Răzvan Gheorghe: De la Jilava aţi fost repartizată la Mislea?

Aurora Dumitrescu: Exact. După câteva luni, am fost transferată la penitenciarul Mislea, unde am fost pusă la muncă. Deoarece primisem o condamnare de șase ani, ceea ce însemna o pedeapsă mare pentru o femeie, am lucrat numai noaptea; acestea erau reglementările. Acolo se găseau trei ateliere: de țesătorie, de destrămat lână și de cusătorie - eu am „prestat” în cel din urmă. De fapt, la Mislea am învățat să folosesc mașina de cusut. Într-o dimineață, după ce am ieșit din tură, l-am reîntâlnit pe torționarul Alexandru Vișinescu - în acea perioadă era repatizat la Mislea pentru a „veghea” asupra deținutelor politice. Tovarășul avea apucătura să se plimbe, îngâmfat, printr-o cameră mare, pe care noi obișnuiam să o numim „sufragerie” - în acest penitenciar destinat femeilor, regimul de detenție era o idee mai îngăduitor decât cel de la Jilava și ni se permitea să socializăm, din când în când, într-o astfel de incintă. Fiind primăvară, eram îmbrăcată cu fusta mea veche, pe care o purtasem în momentul arestării. Vișinescu - un tartor care băgase groaza în toate deținutele - și-a azvârlit ochii prin cameră și i-a cășunat pe o doamnă delicată, foarte frumoasă, care era soția generalului Mihai Romanescu.

„Dacă zeghea a ajuns uniformă națională, halal nație!”

Când a aflat cu cine avea onoarea, canalia a răbufnit deodată, agitându-și labele deasupra capului: "Ăăăăăăăă... soţie de general?! Așa deci! Îi știu io pe toți ăștia de aveau grade babane... Niște trădători care voiau să ducă țara de râpă!” - apoi, fără pic de jenă, a împroșcat-o cu un potop de sudalme (pe care nici nu le pot reproduce) pe doamna Romanescu. Sărmana femeie s-a întors către mine - întâmplător, stăteam una lângă cealaltă - și mi-a spus, revoltată: „Auzi la el, ordinarul... Ăsta nu ar fi fost bun nici să-i lustruiască cizmele bărbatului meu! Spune și tu... ce lacheu penibil!” În acel moment, urmărind-o cu privirea pe doamna Romanescu, Vișinescu a remarcat că sunt îmbrăcată în fustă, și a început să zbiere la mine: „Ce-i cu tine, bă, de ce nu ești în uniformă națională?!” Evident că nu m-am putut abține și i-am răspuns, cu nonșalanță: „Păi, dacă zeghea a ajuns uniformă națională, halal nație!” Pentru această îndrăzneală, Vișinescu m-a azvârlit, din nou, la „Neagra”. I se citea plăcerea în ochi. 

„Mama a plecat cu inima zdrobită, crezând că am murit”

Însă cel mai mult m-a durât altceva, nu zilele petrecute la izolare, în carcera umedă şi întunecată de la Mislea. Cu o săptămână sau două înaintea acestui incident, conducerea penitenciarului mi-a dat permisiunea de a-i scrie o epistolă mamei, în care am menționat, la indicațiile gardienilor, ce să-mi trimită - în principal, era vorba despre niște amărâte de alimente. Fiindcă nu mai știa nimic de mine - de 18 luni! -, mama a venit personal, de la Arad (acolo unde se mutase familia mea) la Mislea, sperând că, poate, o să reușească să mă vadă o clipă. Din Băicoi, sărmana a trebuit să urce, pe jos, întregul deal al Teleajenului, până în vârf, cărând cu ea pachetul pentru mine. Și, ce credeți că a făcut acest porc de Alexandru Vișinescu? Pentru că eu eram la „Neagra”, el a gonit-o pe mama și a refuzat să primească acel  colet micuţ care îmi era destinat. Drept urmare, izbindu-se de această situație absurdă pe care nu o putea înțelege, mama a plecat acasă cu inima zdrobită, fiind convinsă că murisem. Vă dați seama ce a fost în sufletul femeii aceleia?! M-am întrebat de nenumărate ori: oare cum or fi putut să își înghită părinții noștri mâncarea, dumicat după dumicat, când se gândeau că odraslele lor sunt acolo, în carceră, și că mor de foame şi de frig? Am spus și o repet: fie ca lacrimile părinților noștri să arză în veci sufletele tuturor securiștilor și javrelor torționare care ne-au prigonit!

„Am învățat integritatea în casa părintească”

Cât despre lepădăturile care ne-au turnat, nu le voi ierta niciodată! Eu am învățat integritatea în casa parintească, prin pildele de demnitate pe care mi le-au dat mama şi tata, care au refuzat, în mod categoric, orice colaborare cu Securitatea. De exemplu, după ce am fost arestată, un agent i-a propus mamei un troc: să-l țină „la curent” în legătură cu activitățile unor vecini aflați sub supraveghere. În schimbul informațiilor, blestematul i-a promis că îi va divulga penitenciarul în care eram închisă și i-a făgăduit că o va ajuta să-mi trimită niște amărâte de scrisori. Răspunsul mamei a fost unul cât se poate de clar: „Lăsați-o pe fata mea acolo unde e! Eu nu voi fi niciodată o turnătoare!”

Răzvan Gheorghe: Cum a fost după eliberare?

Aurora Dumitrescu: Când am ieșit din închisoare - la 24 iulie 1953 - și am fost trimisă, de la 1 august, cu domiciliu obligatoriu în Beiuș (deși părinții mei se mutaseră la Arad!), m-am împiedicat, în mod constant, de gratiile din „libertate”. O dată pe săptămână, trebuia să mă prezint la circa de miliție, ca să vadă ăia de acolo că nu mă țin de „banditisme”. Apoi, după câteva luni, m-am angajat ca muncitor necalificat și am făcut ridicări topometrice, la Certej, în Munții Apuseni. Acolo am avut noroc de un șef ungur – un om isteț şi de bun simţ, care îi punea pe bărbați să care greutățile așa cum, de altfel, se și cuvenea. În timp, din moment ce eu terminasem o școală pedagogică și aveam o calificare pe care autoritățile nu mă lăsau să o exercit, am început să dau examene la facultăți. Chiar și după ce m-am dus la București, Securitatea m-a descoperit întotdeauna, cu aceeași promptitudine, și m-a zburat din toate instituțiile de învățământ. În acea perioadă, tatăl meu fusese arestat pentru a treia oară, sărmanul, fără să fi avut vreo vină. Securiştii i-au fabricat un nou dosar şi l-au aruncat în temniță, bătrân și slăbit, cu degetele mari de la picioare amputate...

În vizorul lui Mihai Caraman

Întreaga mea viață am fost hăituită și supravegheată de Securitate. După Revoluție, când mi-am răsfoit dosarul de urmărire, am constat că până și Mihai Caraman (n. n. - fost general de Securitate) s-a ocupat de cazul meu. Deși s-a dovedit că era un spion cu ștate vechi - care a sustras documente NATO! -, tătucul criptocomunist Ion Iliescu a găsit de cuviință să-l numească, în 1990, șef al Serviciului de Informații Externe! Mihai Caraman a fost trecut în rezervă abia în 1992, când Manfred Wörner (n. n. - Secretarul General al NATO, în perioada 1988-1994) și-a condiționat vizita la București de schimbarea din funcție a acestui spion securistic (și foarte probabil agent KGB), care compromitea şi otrăvea orice relație diplomatică. Așa că nomenclaturistul Ion Iliescu l-a scos la pensie, dar nu a uitat să-l recompenseze și l-a avansat la gradul de general-colonel. Când am citit dezvăluirile din presă și am văzut semnătura lui Mihai Caraman pe actele de urmărire, am exclamat instantaneu: „Ei, fir-ai tu al dracu'!” Tot în dosarul de la CNSAS am găsit și niște rapoarte informative despre cărțile pe care le dețineam în bibliotecă, ceea ce înseamnă că, atunci când aveau chef, securiștii îmi intrau în casă...

Răzvan Gheorghe: Aţi fost o victimă directă a lui Alexandru Vişinescu. Cum comentaţi procesele foştilor torţionari comunişti?

Aurora Dumitrescu: Niciodată nu este prea târziu pentru aflarea adevărului. Tocmai de aceea, în măsura în care sunt organizate cu profesionalism și cu bună credință , procesele foștilor torționari comuniști sunt cât se poate de utile. Eu am un aspect la care țin foarte mult: domnilor, trebuie să ne asumăm propria istorie! Altminteri, dacă noi suntem atât de ingrați încât să ne ascundem gunoiul sub preș, nu vom putea merge mai departe! Nu știu cât de important este dacă Alexandru Vișinescu sau Ion Ficior vor fi sau nu condamnați de o instanță din România... important este să-i condamne istoria, pentru ca acele orori să nu se mai repete! Am impresia că acei români care nu vor să știe adevărul despre acele vremuri de beznă și prigoană sunt ghidați de un sentiment de vinovăție. Cum poți susține că nu aveai habar de nenorocirile girate de regimul comunist, de crimele săvârșite, când arestările și teroarea erau omniprezente?! Frica a fost arma Partidului Comunist, iar Securitatea a fost sabia și scutul acestuia. Am simțit-o pe pielea noastră.