Cine au fost deținuții politic al căror nume a fost descoperit pe biletul zidit în tencuiala Cazionului din Constanța. Mesaj adresat posterității

Cine au fost deținuții politic al căror nume a fost descoperit pe biletul zidit în tencuiala Cazionului din Constanța. Mesaj adresat posterității

Istoricul, scriitorul și jurnalistul Marius Oprea reconstituie și redă memoriei, într-un amplu articol publicat de Mediafax, identitățile uitate ale unora dintre deținuții politic care au lăsat posterității numele lor, pe o bucată de hârtie ruptă dintr-un sac de ciment și ascunsă în tencuiala unei ferestre zidite a Cazinoului din Constanța, edificiu pe care osândiții anticomuniști l-au reconstruit, cu pușca în coaste și cu moartea pe urme, la începutul tenebroșilor ani ꞌ50.  

CITIȚI și  EXCLUSIV INTERVIU Comori și dureri îngropate în zidurile Cazinoului din Constanța! Un fost deținut politic dezvăluie tainele edificiului renovat la începutul anilor ꞌ50. Totodată, ”Puștiul de la Fortul 13” explică cât de securist a fost Dan Voiculescu

Vă prezentăm clarificările lui Marius Oprea:

”Nu este pentru prima oară cînd am văzut un asemenea bilet, precum cel descoperit în tencuiala Cazinoului din Constanța și a cărui fotografie a apărut pe fluxul știrilor Mediafax din 9 mai. Am reușit însă, de astă dată, să recunstitui destinele a 10 din cei 15 deținuți ale căror nume apar scrise cu creionul pe o hîrtie de sac.

Un mesaj similar celui pe care deținuții politici l-au ascuns într-o fereastră zidită a fostei săli de spectacole de la Cazinou, pe hîrtia ruptă dintr-un sac de ciment am avut ocazia să văd (și să țin în mîinile mele) în Balta Brăilei. Localnicii din Frecăței au demolat acum șapte ani o clădire a fostului lagăr de la Salcia și, într-un zid de cărămidă, într-o sticluță de medicamente, au găsit un bilet cu numele unui inginer și a patru zidari, cu toții deținuți condamnați în 1956 la pedepse între 12 și 20 de ani muncă silnică. ”Lăsăm acest bilet ca martor al mizeriei și suferinței noastre”, se încheia mesajul lăsat către noi, generațiile viitoare, cu slabe speranțe că îl va citi cineva, vreodată. Acel bilet se păstrează și azi la biserica din Frecăței, spre aducere aminte. Aceeași a fost, fără îndoială, și speranța tuturor celor 14 muncitori la stucaturile Cazinoului și a arhitectului care coordona lucrările, în 31 decembrie 1951, cînd au lăsat posterității numele lor, pe o bucată de hîrtie ruptă dintr-un sac de ciment, spre aducere aminte a trudei lor. Dar, cine au fost ei, ce ascund simplele nume de pe acest mesaj adresat posterității?

Am încercat, nu fără dificultate, să reconstitui aceste identități uitate. Deși nu mai lucrez la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, nu m-am putut opri să o fac... Așa cum transcrierea numelor de pe bucata de hîrtie de sac nu poate fi făcută cu exactitate, nici numele arestaților nu sînt întodeauna trecute corect în fișele matricole penitenciare. Pentru această încercare de a reconstitui cît mai fidel identitatea reală a celor din echipa de stucatori-deținuți de la Cazinoul Constanța, i-am căutat pe aceia care aveau un nume cît mai apropiat celui ce poate fi descifrat de pe colțul de hîrtie și, la fel de important pentru fidelitatea istorică, au fost deținuți politici în perioada respectivă, într-unul din punctele de detenție din Dobrogea sau cu șanse mari să fi fost transferat aici, în cursul anilor 1950-1951.

Arhitectul Joja și echipa sa de ”țărani-stucatori” de la Poarta Albă

În 2006, primul an de funcționare efectivă a Insitututului de Investigare a Crimelor Comunismului pe care îl creasem, am trimis o echipă de cercetători la Fortul 13 Jilava. Obținusem în prealabil acordul conducerii Administrației Naționale a Penitenciarelor, uzînd și de calitatea mea de consilier de stat pe probleme de securitate națională, pentru a convinge conducerea acesteia că fișele matricole penitenciare pe care instituția respectivă le avea în păstrare, la Jilava, nu pot și nu trebuie să mai fie considerate drept secrete, ci sînt un bun de patrimoniu istoric, documente de primă importanță. Mai mult decît atît, tinerii mei colegi s-au dus acolo cu un scanner și pe parcursul anului 2006 au copiat toate fișele matricole penitenciare ale deținuților politici, cîte s-au păstrat – aproape o sută de mii de nume, dintre care nu toate însă sînt ale unor deținuți politici. În anul următor, 2007, am început postarea lor pe pagina de internet a Institutului, reușind să ajungem la peste 76.000 de fișe prelucrate și publicate ale victimelor terorii comuniste, pînă în prezent. Nu știu dacă demersul va fi continuat, ori mai degrabă sistat de actuala conducere, așa cum s-a întîmplat cu investigarea locurilor în care au fost îngropați cei uciși de Securitate sau morți în lagăre și închisori, proiect pe care l-am coordonat pînă la înlăturarea mea de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, în luna ianuarie a acestui an.   

Grație acestor fișe penitenciare deja publicate pe pagina de internet a IICCMER, am reușit să aflu cîte ceva despre destinul celor care, așa cum a declarat ziariștilor arhitectul Radu Cornescu, desemnat de Primăria Constanța să colaboreze cu echipa care renovează Cazinoul, ”erau oameni care nu știau dacă vor mai trăi ca să iasă din închisoare. Ei au fost aduși aici parcă spre exterminare, nu știau dacă vor mai prinde libertatea. Cazinoul ne dezvăluie secrete, aceste mesaje erau o legendă și iată că astăzi legenda devine un adevăr”. Iar destinele lor, grație fișelor matricole penitenciare pe care le-am identificat, fac ca numele de pe peticul de hîrtie de sac găsit în fereastra zidită să aibă, fiecare din ele, povestea sa.

Primul (și singurul dealtfel cu notorietate) este numele arhitectului coordonator al echipei de 14 deținuți: Constantin Joja. Frate al filosofului și logicianului marxist Athanase Joja, membru din ilegalitate al PCR și ajuns, după instaurarea comunismului, membru al Academiei RPR, arhitectul Constantin Joja a avut o cu totul altă orientare politică în tinerețe. Prieten al lui Constantin Noica din anii studenției, avea aceeași ”orientare politică” cu acesta. S-a născut în București la 22 iunie 1908, ca fiu al lui Vasile și al Stelianei. A fost condamnat în 16 august 1948 de Tribunalul Militar București la trei ani, pentru ”uneltire contra ordinii sociale” și încarcerat la Aiud, din cauza trecutelor sale simpatii politice. Înainte de expirarea pedepsei, a fost trimis în lagărul de la Poarta Albă, pentru că era încă tînăr și apt de muncă. Pe 11 februarie 1950, i s-a întocmit o fișă matricolă,  primind numărul 676. La expirarea pedepsei de trei ani, i s-a prelungit printr-o decizie ”administrativă” cu încă 12 luni șederea în lagăr (pe 15 iulie 1951), pe motiv că fusese ”simpatizant legionar”. În București, locuise în strada Slătineanu nr.7, unde avea o casă, în care îl așteptau soția sa, Constanța și cei doi copii. Constantin Joja, unul dintre cei mai prestigioși arhitecți este descris în fișa matricolă astfel: avea ”ochii verzi”, înălțimea de 1,72 m și ”părul alb”, își satisfăcuse stagiul militar cu gradul de locotenent. La 31 decembrie 1951, chiar în ziua în care el și echipa sa de stucatori reușiseră să ascundă biletul către posteritate în fereastra zidită, a fost transferat la Capul Midia. A fost eliberat în 12 ianuarie 1953 (pedeapsa fiindu-i prelungită cu încă șase luni, peste termenul stabilit).

Constantin Joja era la mijlocul anilor ’50 un bun prieten al poetului Vasile Voiculescu, participînd deseori alături de el și de alți intelectuali, mari duhovnici precum preoţii Sandu Tudor, Benedict Ghiuş şi Dumitru Stăniloaie, la mai multe cine în casa familiei profesorului Alexandru Mironescu, ceea ce avea să le atragă tuturor condamnarea, la finele anului 1958, în ”lotul Rugul Aprins”, pentru că aceste întîlniri au fost socotite de anchetatorii Securității ”întîlniri cu caracter subversiv”. Constantin Joja a reintrat în malaxorul Securităţii, aşa cum reiese dintr-un tabel al celor care „au avut legături cu arestaţii” din lotul ”Rugul Aprins”, în care la prima poziție apare numele său și mențiunea ”a participat la întîlnirile clandestine de la Mironescu Alexandru şi de la el de acasă, unde s-au purtat discuţii duşmănoase regimului din RPR”. A fost rearestat și a ajuns din nou în furcile caudine ale anchetelor Securității.  

Ca arhitect, Constantin Joja, care a decedat în aprile 1991 la București, a fost unul din  teoreticienii arhitecturii românești, cu contribuții esențiale atît în creația sa, inspirată de tradiția satului românesc, cît și în protejarea, restaurarea și valorificarea monumentelor istorice. Hanul cu Tei a fost restaurat de el la începutul anilor '70, arhitectul Constantin Joja reușind să redea aerul autentic al monumentului. A fost în permanență urmărit de Securitate, din cauza legăturilor pe care le păstrase cu bunul său prieten din tinerețe, Constantin Noica, precum și din cauza fostelor sale condamnări politice.

Un țăran răsculat din Apateu, șeful echipei de deținuți care a făcut stucatura Cazinoului

Echipa de stucatori pe care o coordona arhitectul Constantin Joja era formată în cea mai mare parte a ei din țărani, care aveau, prin firea lor, deprinderi meșteșugărești. Majoritatea lor provenea din lagărul de muncă de la Poarta Albă, dar și din alte două puncte de pe harta penitenciară a Dobrogei – Galeșu și Valea Neagră. Doar doi din cei 14 deținuți din ”subordinea” arhitectului Joja fuseseră înainte de arestare zidari, iar la origine și aceștia doi erau plecați ”de la plug” și nu făcuseră vreo școală specială. Munca la stucatură nu era grea, precum aceea din construcțiile propriu-zise, din carierele de piatră de la Galeșu sau de la Canal. Ea era mai ușoară, dar necesita totuși măiestrie, o aplecare spre frumos și meticulozitate.

Ioan Rusu, primul din lista ”numelor de pe hîrtia de sac”, pomenit ca ”șef de echipă” al celor ce lucrau interioarele Cazinoului, zis și ”a’ lui Adam” era din raionul Ineu, județul Arad, fiu al lui Adam și al Anei și se născuse în 23 mai 1909 în Apateu, unde locuia la data arestării, în 11 august 1949. A fost ridicat de Securitatea din Arad și a fost condamnat de Tribunalul Militar Timiș prin sentința 1811/1949 la trei ani înshisoare, pentru răzvrătire. În vara anului 1949, la Apateu, ca și în alte comune din Bihor și Arad au avut loc revolte țărănești, din cauza cotelor mari impuse la produsele agricole. La finele lunii iulie, a început o acțiune coordonată a trupelor de Securitate și a activiștilor de partid, trimiși în număr mare în zona comunelor răsculate. La Șomoșcheș, Șepreuș și Ineu, activiștii de partid au fost bătuți și alungați, iar la 31 iulie țăranii din Apateu s-au alăturat și ei răsculaților, bătîndu-i și alungîndu-i pe membrii de partid din comună, care făceau propagandă în vederea colectivizării în strigătele de „Niciun bob de grîu la colectare”, ”Să iasă afară toți străinii din comună”, ”Nu avem nevoie de nădragi de la oraș”.

Represiunile nu au întîrziat. Mobilizarea Securității a fost una masivă: s-a tras cu mitraliera în țăranii din comunele răsculate, zeci dintre ei fiind uciși pe loc, inclusiv în Apateu, apoi manifestanții activi la revolte au fost arestați și condamnați. Nu puteau fi arestați toți: după rapoartele partidului, în întrega zonă participaseră la revolte circa 30.000 de țărani. În comuna Apateu au fost executaţi pe loc, după intervenția Securității, trei țărani, Simion Stana de 28 ani, Ioan Mangu de 34 ani şi Petru Moţ, de 53 ani, ale căror cadavre au fost lăsate trei zile neîngropate, sub ochii sătenilor. Alți 22 de țărani au fost arestaţi. Ioan Rusu, șeful echipei de stucatori de la Cazionul din Constanța s-a numărat printre aceștia din urmă. De la Securitiattea din Timișoara, după condamnare, a fost transferat la penitenciarul Gherla, iar de aici la Poarta Albă. Avea serviciul militar satisfăcut (contingentul 1931), absolvise patru clase primare și era căsătorit cu Elena; nu figurează în fișa penală ca avînd copii. La data arestării lui pentru ”instigare” (neprecizată în fișa matricolă, dar foarte probabil în august 1949, cînd au fost reprimate răscoalele) era apolitic. La Apateu avusese un iugăr de pămînt (părinții săi, considerați ”țărani mijlocași” deținuseră cinci iugăre, dar cînd a fost arestat Ioan nu mai aveau niciunul).

Socotind că nu se putea descurca cu atît de puțin pămînt, Ioan Rusu se făcuse zidar. Ca deținut trimis într-un lagăr de muncă, asta i-a fost de mare folos. I s-a întocmit fișa matricolă abia cînd a ajuns la Poarta Albă, în 14 mai 1950 și acolo i s-a specificat profesia, fiind selectat imediat pentru o muncă în construcții ”calificată”, ajungînd astfel să lucreze (și să conducă) echipa arhitectului Joja, care realiza decorațiunile interioare ale Cazinoului. În fișă s-a consemnat, după data care apare pe biletul scris pe bucata de hîrtie de sac, 1 decembrie 1951, un transfer de la Poarta Albă la colonia Galeșu, în 16 noiembrie 1952. După alte două săptămîni, pe 3 decembrie 1952, deținutul cu numărul matricol 2967 Rusu Ioan a fost eliberat, întorcîndu-se între ai săi.

Șeful echipei de stucatori de la Cazinoul din Constanța era descris astfel de gardienii săi: scund de statură (1,58), avea fața ovală, ochii căprui, părul cărunt (la doar 40 de ani) și purta mustață; mai știm despre el, lucru rar consemnat în fișele matricole penale, că a fost ”evidențiat” și ”premiat”, muncind ”peste normă” și că a avut în detenție o comportare ”foarte bună”. Nu știm ce s-a ales de el după eliberare, cum nu știm de altfel nimic nici în legătură cu ceilalți pomeniți mai jos, dar, fără îndoială, ca foști deținuți politici, nu au avut o viață ușoară în regimul comunist.

”Echipa de stucatori”: țărani, un ceferist, un medic și un fost țapinar

Singurul zidar ”calificat” din echipa de ”stucatori”- deținuți politici de la Cazinoul din Constanța condusă de arhitectul Constantin Joja, al căror nume apare pe fîșia de hîrtie de sac găsită în fereastra zidită de la Cazinoul din Constanța cu prilejul lucrărilor de restaurare, în afara șefului echipei de stucatori, era Iuliu Marton, născut la 7 mai 1902 în Aldorf, raionul Bistrița, din părinții Pantelimon și Ana, domicliat la data arestării în Cisnădie – Sibiu, ”de profesie zidar”. Era căsătorit cu Ermina, aveau împreună o casă, unde îl așteptau să se întoarcă un băiat și patru fete. În fișa matricolă penitenciară se specifică înălțimea lui, 1,69, fața ”smeadă”. ”ochi albaști, păr castaniu”. Deținutul cu numărul matricol 3245 fusese arestat în 24 februarie 1949 și condamnat la 3 ani (prin sentința 496/1949 a Tribunalului Sibiu) pentru ”trecere frauduloasă a frontierei”, fiind probabil un repatriat clandestin din lagărele de prizonieri din vest, ca mulți în situația lui. În 24 mai, după ce a mai lucrat și pe un șantier la Tașaul, în același an era deja în lagărul de la Poarta Albă. Reiese că în timpul lucrului s-a încadrat ”în normă”, comportarea lui fiind bună. A fost eliberat la 23 februarie 1952.

Pe Ștefan Anastasiu din Ploiești l-am identificat drept absolvent de medicină și printre cei mai tineri membri ai echipei de ”stucatori”. Avea 27 de ani în 1951, fiind născut în ianuarie 1924. Ajunsese deținut la Poarta Albă cu matricola 6127 la 18 august 1950, în special pentru că făcuse aceeași politică liberală ca și tatăl său, avocatul  Nicolae Atanasiu. Era necăsătorit, cu o înălțime medie (ca toți membri echipei), de 1,70 m, avea ochi căprui, păr castaniu, fața și bărbia rase, fără semne particulare. Arestat în 13 august 1949, a fost condamnat la 3 ani pentru ”uneltire contra ordinii sociale” (în baza art.209 Cod Penal, care a ”produs” în acei ani cele mai multe victime, fiind foarte ”generos„ interpretat de anchetatorii Securității), prin sentința 445/1950 a Tribunalului Militar București. La 16 noiembrie 1952, a fost transferat la Galeșu, iar la 2 februarie 1953 înapoi la Poarta Albă. La 14 februarie a fost eliberat, în urma deciziei Comisiei de verificare. Purtarea sa a fost considerată ”satisfăcătoare”.

Ilie Vlădescu, zis ”Frîncu” a ajuns la Poarta Albă pe 5 iunie 1950, matricola 4388, și a avut norocul să fie selectat ca ”stucator” la șantierul Cazinoului, fiind inapt pentru o altă muncă – avea ”mîna dreaptă fracturată”, poate ca urmare a ”anchetei” la Securitate. Născut în 25 iulie 1910 la Mehadia, din țărani săraci, fiul lui Petru și Maria, era fost ceferist, căsătorit cu Călina; aveau o fată. Averea sa era un iugăr de pămînt și o casă ”cu 2 camere”. Nu făcuse politică, avea înălțimea 1,68, ochi căprui, păr șaten, ”fruntea înaltă”, ”mustață castanie”. Pînă la arestarea lui în 8 aprilie 1949 ”n-a mai fost condamnat”. Primise 3 ani de închisoare și 5.000 lei amendă, tot pentru ”uneltire”, în baza articolului 209, prin sentința 39/1950 a Tribunalului Militar Teritorial Timiș.

La 16 noiembrie 1952, ”Frîncu” a fost transferat la Galeșu, de unde a fost eliberat în 22 februarie 1953, în urma unei decizii a unei comisii de verificare. În fișa lui matricolă penală se arată că s-a încadrat ”în normă” și a avut o comportare bună, în timpul detenției în lagăr. Nici despre destinul său nu mai știm altceva, în afara dorinței de a nu fi uitat, trecîndu-și numele pe acea bucățică de hîrtie de sac, care a făcut ca să pot găsi și aceste cîteva date despre unul dintre ”dușmanii de clasă”, care au lucrat la stucaturile interioare ale Cazioului din Constanța.

Nume greșite, nume cu destin posibil și nume pe veci fără istorie

Cum arătam în articolul de ieri, transcrierea numelor de pe bucata de hîrtie de sac nu poate fi făcută cu exactitate, atîta vreme cît nu o am în fața ochilor; apoi, deseori numele celor  arestați este și el în multe cazuri trecut greșit pe fișele matricole penitenciare de către gardienii de la grefa lagărelor și închisorilor, pe care școala nu-i dăduse afară din casă. Am făcut însă o corelare între numele celor din echipa de stucatori-deținuți de la Cazinoul Constanța care apar pe bucata de hîrtie de sac zidită într-o fereastră a acestuia în ziua de 31 decembrie a anului 1951 cu un nume cît mai apropiat, corespondent al celui de pe listă, cu cele din fișele matricole și, respectînd rigoarea istorică, i-am căutat pe deținuții politici care la data respectivă se aflau într-unul din lagărele de muncă din Dobrogea, ori care ar fi putut să fie transferați aici, înaintea anului nou 1951/1952.

În fișele matricole penitenciare nu există niciun ”Jercău Constantin”, dar l-am identificat pe Jercan Constantin, născut la 27 octombrie 1913 în Măneciu-Ungureni, raionul Vălenii de Munte, fiul lui Constantin și Alexandra, cu originea socială țăran mijlocaș, avînd în proprietate o jumătate de hectar de pămînt. Era căsătorit cu Rodica, avea doi băieți și fusese membru al ”Partidului Agrarian”. Nici el nu era înalt, avea 1,65 m, ochii căprui și părul castaniu. În libertate, lucrase ca muncitor forestier, ca și părinții săi, calificîndu-se și ca dulgher – ceea ce i-a fost de folos în lagăr, pentru că nu a fost pus la spart piatră. Fișa matricolă penală din 8 iunie 1950 arată că a fost condamnat la 2 ani și 6 luni pentru ”uneltire contra ordinii sociale”, fiind arestat la 30 mai 1949 și condamnat prin sentința 100250/1950 a Tribunalului Militar Brașov.

La expirarea pedepsei, ”s-a dat ordin de încadrare în U.M. (”unități de muncă”, denumire eufemistică pentru lagăre – n.n.) pentru încă 60 de luni”. A trecut pe la Galeșu (transferat în 16 septembrie 1952), Poarta Albă (26 septembrie 1953). În 3 noiembrie 1953 a ajuns la Peninsula. Purtarea în detenție a fost ”bună”. A fost eliberat abia în 11 mai 1954. Nu a stat însă mult în libertate.  Ca și arhitectul Joja, coordonatorul echipei de stucatori, Jercău a fost rearestat în 31 octombrie 1959, sub acuzația de a fi fost legionar și a fost condamnat de Tribunalul Militar Teritorial București, la 15 ani pentru uneltire. După ce inițial a fost depus în penitenciarul Ploiești,  la 17 februarie 1962 a fost transferat la Aiud, marea temniță în care erau concentrați de către regim ”dușmanii cei mai periculoși ai poporului”. Spre deosebire de ceilalți din echipa de stucatori, a fost urmărit de ghinion, făcînd în total peste 10 ani de temniță. A fost eliberat la 31 iulie 1964, fiind grațiat prin Decretul 411 de restul pedepsei (care i-ar fi încetat în 1 octombrie 1974). A declarat, după cei zece ani stați în lagăre și temnițe, că se întoarce la ”același domiciliu” din Măneciu-Ungureni.

Pe lista echipei de stucatori apare și numele unui Pop Ioan. Nume destul de comun, în fișele matricole penitenciare am identificat 81 de personae care corespund acestuia. Dar numai unul se potrivește și criteriului de a se fi aflat într-o colonie de muncă din apropierea Constanței, în preajma sfîrșitului anului 1951: e vorba de Ioan Pop zis ”Mîțu”, deținut din 1 noiembrie 1950 la Valea Neagră. În libertate fost ” plugar”, născut în 8 octombrie în Văleni, raionul Jibou, regiunea Cluj, fiul natural al Anastasiei ( mama sa ”agricultoare” fiind decedată la data arestării lui). Avea un metru șaizeci și șase înălțime, fața smeadă, ochii negri. Absolvise șapte clase și era membru al Frontului Plugarilor. A fost arestat la 1 iulie 1949 și condamnat de Tribunalul Militar Cluj la 7 ani închisoare și 2.000 lei amendă, pentru ”uneltire”. În 20 iulie 1953 a fost transferat la Gherla, de unde a fost eliberat în 26 iunie 1956, la expirarea pedepsei.

Am identificat în fișe și pe Hosu Petru (nu Petre, cum apare în transcriere), născut în 15 iunie 1895, care a fost arestat la 10 iunie 1951 și din arestul Secției Raionale a Securității Poporului Satu Mare, de către care a fost ”predat Securității” (se înțelege că eșalonului superior) în 21 iunie, spre ”internare” (termenul folosit în genere pentru trimiterea în lagăr). Născut în Ciumești, raionul Carei, era căsătorit cu Terezia, cu care avea doi băieți și două fete; era socotit chiabur, fiind proprietarul a opt hectare de pămînt. Avea 1,59, părul încă negru, ”fața ovală rasă”; la ”semne particulare”, se consemna: ”lipsește ochiul stîng”. Dreptul, cel rămas, era căprui. Dacă într-adevăr acest Petru Hosu a făcut parte și el din echipa de stucatori a arhitectului Joja de la Cazinoul din Constanța, atunci era cel mai în vîrstă membru al acesteia, căci majoritatea erau în jur de 40 de ani, iar el avea 56.

Nu am găsit în fișe niciun deținut cu numele de Coraș Ionel, dar în aceeași perioadă, un anume Covaci Ion, poate Ionel, din județul Arad, născut în 20 aprilie 1930 era deținut chiar la Constanța (i se face fișă matricolă în 22 august 1951). Fusese arestat în 26 iunie 1951 pentru ”crimă de uneltire”, făcînd parte ”dintr-o organizație subversivă”, deși se consemnează că era ”membru UTM”. În 22 august 1951 se afla în Penitenciarul Constanța A fost transferat în 28 august 1951 la Valea Neagră, de aici a stat o vreme în areiar din 3 decembrie 1954 la Poarta Albă. În 12 martie 1956 era transferat la Ocnele Mari, iar în 29 noiembrie același an s-a ”dat ordin de eliberare anticipată și predare Miliției pentru D.O. (domiciliu obligatoriu – n.n.) în comuna Lățești – Fetești, raionul Constanța, pe 24 de luni”. Poate la o analiză mai atentă a ”hîrtiei de sac”, dacă o voi avea vreodată în mînă, să pot confirma sau infirma că Ion Covaci era într-adevăr acel ”Ionel”, unul dintre ultimele nume de pe listă – fapt posibil, pentru că ar fi fost, la cei 21 de ani ai săi, mezinul echipei de stucatori coordonată de arhitectul Constantin Joja, care a amenajat interioarele Cazinoului din Constanța.  

La fel, în fișe nu există niciun ”Hosu Gheorghe”, ci un Hoza Gheorghe, care în 29 octombrie 1951 se afla deținut în penitenciarul Dej. Ca și în cazul lui Petru Hosu, nu există o mențiune clară a transferului său în lagărele din Dobrogea, în cursul acelui an. Era născut în 1910 în Gîrbăul Dejului, regiunea Cluj, avea un hectar de pămînt ”din reforma agrară”, un băiat și o fată cu soția lui Ruxandra și era de meserie tinichigiu. Avea un metru și șaptezeci și patru înălțime, părul căprui, ochi albaștri și ”degetul mijlociu de la mîna dreaptă anchilozat”. E posibil ca după predarea lui către Securitate să fi fost totuși transferat într-un lagăr, întrucît, cu excepția degetului ”anchilozat” era apt de muncă și avea o condamnare mică – criterii avute în vedere la o asemenea ”selecție” pentru ”internare” la muncă forțată.      

”Dușmanul de clasă” din lagărele Securității erau tocmai țăranii și muncitorii

Restul numelor de pe hîrtia care a fost ascunsă în acea fereastră zidită a Cazinoului din Constanța nu mai dezvăluie destine despre care să putem pomeni ceva. Nu am găsit niciun deținut cu numele de Botoș Dumitru ”din județul Arad”, cum apare al treilea de pe bucata ruptă din sacul de ciment: în fișele matricole penale există 19 fișe matricole penale pe numele Botoș, 18 bărbați și o femeie. Sînt doi cu prenumele Dumitru, dar niciunul din județul Arad și cu condamnări corespunzătoare anilor 1950-1951, care să fi fost deținut atunci în lagăre din Dobrogea. Pe numele Sava Nicolae sînt patru fișe matricole penale. Niciunul în perioada respectivă, în lagăre de muncă din apropierea Constanței. Nu am identificat niciun ”Ciscău Gheorghe”, niciun ”Gorbovan Gheorghe” și niciun ”Bamer Fidel”. E posibil să nu fie trascrise numele lor corect în preluarea făcută de presă. Fotografia publicată nu ajută nici ea, iar în lipsa posibilității consultării originalului, am căutat și variante apropiate. Dar nu am găsit.

Și e posibil ca nicio urmă privid trecerea lor prin lagăr, și prin echipa de ”stucatori”-deținuți de la Cazinoul din Constanța să nu mai existe pe undeva. În 1967-1968, Consiliul Securităţii Statului a făcut o analiză, pentru a reconstitui numărul celor trimiși, prin ”măsuri administrative”, în ”unităţi, colonii şi locuri de muncă obligatorie”. Au fost identificate peste 29.000 persoane, dintre care cei mai mulți au fost trimiși la Canal și în coloniile de muncă din Dobrogea, ori la minele de plumb din nordul țării. Cifra totală a victimelor lagărelor a fost însă mult mai mare, întrucît chiar un document intern, strict secret al Securităţii din acei ani arăta că “posibilităţile de a stabili în mod cît mai complet” acest număr sînt limitate de faptul că în arhivele Securităţii ”nu se mai pot identifica multe documente. Din relatările unor ofiţeri ce muncesc în prezent în acest sector, rezultă că în anul 1954, fostul şef al Serviciului de evidenţă, colonel Popescu Gheorghe (Gogu), în prezent ambasador în Birmania, a ordonat distrugerea fişelor de evidenţă pentru aproximativ 17.000 persoane ce au fost internate administrativ”.

Se ștergeau astfel toate dovezile care ar fi putut demonstra ceea ce se vede și din acest ”eșantion” al echipei de stucatori de la Cazinoul din Constanța: și anume că ”dușmanii clasei muncitoare” care ticseau lagărele și închisorile României în numele ”luptei de clasă” erau, în marea lor majoritate, muncitori și țărani.

Numele a 10 din cei 15 oameni pomeniți mai sus, un arhitect, un șef de echipă și alți 13 deținuți care apar scrise cu creionul pe o bucățică de hîrtie de la un sac de ciment, zidită pe 31 decembrie 1951 într-un perete al Cazinoului din Constanța, unde lucrau la realizarea stucaturilor din interiorul clădirii au acum și o poveste. Cei zece oameni, deținuți politici din ”echipa de stucatori” de la Cazinoul din Constanța au, de acum, totuși, mica lor istorie și pomenire – 10 destine, dintr-o listă de 15 nume, toate pentru eternitate.