"Locul meu este acolo
unde deranjez cel mai mult"
(Paul Goma)
De la bun început trebuie spus că amplul genocid săvârșit de comuniști pe traseul Canalului Dunăre-Marea Neagră este încă insuficient cunoscut. Ca pretutindeni în Gulagul românesc, Securitatea și partidul unic și-au premeditat și mascat crimele în mod programatic, conspirativitatea totală ducând la o veritabilă psihoză a secretului.
Drept urmare, evidențe exacte ale morților fie nu s-au ținut, fie au fost sumare, fie s-au realizat peste ani, și asta doar pentru a fi folosite în reglările de conturi dintre satrapii comuniști, deși, de cele mai multe ori, astfel de înscrisuri mai degrabă ascund decât dezvăluie adevărul, fiind pline de liniuțe și spații albe: bunăoară, în nenumărate situații cauza decesului nu este stipulată sau nu are legătură cu realitatea, fișele sunt pline de greșeli, locul de înhumare nu este cunoscut sau se știe doar cu aproximație ș.a.m.d.. Nu în ultimul rând, multe documente și arhive au fost distruse de-a lungul timpului.
Podul.ro vă prezintă, în exclusivitate, concluziile cercetărilor efectuate de fostul deținut politic Mirel Marin Stănescu, care a încercat, la începutul anilor ꞌ90, să dea de urma martirilor de la Canal, împreună cu regretatul fost deținut politic Vlad Nicolau. Clarificările domnului Mirel Marin Stănescu sunt prețioase și dau amploarea dezastrului și genocidului din cele 18 lagăre de exterminare ale Canalului, cercetarea investigând atât cauzele cât și eșecul acestei aventuri criminale inițiate la îndemnul URSS.
Oficial, scopul Canalului era realizarea unei căi de transport pe apă care să unească Dunărea cu Marea Neagră și care să scurteze cu 260 de kilometri traseul deja existent, ajutând astfel și la îmbunătățirea irigării Dobrogei, zonă problematică în acest sens. Neoficial însă, scopul acestei sminteli era nimicirea, lichidarea fizică a oponenților politici sau pur și simplu a unor oameni considerați periculoși pentru regim.
Deținuții politici au fost implicați masiv încă de la începutul lucrărilor Canalului, domnul Mirel Marin Stănescu explicând că agonia lor a coincis cu agonia marelui proiect comunist, întrucât victimele Canalului au fost totodată și victimele regimului comunist confruntat cu primul lui faliment major.
Inevitabil, expunerea va dezvălui culmi ale cruzimii și torturi abominabile. Iată un exemplu:
”În toate coloniile de muncă de pe Canal se practica pe scară largă bătaia. Utilizarea la munci grele a deținuților bolnavi, rațiile de hrană neîndestulătoare și epuizarea permanentă au făcut ca moartea să vină pur și simplu. O parte dintre aceștia și-au găsit sfârșitul în chinuri care ar fi greu de închipuit dacă n-ar fi descrise chiar în documente oficiale ale Securității. Astfel, după 15 zile de carceră, deținutul Răpciug Ion, de la lagărul Cernavodă, a fost dus la infirmerie cu ambele picioare cangrenate, pentru că fusese legat cu lanțuri peste cizmele de cauciuc ce le avea în picioare. Când a fost adus la infirmerie și i s-au tras cizmele, i s-a dezlipit și talpa picioarelor, care putrezise. Medicul coloniei i-a făcut trimitere la spital, dar comandantul, locotenentul-major Cormoș Florian, nu a aprobat. Deținutul Răpciug Ion – un tânăr de 23 de ani – avea să moară în cele mai cumplite chinuri, după o agonie de câteva zile, la infirmeria lagărului, în februarie 1953”.
Podul.ro vă prezintă concluziile domnului Mirel Marin Stănescu – mai multe detalii AICI.
Răzvan Gheorghe: Domnule Stănescu, știu că în 1991 ați încercat, împreună cu regretatul fost deținut politic Vlad Nicolau, să dați de urma martirilor dispăruți în lagărele de muncă și de exterminare ale Canalului Dunăre-Marea Neagră. De asemenea, am citit articolul pe care l-ați publicat în ”Memoria. Revista gândirii arestate”, articol în care ați analizat pe larg monstruozitatea Canalului. Vă provoc să tratăm problematica și în acest interviu. Așadar, care sunt concluziile dumneavoastră referitoare la genocidul săvârșit în lagărele Canalului?
Mirel Marin Stănescu: Problematica aceasta a Canalului este una foarte complexă și, din pacate, încă insuficient cercetată. O să vă prezint concluziile la care au ajuns căutările mele, concluzii care se bazează pe documentele la care am putut avea acces și pe mărturiile unor deținuți politici trecuți prin lagărele Canalului, consultând totodată marea majoritate a studiilor și articolelor publicate în domeniu de istorici și autori consacrați.
Puțini mai știu astăzi că ideea construirii unui canal între Dunăre și Marea Neagră apăruse încă din 1937, în contextul căutării unei soluții de scurtare a căii naturale de navigație a Dunării. Corpul ingineresc român avea să prezinte încă de atunci o serie de studii, ultima inițiativă în acest sens consumându-se în perioada lui Ion Antonescu, mareșalul intenționând să realizeze lucrările cu sprijinul financiar al Germaniei. Răbufnirea celui de-Al Doilea Război Mondial a cauzat îngroparea proiectului.
După 6 martie 1945, când regimul comunist de la noi s-a instalat cu sprijinul trupelor rusești de ocupație, la sugestia lui Stalin, Gheorghe Gheorghiu-Dej decide realizarea Canalului Dunăre-Marea Neagră. Să nu uităm că Gulagul stalinist a angrenat, în construirea diverselor proiecte sovietice megalomanice, nu mai puțin de 10,4 milioane de deținuți doar în perioada 1934-1947. Să nu uităm nici că, în 1930, 250.000 de ”inamici politici” au săpat, au spart și au cărat piatră pentru construirea canalului Marea Albă-Marea Baltică, lung de 240 de kilometri și lăsat inutilizabil, deși 30.000 dintre osândiți au pierit acolo, în cele mai cumplite condiții pe care ni le-am putea imagina. De asemenea, în 1939 a funcționat cel mai vast sistem concentrațional sovietic, canalul Baikal-Amur, unde au robit 560.000 de dușmani ai orânduirii sovietice, murindu-se pe capete.
Se pare că însuși Stalin i-a sugerat lui Gheorghiu-Dej să conceapă Canalul. În celebra pagină despre Canal, din romanul „Cel mai iubit dintre pământeni” (volumul I pagina 210, editia a-III-a), aflăm că Gheorghiu-Dej se destăinuie autorului Marin Preda:
”...îndelung la o cafea despre politica acelor ani, 1948 - 1952, despre burghezia doborâtă care nu înțelege idealurile noastre ... Să vezi: m-am hotărât atunci când mă duc la Stalin. Am început cu chestiunea economică... Țara nu are mijloace pentru realizarea primului nostru plan cincinal. N-avem bani ... Numai un împrumut extern ne-ar putea ajuta. A doua chestiune e politică: Am luat noi puterea, am naționalizat industriile, am pus conduceri noi, am alungat miniștrii burghezi și pe Rege, dar burghezia cu toate cadrele ei politice și militare ne pândește, râde de noi, îi așteaptă pe americani. Ce să facem, cum să procedăm tovarășe Stalin? Uite Gheorghe, mi-a spus, ce-ți sugerez să te înfățișezi (...) Bani să vă dau nu am ... În chestiunea cadrelor burgheze care râd de voi ... și mă duc în fața unei hărți a României. Luă în mână un băț, îl puse pe la Cernavodă și de acolo făcu un semn cu el până lângă Constanța. Pe aici, zice, faci un canal care să lege Dunărea de Marea Neagră și-i trimiți acolo să-l sape pe toți aceia care râd de voi și îi așteaptă pe americani ... și mai fertilizează și Dobrogea care mi-a spus că duce lipsă de apă. O să-ți dau unele excavatoare și niște cadru de-ale noastre care au mai făcut canale”. Dincolo de justificare propagandistică a acestui scriitor, mai mult decât spune legenda, nu am putut afla.
E însă indubitabil că exemplele pilduitoare ale sovieticilor au fost urmate și în România, pas cu pas, cu toate consecințele genocidare și puțin spus dezastruoase. În articolul meu din ”Memoria. Revista gândirii arestate”, articolul la care ați făcut trimitere și dumneavoastră, am evidențiat faptul că Gheorghiu-Dej și acoliții săi au fost încurajați din plin de sovietici ca să pornească în această aventură criminală prin excelență, aventura Canalului Dunăre-Marea Neagră. Chiar și proiectele de construcție aferente acestui plan megalomanic – proiectul tehnic general și cel de execuție – aveau să fie întocmite sub îndrumarea directă a ”specialiștilor” sovietici, printre care se număra și ”savantul geolog de valoare mondială” N.N. Maslov. Așa-zisul ajutor virat de URSS avea o explicație pe cât de simplă pe atât de venală: jefuirea ca-n codru a României prin forțarea autorităților de la București să achiziționeze, la prețuri uriașe, utilaje vechi și uzate aduse din lagărele reusești și care desfășuraseră lucrări similare la canalul Volga-Don și la rețeaua de canale dintre Marea Albă și Marea Caspică. Fără piese de schimb și ajunse într-un stadiu avansat de uzură, utilajele acestea s-au dovedit a fi simple mormane de fier vechi, deși, atenție, România le-a plătit cu mărfuri care, de regulă, se achiziționau cu valută forte și aur.
Planurile de construcție au fost finalizate în luna mai a anului 1949, de o comisie specială româno-sovietică și au fost aprobate de Consiliul de Miniștri la 22 iulie, prin rezoluția 613.
Canalul avea în proiect o lungime de 67 de kilometri și a fost planificat a se construi de-a lungul a 5 ani, costul întregii lucrări fiind estimat la 140 miliarde de lei, o sumă realmente exorbitantă pentru puterea economică a României acelor ani. Oficial, scopul Canalului era realizarea unei căi de transport pe apă care să unească Dunărea cu Marea Neagră și care să scurteze cu 260 de kilometri traseul deja existent, ajutând astfel și la îmbunătățirea irigării Dobrogei, zonă problematică în acest sens. Neoficial însă, scopul acestei sminteli era nimicirea, lichidarea fizică a oponenților politici sau pur și simplu a unor oameni considerați periculoși pentru regim.
Cu scopul asigurării necesarului de forță de muncă, Securitatea a făcut arestări rapide în rândul membrilor partidelor istorice, în rândul așa-numiților chiaburi, al proprietarilor expropriați, al foștilor ofițeri deblocați și al vechilor polițiști, al foștilor funcționari ai aparatului de stat, dar și în rândul clericilor Bisericii greco-catolice și ai Bisericii romano-catolice, această urgență lovindu-i în plin și pe țăranii care se opuseseră colectivizare. De notat un aspect foarte important: toți aceștia nu fuseseră judecați sau condamnați de vreo instanță, oricare. Sa folosit în schimb eufemismul ”condamnat administrativ”, sintagmă care avea scopul să salveze niște aparențe, să mascheze ilegalitatea situației. Cu alte cuvinte, dacă la Canal era nevoie de 5000-6000 de oameni, era telefonat tovarășul Teohari Georghescu, ministrul de Interne, care îl trimitea la ”treabă” pe colonelul Dulgheru, satrapul de la Direcția de Cercetări Penale a Securității, care decidea câți oameni urmau să fie arestați din fiecare județ.
Folosirea soldaților în termen la unele acțiuni aferente construirii Canalului reprezenta o altă dimensiune a muncii silnice. Cruda realitate e că soldații – în special cei cu ”origine nesănătoasă” – au fost groaznic umiliți, fiind folosiți ca salahori, și asta nu doar în anii ꞌ50, ci de-a lungul întregii perioade comuniste. La munci au participat și deținuți de drept comun, care, așa cum am mai precizat în acest interviu, se bucurau de o sumedenie de privilegii.
Deținuții politici au fost implicați masiv încă de la începutul lucrărilor Canalului. Am spus-o și o repet: agonia lor a coincis cu agonia marelui proiect comunist, întrucât victimele Canalului au fost totodată și victimele regimului comunist confruntat cu primul lui faliment major.
Haideți să vorbim puțin despre adevăratele cauze ale eșecului de la Canal, cauze despre care comuniștii n-au vorbit niciodată în mod public. În primul rând, nu s-au analizat în mod corect posibilitățile financiare și tehnice ale țării înainte de a se începe această nebunie de proporții. Când planurile au fost finalizate și au ajuns pe șantiere s-a constatat că proiectul de execuție, comparat în raport cu proiectul tehnic general, suplimenta cu aproape 50% volumul total al lucrărilor și al costurilor. Problemele erau multiple: studiile geologilor sovietici, realizate pe traseul Canalului, s-au dovedit în cel mai bun caz aproximative, dacă nu eronate pe de-a întregul, în timp ce utilajele importate din URSS refuzau să funcționeze.
Finalmente, lovindu-se de un eșec rușinos, care se contură mai mare și mai mare cu fiecare zi ce trecea, Gheorghe Gheorghiu-Dej și ceilalți satrapi din fruntea regimului comunist aveau să folosească din plin Securitatea cu scopul de a arunca întrega vinovăție pentru aceste informații situație în cârca unor ingineri, tehnicieni și simpli muncitori de pe șantierele Canalului, care urmează să fie judecați, condamnați și prezenți public drept țapi ispășitori. Securitatea era oricum infiltrată adânc, de la bun început, în toate compartimentele Canalului, supraveghind orice mișcare și recrutând informații pretutindeni, așa cum certificat numărulase documente, printre care și unele semnate de Nicolae Doicaru, pe atunci maior de Securitate. Fără spioni, informatori și armate de oportuniști, șantierele și lagărele Canalului ar fi fost imposibil de controlat, asta-i clar.
Traseul preconizatului Canal a fost organizat în 18 șantiere-lagăr, printre care: Columbia (o periferie mizeră a Cernavodei, căreia i se spunea ”Columbia” în derâdere), Saligny , Medgidia , Poarta Albă , Noua Culme , Galeșul , Peninsula (Valea Neagră ) , Capul Midia , Constanța și alte 9 puncte de lucru. În septembrie 1949 avea să apară un ziar special numit ”Canalul Dunare-Marea Neagră” - desigur, e vorba despre un organ al comitetului de partid condus de un anume Atzer, ulterior plecat în Israel. În primul număr al acestei foi era publicat în integralitate un discurs-fluviu al Anei Pauker , pe care-l rostise cu prilejul zilei de 23 August și în care, anunțat ea, ”Canalul îl vom construi noi fără burghezie și împotriva ei” . Citatul ăsta a fost scris cu majuscule roșii pe o pancartă care a fost înfipt în centrul lagărului de la Cernavodă.
În iulie 1949 s-a organizat cel dintâi șantier al Canalului, la Poarta Albă. Primul director a fost Timofte Gheorghe, iar comandantul lagărului de deținuți – sau ”efective MAI”, cum li se spunea eufemistic – era colonelul criminal Augustin Albon, brigadier șef fiind Marin Stănciugel, un țigan sadic, criminal de drept comun care își omorâse nevasta. Într-o noapte, Stănciugel l-a aruncat în cuptorul de ars cărămida pe un deținut tânăr, avea în jur de 30 de ani – Dragoș Rambela, aviator bucureștean și fiu de general care fusese condamnat pentru o tentativă de trecere a frontierei. Ulterior s-a făcut o anchetă formală și cazul a fost mușamalizat rapid. Despre acest episod îngrozitor povestește criminalul Franț Țandără în interviul acordat doamnei Doina Jela , interviu publicat în valorosul volum ”Drumul Damascului” . Numeroase informații veți afla și din cartea fostului de produs politic Remus Radina - ”Testamentul din morgă” . Tot în lagărul de exterminare de la Poarta Albă, un alt brigadier, Dorneanu , fost ofițer, era omul de încredere al ofițerului politic. După ce că deținuții veneau extenuați în urma a 10-12 ore de muncă strivitoare, timp în care săpau, cărau pământ cu roaba și spărgeau bolovani cu barosul, acest Dorneanu îi ținea până târziu în noapte ca să învețe ”cântece de reabilitare”, pe care mai apoi erau nevoiți să le cânte încolonați, la plecarea și la întoarcerea de la muncă. Iată o mostră de stupizenie strigătoare la cer:
„La Canal să ștergem pata
Negrelor greșeli trecute
Drum să facem cu lopata
Și elanuri renăscute”.
La indicația conducerii politice s-a alcătuit peste noapte și o ”brigadă artistică”, formată din deținuți care improvizau și interpretau parodii ca aceasta:
„A venit și rândul meu
Să te joc acum și eu
Hopa, hop într-un picior
Domnule exploatator”.
Nu de puține ori se organizau diverse spectacole propagandistice cu rol ”educativ” și de ”reabilitare”. În realitate, ”reeducarea” deținuților politici începuse în forță la Pitești, la 6 decembrie 1949, acolo unde Securitatea îi organiza și îi coordona pe Eugen Țurcanu și pe acoliții săi, însă spălarea științifică a creierului s-a extins și în alte închisori și lagăre, în special la Gherla și la Canal.
La Peninsula-Valea Neagră, colonia cu cel mai dur regim, cu cele mai complexe lucrări și cu cele mai multe puncte de lucru, au fost înființate, prin luna mai 1950, cunoscutele brigăzi 13 și 14, cu studenți reeducați aduși de la Pitești, conduse de temuții Bogdănescu și Enăchescu. Aceștia răspundeau, în principal, de îndeplinirea normelor zilnice de muncă, forțându-i pe deținuți atât de aprig încât mulți au murit de epuizare. Totodată, în aceste două brigăzi erau transferați, la indicația ofițerului politic Chirion și a comandantului Georgescu, deținuții ”periculoși și recalcitranți”. Intrați în chinurile reeducării de la Canal, deținuții vizați trebuiau să declare ce nu spuseseră în anchetele Securității, dar și ce discutau ceilalți deținuți între ei. Există mărturii potrivit cărora reeducatorii conduși de Bogdănescu își torturau noaptea victimele, în timp ce unul cânta la acordeon, pentru a le acoperi țipetele. Enăchescu avea obiceiul să-și chinuiască unchiul, pe fruntașul țărănist Marin Pițigoi. Este notoriu cazul reputatului medic chirurg Simionescu, care, nemaiputând suporta supliciile reeducării, s-a aruncat în perimetrul interzis al gardurilor de sârmă ghimpată, fiind împușcat mortal de santinela din prepeleac, această crimă cu sânge rece fiind comisă în ziua de 12 iunie 1951.
Reeducarea avea efecte distrugătoare și degenerative. Fostul deținut Dumitru Bacu relatează, în cartea sa ”Pitești”, că tânărul ofițer Dorneanu – pe care l-am amintit mai sus, mutat de la Poarta Albă la Peninsula și trecut printr-o altă școală de reeducare decât cea de la Pitești, ajungând astfel brigadier la Canal – a găsit de cuviință să-și primească mama, la primul vorbitor avut, cu următoarea frază: ”Pleacă de aici, curvo, din cauza educației care mi-ai dat acasă, am ajuns la Canal. Nu vreau să te mai revăd. Eu nu am mamă”. Făcându-i pe părinți vinovați de defectele și greșelile copiilor, comuniștii atei urmăreau crearea unui complex de culpabilitate familială în care deținutul era doar victima educației primite în familie.
Odată ajunși în lagărele Canalului, deținuții politici erau supuși procesului de ”reeducare prin muncă” și nu numai. Bunăoară, la Galeșul,locotenentul-major Petrică, șeful lagărului, le ținea deținuților, încă de la sosire, următoarea cuvântare pe care memorialistica o reține cuvânt cu cuvânt: ”Ați fost aduși aici ca să munciți. De felul cum veți munci vă veți recăpăta libertatea. Să nu uitați că voi sunteți tot ce are societatea mai rău, pleava societății, scursurile, lepădăturile lumii sunteți voi. Veți munci la descărcări. Veți fi repartizați câte 4 oameni la un vagon. Vagonul va fi descărcat în 36 de minute. Cine întârzie, va fi aspru pedepsit. Nu ne pasă dacă unii dintre voi vor muri. Dacă într-o zi veți muri 500, încheiem un scurt proces verbal și terminăm cu voi”.
Numai că, vedeți dumneavoastră, dintre aceste ”scursuri ale societății” cel puțin 50% erau intelectuali, doctori, profesori, foști ofițeri ai Armatei Regale, preoți, avocați și așa mai departe. La Galeșul se muncea pe rupte în condiții foarte grele, fără echipamente adecvate – deținuții lucrau în hainele în care fuseseră arestați, foarte mulți dintre ei ajungând acolo în sandale și în haine de vară. Deși luna octombrie a anului 1952 a fost foarte rece și ploioasă, oamenii de pe șantier erau acoperiți pe cap cu batiste în loc de căciuli, iar în picioare aveau sandale sau pantofi de vară.
În toate coloniile de muncă de pe Canal se practica pe scară largă bătaia. Utilizarea la munci grele a deținuților bolnavi, rațiile de hrană neîndestulătoare și epuizarea permanentă au făcut ca moartea să vină pur și simplu. O parte dintre aceștia și-au găsit sfârșitul în chinuri care ar fi greu de închipuit dacă n-ar fi descrise chiar în documente oficiale ale Securității. Astfel, după 15 zile de carceră, deținutul Răpciug Ion, de la lagărul Cernavodă, a fost dus la infirmerie cu ambele picioare cangrenate, pentru că fusese legat cu lanțuri peste cizmele de cauciuc ce le avea în picioare. Când a fost adus la infirmerie și i s-au tras cizmele, i s-a dezlipit și talpa picioarelor, care putrezise. Medicul coloniei i-a făcut trimitere la spital, dar comandantul, locotenentul-major Cormoș Florian, nu a aprobat. Deținutul Răpciug Ion – un tânăr de 23 de ani – avea să moară în cele mai cumplite chinuri, după o agonie de câteva zile, la infirmeria lagărului, în februarie 1953. În volumul cu documente numit ”Cartea Albă a Securității” veți găsi numeroase astfel de orori.
Un proces verbal din arhivele fostei Securități consemna depoziția unui deținut maltratat în lagărul de muncă de la Cernavodă:
”În luna decembrie 1952, fiind bolnav, am primit de la medic un bilet de scutire. Gardianul Moroșan care făcea de serviciu n-a vrut să recunoască biletul și m-a luat la bătaie până m-a umplut de sânge apoi m-a dus la comandantul Cormoș Florian, care m-a bătut în poartă până am leșinat. Când mi-am revenit, m-a obligat să ies la muncă, timp de 36 de ore, fără mâncare și fără odihnă. Protestând, gardianul Moroșan a dat ordin la 3 deținuți să fiu urcat în basculantă și aruncat în Dunăre. De frică, am fugit între deținuți și am țipat cât am putut. După aceasta, Moroșan m-a bătut cu o lopată, m-a legat cu lanțuri și m-a dus din nou la comandant. Acesta m-a pedepsit cu trei luni de carceră. După 42 de zile, am fost scos și dus, cu targa, la infirmerie. Comandantul m-a văzut acolo și mi-a spus: ‹Ai să te întorci în carceră și ai să stai acolo până mori. Voi trebuie să pieriți, nu să trăiți›. Procurându-mi o lamă, mi-am tăiat venele de la mâna stângă. Pentru asta, locotenentul Cormoș Florian m-a dat pe mâna primbrigadierului Cârcu Nicolae; acesta m-a bătut cu picioarele în testicole și în gură, nenorocindu-mă pe viață și desfigurându-mă. Am fost băgat din nou la carceră, dar am fost salvat de ofițeri superiori veniți în inspecție”.
Potrivit ”Cărții Albe a Securității”, în lagărul Cernavodă au mai fost găsiți alți 6 deținuți morți, care continuau să fie ținuți în carcerele lagărului pentru că, după cum declara comandantul acestuia, ”nu și-au încheiat pedeapsa”. Primbrigadierul Cârcu Nicolae, deținut de drept comun, un criminal plin de sadism, a mers până acolo încât a instalat o priză electrică în grajdul lagărului pentru a-i electrocuta pe acei deținuți pe care considera că nu-i bătuse destul. Un caz înfiorător este cel al deținutului Schwartz Iosif, care în ianuarie 1953, după ce a fost bătut cu ciomagul, a fost dus în grajd și electrocutat. A decedat după doar două zile.
Capul Midia era cel mai sinistru lagăr de muncă și exterminare de pe linia Canalului. Acolo până și bolnavii cu răni grave, slăbiți în ultimul hal, aproape schelete, erau trimiși în cârje la lucru. Au fost numeroase cazuri când deținuții inapți au fost aduși morți sau în agonie de pe șantier. Dacă invocau scutiri medicale, bolnavii erau bătuți zdravăn cu ciomagul de comandantul Borcea Liviu și de ofițerul politic Lupu, după care erau trimiși la muncă. În volumul ”Cartea Albă a Securității” veți găsi o declarație înfiorătoare dată de medicul deținut Radu Liviu în fața Procuraturii Militare, în decembrie 1955:
”În octombrie 1952, lt. major Borcea Liviu, comandantul lagărului Midia, aflând că deținutul Ignat se află bolnav în baracă, mi-a dat ordin să-l aduc în fața sa. Acesta nu putea merge, având o fractură a coloanei vertebrale. A fost adus de alți doi deținuți, călare pe o bâtă. M-a întrebat ce boala are și de ce nu vrea să meargă. După ce i-am spus că are coloana fracturată și membrele inferioare anesteziate, lt. major Borcea Liviu m-a insultat, apoi i-a ordonat deținutului să meargă. Bolnavul încercând să facă un pas, s-a prăbușit. Văzând aceasta Borcea Liviu s-a năpustit asupra deținutului și l-a călcat cu cizmele, lovindu-l și lăsându-l în nesimțire, după care a dat ordin să fie băgat la carceră (...) Pe mine m-a raportat apoi colonelului Albon Augustin, directorul centrului de coordonare Constanța și lui Budu Alexandru, medicul șef MAI, că îi învăț pe deținuți să nu muncească și să spună că sunt bolnavi. Colonelul Albon mi s-a adresat spunându-mi bandit și că îmi va da o prelungire de pedeapsă ca să-mi putrezească oasele în fundul canalului”.
Despre atrocitățile de la Capul Midia, iată cutremurătoarea mărturie a colegului meu, domnul Bucur Brașoveanu, supraviețuitor al Canalului și plecat la Domnul în anul 2009, mărturie consemnată și în cartea mărturisitorului Gheorghe Andreica, ”Lumini ce nu se sting”:
”La Capul Midia în interiorul lagărului a existat un țarc special înconjurat cu trei garduri de sârmă ghimpată, în interiorul căruia erau patru barăci. Jur împrejurul acestui țarc mai erau vreo 15 barăci care constituiau lagărul propriu-zis. Acest lagăr în lagăr l-am numit noi ‹țarcul morții›. Cei aduși aici erau destinați morții rapide prin înfometare. Erau foști ofițeri superiori care au luptat pe frontul de răsărit, foști demnitari, unii legionari. În general oameni demni și educați. Dimineața se dădea cafea din orz prăjit, fără pâine. La prânz și seara, un fel de lături din varză împuțită sau gogonele stricate și din când în când o porție de turtoi din mălai alterat. Trupurile celor din ‹țarc› arătau ca niște schelete ambulante. Cu greu mai puteai recunoaște pe cineva dintre ei. În ‹țarcul morții› pământul era gol, ca pârjolit. Oamenii mâncaseră toată iarba, orice buruiană, chiar și rădăcinile. Orice vietate care traversa acest spațiu era prinsă și mâncată: insecte, râme, șoareci, șobolani, șerpi. Odată, vârtejul stârnit de o furtună mare a ridicat apa dintr-o baltă, cu broaște cu tot, și a aruncat-o în incinta lagărului. Ca lupii au sărit oamenii, înnebuniți de foame, prinzând și înghițind de vii acele broaște. Într-o zi a dispărut cățelușa comandantului călău Borcea Liviu. O botezase ‹Mida›, după numele lagărului Midia. A dat ordin gardienilor să o caute peste tot. Negăsind-o, a ordonat o percheziție în ‹țarcul morții›. Aici s-au găsit oase de pisici și labele nefericitului animal dispărut. Nebunia înfometării a mers atât de departe încât trupurile celor care mureau după numărătoarea de seară erau ciopârțite de unii și carnea mâncată așa crudă. Observând aceasta, administrația a pus plantoane care să păzească trupurile morților până erau scoase din barăci. Erau zilnic scoși câte doi morți, cu targa improvizată, și duși în cimitir, iar cei care mureau noaptea erau aruncați în mâlul lacului”.
E cazul să amintim și o notă care a apărut în ziarul ”România Liberă” din 8.03.1993, cu titlul ”Capul Midia / Sub plăcile de beton, groapa comună” și care relaționează pagina: ”Un fost gardian care dorește să-și păstreze anonimatul ne-a destăinuit că sub plăcile de beton turnat, la Capul Midia, înspre mare, sunt îngropați zeci și zeci de oameni - foști deținuți politici: ‹Sunt prea bătrân pentru a mai păstra această taină. Vă rog să nu-i lăsați acolo. Să fie îngropați creștinește. Am fost martorul acestor crime, nu mai pot suporta ›” . În zilele noastre oare cine mai poate oferi informații despre crimele de la Capul Midia?
La Poarta Albă se obișnuia puțin diferit: ziua era trimis un excavator ca să sape șanțul, iar noaptea erau basculați acolo cei care mureau în ultimele 24 de ore – am informații certe că în cimitirul de la ”Trei Pruni” s-au săpat astfel de gropi comune.
Eșecul Canalului fiind de domeniul evidenței pentru conducerea comunistă, Gheorghe Gheorghiu-Dej a căutat țapi ispășitori, astfel ajungându-se la înscenarea a două procese-spectacol, în vara și toamna anului 1952. În primul au fost arestați, dintre angajații civili, 8 ingineri cu funcții de conducere și 2 muncitori, învinuiți la grămadă de ”sabotaj”. Sub îndrumarea consilierilor sovietici, au fost anchetați continuu timp de cinci zile. Anchetatorii se schimbau în ture, iar ”mărturisirile” au fost obținute prin tortură fizică și psihică, așa cum dovedesc fără urmă de tăgadă documentele reunite în ”Cartea Albă a Securității”.
În luna iulie 1952, colonelul Mișu Dulgheru – adică Dulbergher, șeful Direcției de Cercetări Penale a Securității – a fost convocat la o ședință la Ministerul de Interne. Principalele persoane prezente au fost: ministrul de Interne, Alexandru Drăghici, Iosif Chișinevschi, membru în Biroul Politic, generalii de Securitate Gheorghe Pintilie (Pantiușa-Botnarenco), Alexandru Nicolschi (Boris Grunberg) și Vladimir Mazuru, cărora li se adăugau cosilierii sovietici Aleksandr Saharovschi, Tiganov și Maximov. Și fostul securist Ion Mihai Pacepa, și istoricul Dennis Deletant susțin că Chisinevschi i-a ordonat colonelului Dulgheru sa organizeze un proces public al sabotorilor de la Canal, avertizându-l că tovarășul Gheorghiu-Dej dorește ca acestă operațiune să se încheie în cel mai scurt timp posibil. Vă recomand „Cazul Nichita Dumitru”, fabuloasa carte a Doinei Jela, unde problematica acestei farse juridice este analizată din multiple perspective, autoarea scoțând la lumină informații extrem de importante.
Judecătorul ”sabotorilor” avea să fie generalul Alexandru Petrescu, una dintre cele mai sinistre figuri ale dreptului românesc. A fost Director general al Penitenciarelor în vremea lui Antonescu. Legionarii îl cunoșteau bine încă de atunci pe acest magistrat militar care avea la activ sentințe ce totalizau mii de ani de închisoare și nenumărate condamnări la moarte. Venal prin excelență, Alexandru Petrescu menținea o serie de legături ascunse cu liderii comuniștilor, ajutându-l pe Burah Tescovici, adică pe Teohari Georgescu, să introducă Ajutorul Roșu în pușcăria de la Lugoj. Același Alexandru Petrescu a prezidat procesul lui Iuliu Maniu, iar în 1954 îi va judeca pe reeducatorii din echipa lui Eugen Țurcanu.
La Poarta Albă, procesul-mascaradă al „sabotorilor” a început în 24 august 1952, fiind organizat în sala clubului muncitoresc plină-ochi cu peste 2000 de oameni aduși ca să asigure atmosfera acestei farse. Securitatea a supravegheat cu strictețe sala și nimeni nu a intrat neverificat. S-au instalat megafoane, ca să bubuie justiția poporului prin ele. Acuzații au fost aduși cu ochelari de tablă în sala de judecată. Rechizitoriul procurorului a durat mai bine de o oră, oropsiții fiind acuzați că ar fi sabotat economia națională și că ar fi împrăștiat zvonuri calomnioase în scopuri dușmănoase. În cadrul procesului au depus mărturie nu mai puțin de 31 de martori ai acuzării și niciunul al apărării. Doina Jela amintește și sinistrul detaliu că unii ”martori” au cerut să facă parte din plutonul de execuție ”dacă sabotorii, după cum merită, vor fi condamnați la moarte”, în timp ce din sală se striga ”Moarte sabotorilor!”. Imediat după ce acuzații și-au exprimat în fața instanței ”regretul pentru crimele comise”, sentința a fost anunțată răspicat: 5 au fost condamnați la moarte, iar ceilalți 5 la muncă silnică între 20 de ani și muncă silnică pe viață, adică MSV.
La apel, două dintre pedepsele la moarte au fost comutate în MSV, celelalte trei fiind menținute. În noaptea de 14 octombrie 1952, inginerul Vasilescu Nicolae, zis ”Colorado”, șef de divizie sector tehnic, inginerul Rozei-Rozenberg Aurel, șef sector planificare, și mecanicul de locomotivă Nichita Dumitru au fost executați, într-un loc neștiut. Cu Nichita Dumitru am fost vecin. Aveam aproape 12 ani și îmi amintesc foarte bine acele zile din vara anului 1952, când a fost ridicat de Securitate și apoi, când soția și fiica sa de numai 4 ani au fost evacuate cu forța din casa. Nu-mi închipuiam atunci că și eu, peste numai 5 ani, voi fi arestat de aceeași Securitate. Zadarnic soția și fiica sa, doamna inginer Mariana Rădulescu, au încercat prin demersuri la toate autoritățile, și înainte și după 1989, să afle locul unde este îngropat soțul și tatăl lor, toate strădaniile au rămas fără niciun rezultat.
Deoarece asasinarea doctorului Simionescu și atrocitățile de pe Canal erau cunoscute în Occident, posturile de rodio ”Europa Liberă”, ”Vocea Americii” și ”BBC” vorbind în mod uzual despre regimul inuman și teroarea din lagărele Canalului, Procuratura Generală a primit ordin, în anul 1953, să investigheze mai multe crime... Rapoartele Procuraturii, în urma unor controale efectuate în lagărele de muncă, relevă scene de o violență excesivă, care s-au petrecut în lagăre și care au avut darul să impresioneze și au influențat, probabil, și hotărârea internă a partidului de închidere a Canalului, la 18 iulie 1953.
Dacă veți analiza documentele reunite în ”Cartea Albă a Securității” veți remarca rapoartele făcute în împrejurările anchetelor din 1953 de către medicii deținuți, rapoarte care sunt relevante cu privire la ravagiile pe care extenuarea, frigul și foamea le provocau, decimându-i pe deținuți în special în lunile de iarnă.
”Nu s-a ținut seama de către conducerea coloniei de scutirile medicale și de bolnavi, chiar distrofici grav. Au fost scoși pe șantierele de lucru bolnavii și inapții, fiind aduși seara pe brațe, iar alții înghețați complet sau morți. Toți deținuții politici care înghețau pe șantierele de lucru nu aveau caloriile necesare pentru a putea munci și a se apăra contra frigului, erau ușor îmbrăcați, fără cămăși și unii chiar cu picioarele goale. Dimineața, la ieșirea coloanelor la lucru pe poartă, erau scene îngrozitoare, cu bătăi sângeroase și cu chinuri de iad ce ar fi trebuit sa înduioșeze și inimile de piatră”, nota medicul coloniei penitenciare Cernavodă, într-o declarație care s-a păstrat în arhivele Securității.
Chiar documente strict secrete ale Securității arată cruzimi deosebite petrecute aici. Doar în luna ianuarie 1953 au murit în coloniile de muncă 133 de deținuți. La Poarta Albă, numai într-o singură zi au decedat 10 deținuți. În aceeași iarnă 1952-1953, la Cernavodă au murit peste 70 de deținuți, și asta potrivit evidențelor fostei Securități. La ordinele lui Alexandru Drăghici, multe decese erau ascunse, de aceea este imposibil de calculat cu precizie câți deținuți au murit în lagăre. O investigație a Securității din 1967, care viza morții din lagărele Canalului, dezvăluie că „Nu s-au întocmit niciun fel de acte pentru 1304 deținuți care au murit în lagăre și decesele nu au fost notate în Registrele Consiliilor locale”. Aceleași documente ale Securității relevă faptul că medicii legiști ai MAI eliberau cu foarte mare ușurință certificate de verificare a morții, de multe ori fără a specifica cauza reală a decesului, sau pur și simplu nu o consemnau.
Așadar, regimul de teroare și crimele de pe Canal fiind tot mai cunoscute, conducerea comunistă ferindu-se de orice globalizare a eșecurilor și a crimelor în sistem – vă amintesc că România urma să fie admisă în ONU, în decembrie 1955, și ca urmare a cererii prin care se obliga să accepte Charta ONU, Gheorghiu-Dej a trebuit să facă unele concesii –, le-a prezentat ca fapte regretabile și abuzuri personale, însă nu ale sistemului, ale statului comunist și criminal. Drept urmare, în luna iunie 1955, un Tribunal Militar a condamnat 21 de ofițeri ai MAI și 11 brigadieri deținuți la o detenție de la 5 ani la MSV. Au fost acuzați de ”teroare și exterminarea deținuților”. Au mai fost și alte procese cu torționari condamnați, printre care și comandanți de lagăre, însa la intervenția lui Alexandru Draghici, în perioada august-noiembrie 1957, au fost amnistiați – nu grațiați – peste 50 de torționari. Drăghici a ”motivat” că pedepsele ar fi fost prea mari și că cei condamnați au săvârșit acele fapte cu convingerea că slujesc regimul și interesele partidului.
Mai mult, toți ofițerii și gardienii au fost reîncadrați în MAI, fără nici cea mai mică problemă, acordându-li-se ca vechime neîntreruptă întreaga durată a detenției. La reîncadrare li s-a mai oferit și câte o sumă echivalentă cu salariul pe trei luni și câte o lună de concediu în casele de odihnă ale MAI, „pentru refacerea stării fizice”. Un exemplu edificator pentru cinismul lui Alexandru Draghici a fost cazul comandantului Borcea Liviu, de la Capul Midia, condamnat la 25 de ani MS și eliberat după doar 18 luni – aceste aspecte sunt dezvoltate și în ”Teroarea comunistă în România”, lucrarea istoricului Dennis Deletant. Așa cum v-am precizat deja, în 1957, când mă aflam în detenție la închisoarea de minori politici de la Cluj, acolo a fost reîncadrat comandant adjunct Borcea Liviu, prolificul criminal de la Capul Midia.
Răzvan Gheorghe: Haideți să vorbim și despre cercetările pe care le-ați întreprins în 1991, împreună cu regretatul Vlad Nicolau, cu scopul de a-i găsi pe martirii din lagărele Canalului. Ce ați aflat în urma acelor căutări?
Mirel Marin Stănescu: Deși eram pe deplin conștienți că adevăratele dimensiuni ale genocidului de la primul canal Dunăre-Marea Neagră nu vor fi niciodată cunoscute în adevărata lor amploare, datorită conspirativității care a învăluit totul, în anul 1991 am încercat, împreună cu un coleg, domnul Vlad Nicolau, fost deținut politic, să dăm de urma martirilor dispăruți. Astfel, am reușit să cercetăm registrele de deces din patru primării limitrofe Canalului: Poarta Albă, Lumina, Năvodari și Ovidiu. La Cernavodă și Medgidia nu s-au găsit deloc evidențe din acea perioadă, ni s-a spus că au fost distruse. Acolo unde au existat arhive pentru anii 1949-1953 am extras toate datele înscrise ce fuseseră transmise primăriilor de grefa lagărelor. Am înregistrat astfel 839 de decedați din lagărele aflate pe traseul Canalului, cu date de identificare certe: numele și prenumele, data și locul nașterii, numele părinților, ocupația și locul de domiciliu, data și locul decesului, diagnosticul. Prima constatare făcută a fost aceea că tuturor celor înregistrați nu li se cunoaște locul de înhumare sau se cunoaște cu aproximație.
Sistematizând și analizând datele adunate, observăm că din totalul celor 839 de morți jumătate erau agricultori – desigur, ”chiaburi”, țăranii care nu și-au dat cotele și cei care s-au opus colectivizării. 203 erau muncitori de diferite meserii în timp ce 211 aveau profesii intelectuale: farmaciști, contabili, avocați, profesori, diverși funcționari, doctori, învățători și preoți.
Conform diagnosticelor găsite în actele de deces, boli precum tuberculoza, afecțiunile cardiace, meningita, icterul, cangrenele – în special la cei înghețați –, septicemia și distrofia de gradul III au răpus deținuți cu sutele, dar foarte mulți, pe lângă aceste boli, au avut și diagnosticul de casecsie – boală care duce la slăbirea totală a organismului datorită înfometării, muncii epuizante, frigului și bătăilor.
Din cei 839 de decedați pe care i-am putut identifica, în 65 de cazuri lipsește diagnosticul și cauza morții. Printre deținuții aflați în această situație se numără Duiner M. Iuliu, 59 de ani, profesor din Mediaș, decedat în 14.07.1952 la Capul Midia, Dornescu A. Corneliu, 62 de ani, farmacist din Pașcani, decedat în 1952 la Capul Midia, Simuleac V. Eugen, 46 de ani, funcționar din Dâmbovița, decedat în 2.09.1950 la Peninsula, Mârza I. Mircea, 21 de ani, student din Sibiu, decedat în 1952 la Capul Midia, Teodorescu Constantin, 67 de ani, avocat din Buzău, decedat în 1952 la Capul Midia, Popescu Constantin, 67 de ani, învățător din Argeș, decedat în 1952 la Capul Midia, Gogiulescu Ștefan, 63 de ani, avocat din Argeș, decedat în 1952 la Capul Midia sau Iliescu V. Alexandru, 56 de ani, medic din Constanța, decedat în 15.12.1952 la Capul Midia.
Din cei 839, 29 de deținuți au avut parte de o moarte violentă în accidente de muncă, de exemplu tăiați de trenurile ale căror vagoane le încărcau cu pământ sau fiind striviți sub maluri, dar acolo se puteau petrece foarte, foarte multe tipuri de accidente. Ștefan T. Lazăr, 53 de ani, a decedat în 1951 la Capul Midia datorită asfixierii și a fracturării oaselor craniene, Niculescu S. Constantin, 41 de ani, avocat din Călărași, a decedat decapitat la Galeșu, în 4.10.1952, Olteanu Gheorghe, 42 de ani, funcționar din Mureș, a decedat călcat de tren la Peninsula, în 1952, Drăgan T. Traian, 24 de ani, muncitor din Oravița, a decedat în 1953, la Poarta Albă, din cauza unei plăgi costale și a septicemiei, Birisi I. Mihai, 29 de ani, agricultor din Carei, decedat în 1952, la Poarta Albă, după fractura coloanei vertebrale, Tarleschi Stanislav, 53 de ani, maistru țesător din București, decedat în 1952, la Poarta Albă, după o fractură a bazei craniene, Georgescu I. Vasile, 22 de ani, funcționar din București, decedat în 1952, la Noua Culme, în urma unei fracturi a bazei craniene, Alexandru I. Naum, 38 de ani, din Putna, decedat în 1951, la Capul Midia, asfixiat și strivit de mal, Olteanu I. Victor, 59 de ani, din Putna, decedat în 1951, la Capul Midia, asfixiat și strivit de mal, Fox Gheorghe Andrei, 41 de ani, din Reșița, decedat în 1951, la Capul Midia, asfixiat și strivit de mal, Seleac T. Vasile, 24 de ani, agricultor din Lugoj, decedat în 20.05.1951, la Capul Midia, cauza morții fiind secțiunea bazei toracice.
Din datele recuperate de noi, 13 dintre cei 839 au fost împușcați ori s-au sinucis în diferite moduri, nemaiputând suporta chinurile. Astfel, Frâncu P. Petre, 25 de ani, moare împușcat în craniu, în 1952, la Noua Culme, Savluk A. Ioan, 51 de ani, funcționar din Turnu Severin, moare tăiat de tren la Capul Midia, în 1953, aruncându-se pe șine pentru a scăpa de calvar, Enache C. Gheorghe, 29 de ani, se spânzură în 1952, la Poarta Albă, Polchete I. Iosif, 21 de ani, muncitor din Turnu Severin, a murit împușcat, în 11.03.1952, la Capul Midia, Erdoni S. Alexandru, 56 de ani, s-a spânzurat în 1952, la Poarta Albă, Zdrenghea Gheorghe, 29 de ani, din Arad, a fost împușcat în 1953, la Colonia a 5-a Culme, Dumitrache A. Ion, 35 de ani, tehnician din Prahova, a fost împușcat în 1951, în gardul lagărului Peninsula, Ionescu Ștefan Mihai, 23 de ani, a fost tăiat de tren în 21.10.1952, la Poarta Albă, Dobre Gheorghe Dumitru, 27 de ani, agricultor din Găești, a fost împușcat în 1953 la Poarta Albă, Navloiu P. Gheorghe, 54 ani, s-a sinucis prin spânzurare, în 1952, la Poarta Albă, Lăcatuș C. Iosif, 41 de ani, din Satu Mare, a fost împușcat în 1951, la Capul Midia, Stoica I. Vasile, 43 de ani, agricultor din Ștefești, a murit în 1953, la Poarta Albă, după ce a ingerat plante toxice, Simionescu I. Ion, 54 de ani, medic chirurg din București, a fost împușcat în gardul de sârmă ghimpată al lagărului Peninsula, în 1951.
Acestor martiri, cât și tuturor martirilor asasinați de dictatura comunistă, să le dedicăm următoarele versuri:
Primește-i Doamne cu senin
Și miluiește-i cu odihnă blândă
Pe cei ce-au dus a crucilor osândă
Și dorm sub dâmburi fără cruci, Amin.
(Foto deschidere: Historia)
